În cursul războiului, starea de spirit și moralul militarilor români şi a populaţiei civile, au fost determinate de împlinirea unora dintre mobilurile angajării în luptă, de desfășurarea operațiilor militare pe front, de evoluțiile social-politice interne, de situația materială a familiilor aflate în țară, precum și de numeroși alți factori. Speranța reîntregirii teritoriale în estul țării, a provocat, la început, un etuziasm deosebit, semnificative fiind în acest sens manifestările sontane ale populației și militarilor, declaraţiile de adeziune făcute de instituții reprezentativeale statului: „Ca un torent referindu-se la atmosfera din Bucureşti, lumea a coborât în stradă, îmbrăţişându-se. Ochii tuturor erau plini de lacrimi… Pieţele, mai ales, sunt o mare de capete. Orchestrele militare cântă marşuri patriotice. Deodată, cineva, de lângă statuia regelui Carol I, se desprinde şi invită la paşi măsuraţi de horă pe o bucovineancă în pitorescul ei costum naţional. A fost ca o descărcare electrică. S-a întins o horă demnă de condeiul lui Coşbuc”. (ziarul „Timpul”, 22 iunie 1941). Impunătoare manifestaţii de acest fel au avut loc şi în alte oraşe şi sate ale ţării.

La scurt timp după înregistrarea primelor victime pe front, la Catedrala Sfintei Patriarhii din Bucureşti s-a oficiat un parastas pentru ostaşii români şi germani căzuţi în lupte, slujba fiind ţinută de Î.P.S.S. Nicodim, patriarhul României, asistat de P.S.S. dr. Veniamin Pocitan Ploeşteanu şi P.S.S. Emilian Antal Târgovişteanu, arhierei-vicari ai Sfintei Patriarhii. „Ca moldovean şi ca slujitor al lui Hristos, precum şi ca mitropolit al Basarabiei – transmitea și binecuvântez lupta sfântă ce duceţi pentru dezrobirea fraţilor noştri basarabeni şi bucovineni şi zdrobirea fiarei roşii de la răsărit, care un pătrar de veac a chinuit o parte din sufletul Europei. Dumnezeu să vă ajute a întinde hotarele scumpei noastre Patrii până acolo unde ei au deportat şi au risipit pe iubiţii noştri moldoveni basarabeni !” (Î.P.S.S. Gurie Grosu). Răspunzându-i, generalul Ion Antonescu va preciza următoarele: „Părăsind toiagul și vălul cernit al durerii, Mitropolia acestui pământ, dintotdeauna și pentru totdeauna românesc, e chemată să tragă brazdă adâncă atât cu plugul credinței Dumnezeiești, cât și cu cel al poruncilor naționale, în sufletul fraților noștri basarabeni regăsiți și a mult încercaților frați de dincolo de Nistru, care își așteaptă de veacuri mântuirea”.

Academia Română și-a îndreptat și ea, la 27 iunie 1941 „urările de biruință către brava oștire română și către vrednicul ei conducător”. La rându-le, mulţi comandanţi de unităţi şi mari unităţi sau simpli ofiţeri şi-au exprimat sentimentele în declaraţii prin care şi-au mobilizat subordonaţii la îndeplinirea datoriei faţă de ţară. Același ideal al reîntregirii a fost menționat și în jurnalele de operații ale unităților și marilor unități:
- Corpul de cavalerie: „România a început războiul contra Sovietelor pentru întregirea teritoriului național”;
- Regimentul 22 infanterie: „În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 pe undele văzduhului, Ţara primeşte proclamaţia de război a Conducătorului şi armata română primeşte ordinul de zi al mareşalului: « Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul ! ». În sufletele tuturor ostaşilor a fost un prilej de manifestări entuziaste. După anii grei de concentrare şi instrucţie, mobilizarea vine să definească pentru conştiinţa românească rostul eforturilor făcute. Lupta sfântă împotriva colosului comunist se desprinde pentru armata română ca o necesitate istorică. Bătălia aceasta mare, cu biruinţa ei finală ne va deschide poarta în istorie pentru veacurile viitoare. Aceasta o ştiu bine ostaşii regimentului nostru. Cine a trăit amarul cedărilor ruşinoase nu se poate să nu tremure la gândul dreptelor recuceriri”;

- Regimentul 19 artilerie: „Ziua de 28 iunie 1941 este zi sfântă a Regimetului 19 artilerie. Este ziua când acest regiment intră în acţiune pentru dezrobirea fraţilor basarabeni şi bucovineni şi pentru triumful creştinismului şi civilizaţiei, contra bolşevismului lipsit de credinţă Dumnezeiască şi distrugător de civilizaţie... Primele proiectile şi primii « bondari » (avioane sovietice - n.n.) care ne vizitează toată ziua şi noaptea ne încordează inimile şi ne încleştează dinţii într-o dorinţă nerăbdătoare de a porni iureş asupra bolşevicilor”.

Un entuziasm „de nedescris”, după cum aprecia presa vremii, a provocat în toată țara vestea eliberării Cernăuţiului, la 5 iulie 1941. „Copiii soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani  intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus ... Ne închinăm cu recunoştinţă adâncă şi sinceră pietate în faţa tuturor acelora care, prin sacrificiul lor, ne-au dat acest ceas istoric. El ne impune grave îndatoriri pentru astăzi și pentru mâine: să împiedicăm pentru totdeauna înstrăinarea uneia din cele mai românești provincii, prin trecutul ei clădit în biserici și săpat în suflete; să aducem pentru totdeauna pământului ei, atâta vreme despărțit de trupul țării, dragostea noastră cea mai caldă, grija noastră cea mai bună, gospodăria noastră cea mai aleasă, ordinea noastră cea mai cinstită, liniștea cea mai trainică” (ziarul „Universul”).

Un alt prilej de bucurie l-a constituit eliberarea Chişinăului, la 16 iulie 1941. Relevând semnificaţia momentului, ziarul „Universul” consemna: „Hotarele ciuntite acum un an au fost reîntregite de ostaşul neînfricat al României. După Bucovina eliberată de sub jugul străin acum două săptămâni, iată că, numai după alte câteva zile cealaltă provincie robită  Basarabia a revenit la matcă”. Pentru celebrarea victoriei, din ordinul lui Ion Antonescu, la 19 iulie 1941, la Patriarhie și la toate bisericile din țară au fost oficiate Te-Deumuri „spre a mulțumi lui Dumnezeu că a ajutat armatei române să reocupe Chișinăul și pentru realipirea Basarabiei”.

Elogiind modul în care îşi îndeplinise datoria armata română, Iuliu Maniu, aprecia, la 18 iulie 1941: „Recunoştiinţa ţării pentru generalii şi ofiţerii şi soldaţii români şi pentru dvs. domnule general (Antonescu - n.n.) comandantul de căpetenie al armatei, va fi eternă” (cât de eternă a fost „Recunoştiinţa ţării” s-a văzul la 1 iunie 1946 - n.n. I.M.). Mare bucurie a fost și la 26 iulie 1941 când a fost eliberat orașul Cetatea Albă, finalizându-se, astfel, reîntregirea întregii Basarabii. Plecarea militarilor pe front a provocat, ca întotdeauna, și teamă și îngrijorare din partea familiilor, prietenilor și cunoștințelor, Vasile Gheba (viitorul celebru matemacian), sublocotenent în Regimentul 9 infanterie, consemnând în memoriile sale: „Despărțirea de familie pe peronul gării din Râmnicu Sărat a fost teribilă. Soția căuta să mă încurajeze, dar era zdrobită de durere, ca și mama, care mă îmbrățișa disperată. Când s-a dat semnalul de plecare a trenului, fetița mea m-a apucat cu mânuțele după gât, șoptindu-mi că nu mă lasă să plec. Toată lumea din jur a început să plângă. Cu greu m-am desprins de mamă, soție și fiică, pentru a urca în trenul care se pusese în mișcare. Înaintea mea cu o zi plecaseră pe front încă trei frați au mei. Din tren am văzut-o pe mama pe peronul gării, cu fața răvășită, smulgându-și părul din cap, ca ieșită din minți”.

Depărtarea frontului de graniţele ţării, pierderile înregistrate în luptă, înrăutăţirea condiţiilor de trai, pe front şi în ţară, au afectat moralul trupelor în luptă şi starea de spirit a populaţiei. „Încet, încet, moralul ostaşilor scade, cu cât ne depărtăm de ţară. Ţăranul nostru, cu toată sărăcia lui de acasă este totuşi legat de glie. Spre deosebire de nemţi, în el nu trăieşte, nu prinde aventura”. (Maiorul Vasile Scârneci, comandantul Batalionului 3 vânători de munte, Jurnal, 28 august 1941).