Mircea Valcu-Mehedinti, art-emisÎn numărul 12/1966 al revistei „East Europe”, editată la New York de „Free Europe (Europa Liberă) a apărut articolul „România și Cominternul”[1] semnat de Șandor Koroși în care se fac unele precizări privind împrejurările care au dus la includerea în programul Partidului Comunist Român a principiului autodeterminării până la separarea de stat a naționalităților conlocuitoare. Din documentele de arhivă rezultă că Șandor (Alexandru) Koroși-Crișan s-a născut la 22 februarie 1896 la Baia Mare, fiind de origină română. După absolvirea a doi ani la facultatea de drept din Budapesta, a fost înrolat în armata austro-ungară cu gradul de sublocotenent, participând pe frontul rusesc, unde a căzut prizonier. Întors în țară, a activat în cadrul P.C.R. și la plenara C.C. al P.C.R. din iulie 1923 a fost ales în Secretariatul C.C. al P.C.R. La sfârșitul anului 1923, după ieșirea din închisoarea Văcărești unde a stat cca. opt luni, a făcut parte din delegația P.C.R. care a participat la Conferința Internațională de la Moscova, unde s-a dezbătut problema autodeterminării și la Conferința a VI-a a Federației Comuniste Balcanice de la Viena. La Congresul al III-lea al P.C.R., din august 1924, a fost ales membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.R. În noiembrie-decembrie 1924, când s-a ținut Congresul al II-lea al U.T.C., deși era delegat, nu s-a prezentat la lucrări, iar în 1925, sustrăgându-se sistematic sarcinilor pe care le primea din partea partidului, a fost scos din Biroul Politic. La sfârșitul anului 1925 a fost scos din C.C. pentru inactivitate.
 
Din documentele cercetate rezultă că în anii 1924 și 1927 a făcut două vizite la Viena, fără a se preciza scopul lor. În anii 1922-1924 a lucrat în calitate de redactor la ziarele „Socialismul” și „Munkas”, organe centrale ale C.C. al P.C.R., apoi la gazetele „Nepujsag” și „Brassoi Lapok” din Brașov (1932-1933). În anul 1925 apare ca martor în procesul lui Gavrilă Birtaș, iar în anul 1932 în procesul dr. E. Kahane. În anul 1939, îl întâlnim din nou redactor la gazeta „Brassoi Lapok”, an în care este prezentat de ziarul „Ighazsog”, organ al Comitetului Regional din Transilvania al P.C.R. (oct.1939), ca „mârșav agent troțkist” și „trădător al clasei muncitoare”, pentru faptul că a calificat intrarea trupelor sovietice în Polonia, în septembrie 1939, ca „o cucerire imperialistă”. După anul 1939 numele lui Crișan nu mai apare în documente. Nu cunoaștem în ce împrejurări și când a părăsit România. În continuare, se redă conținutul articolului respectiv:
 
Ecoul unor discuții care au avut loc la Moscova, în 1923, mai răsuna încă în urechile comuniștilor români. Acesta este unul din motivele pentru care nu mai accept ordine de la Kremlin. În mai 1966, conducătorul Partidului Comunist Român a lansat o bombă cu răsunet internațional. Vorbind la o întrunire convocată pentru sărbătorirea celei de-a 45 aniversări a Partidului, Secretarul general Nicolae Ceaușescu a criticat o parte din politica dusă de Moscova în trecut, arătând că aceasta era în contradicție cu interesele naționale ale României. În primul rând România fusese de multă vreme, considerată ca un „stat multinațional” - adică și-a încorporat anumite teritorii care în realitate nu erau românești. Această teorie, a spus Ceaușescu, împreună cu sprijinirea de către Moscova a dreptului de autodeterminare națională „au îndemnat de fapt la dezmembrarea statului național și la destrămarea poporului român.”
 
În anii dinainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist Român adoptase această concepție anti-națională la porunca Internaționalei Comuniste. Ceaușescu a criticat Cominternul, pentru că „stabilea directive ce nu țineau seama de realitățile concrete din țara noastră, dădea orientări tactice și indicații ce nu corespundeau condițiilor economice, sociale, politice, naționale din România”.[2] El nu a dat amănunte asupra felului în care lozinca autodeterminării a pătruns în documentele Partidului Comunist Român. Poate că nu le știa și deci nu putea să le dea sau poate nu a vrut să le arate.
În primăvara anului 1923, comuniștii români considerau problema identității naționale a României drept o chestiune importantă. Fusesem tocmai eliberat din închisoarea militară de la Jilava.[3] Conducerea Partidului hotărâse să organizeze un partid comunist român pe baza celor 21 de condiții trasate de Lenin pentru admiterea în Comintern. Comitetul Central a primit instrucțiuni de a elabora programul partidului cât de curând posibil. Primele chestiuni de care urma să se ocupe era atitudinea față de problema teritorială și de problema naționalităților. Era o sarcină grea, deoarece pe vremea aceea chiar și cei mai culți conducători de partid nu cunoșteau politica leninistă în acest domeniu. De aceea am fost cooptat și mi s-a dat o însărcinare în cadrul muncii Secretariatului Comitetului Central, lucrând oficial în redacția cotidianului partidului, „Socialismul”.
 
Monarhia română anexând Transilvania, cea mai mare parte a Banatului, Basarbia și Bucovina, a dublat populația țării. Aproximativ o pătrime din această populație nu era de origine română. Părea ilogic ca România să fie considerată ca și Uniunea Sovietică, mai curând un stat multinațional decât un stat național. De asemenea părea evident că Partidul Comunist Român va adopta principiul dreptului popoarelor la autodeterminare. Partidul Comunist din Uniunea Sovietică anunțase acest drept pentru popoarele din Rusia, inclusiv dreptul lor de a se separa și de a forma state independente.
Cominternul insistase deja asupra importanței de a câștiga pentru această idée elementele naționaliste care i se opuneau. Mai mult încă, o minoritate importantă a românilor din Transilvania își manifesta nemulțumirea pentru faptul că nu se acordase autonomie principatului lor care fusese cândva independent. Anexarea noilor provincii la Regatul mai puțin dezvoltat, fără ținerea unui referendum, a stârnit o mare nemulțumire în rândul intelectualilor democrați și a muncitorilor mai instruiți, aparținând celorlalte naționalități ale „României Mari”. În vederea câștigării acestor oameni, părea firesc ca, partidul comunist, de curând organizat, să includă autodeterminarea în programul său.
Conducerea partidului s-a scindat în trei grupuri:
- Gheorghe Cristescu, prim secretar nominal, se opunea cu înverșunare chiar și în ceea ce privea lozinca. Grupul său argumenta că propaganda în favoarea dreptului de separare de stat ar putea fi interpretată de autorități ca o înaltă trădare și ar putea duce la interzicerea partidului.
- Un alt grup, din care făceam parte și eu, pe atunci filosovietic, împreună cu Elek Koblos, secretarul organizatoric din cadrul Comitetului Central, și cu un mare număr de membri de partid din Transilvania, insistam să se urmeze directivele leniniste. Principalul nostru argument era că întrucât Transilvania constituia partea cea mai industrială a țării și dispunea de cel mai mare număr de muncitori, partidul avea acolo cea mai largă bază socială de actrivitate.
- Un grup intermediar, condus de secretarul politic Alexandru Dobrogeanu-Gherea - fost inginer -, se compunea în special din intelectuali români din Comitetul Central. Printre ei se afla și inginerul Marcel Pauker, soțul Anei Pauker, care pe vremea aceea juca un rol important. După o oarecare ezitare acest grup a propus ca această chestiune să fie supusă spre hotărâre Comitetului Executiv al Cominternului. Propunerea a fost acceptată.
Cominternul a hotărât ca Cristescu și Dobrogeanu-Gherea să meargă împreună cu mine la Moscova la sfârșitul lunii septembrie. Am călătorit fiecare separat până la Viena, unde ne-am anunțat în mod indirect la Ambasada Sovietică și am primit, în câteva zile, diferite pașapoarte și vizele de tranzit necesare. Pe la sfârșitul lunii septembrie ne-am reîntâlnit la renumitul hotel Lux din Moscova, unde stătea majoritatea conducătorilor de partid străini ai Cominternului. La sediul Cominternului, secretarul executiv Piatnițki ne-a informat că Comitetul numit pentru discutarea cazului nostru se va întruni în apartamentul de la Kremlin al Clarei Zetkin, marea doamnă a mișcării comuniste germane.
 
Clara Zetkin
 
Clara Zetkin locuia într-un unic apartament din aripa dreaptă a marelui palat al Kremlinului. Fiul ei, care făcea parte din armata roșie, ne-a condus înăuntru și ne-a dus în camera de zi. Ea ne-a primit cu simplitatea ei bine cunoscută, șezând pe o canapea înconjurată de telegrame tipărite pe hârtii de diferite culori. Părul ei, alb ca zăpada, scotea în relief puternica ei personalitate. Curând sosi membrul polonez al comitetului (cred că era Karski, care a fost lichidat prin 1939 - n.n.) și cel leton; Buharin, președintele comitetului și Stalin, care pe vremea aceea era déjà Secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și trebuia probabil să participe ca specialist, ne-au făcut să așteptăm. Era aproape ora zece, când a sosit Buharin. Ei l-au întrebat la telefon pe Stalin dacă vine, dar el s-a scuzat că nu poate veni. Buharin mi-a cerut - deoarece vorbeam limbile rusă și germană destul de curgător - să sintetizez divergențele de păreri din conducerea Partidului Comunist Român. După câteva întrebări el a propus ca ședința să fie amânată, deoarece trebuia să se ocupe de o chestiune importantă. Piatnițki urma să stabilească data viitoarei ședințe.
 
Zilele treceau. Pe la mijlocul lunii octombrie începurăm să devenim neliniștiți. Mai mult încă, nu aveam îmbrăcămintea adecvată iernilor rusești. Pentru a ne ocupa cu ceva, biroul lui Piatnițki ne-a dat unele sarcini, în cadrul agitpropului, la organizația de partid din Moscova. În două sau trei după amieze pe săptămână trebuia să vizităm diferite uzine și să vorbim despre condițiile grele de trai ale muncitorilor din România capitalistă, despre încercările lor disperate de a se organiza și despre revoluția iminentă în țara noastră. Lunile petrecute la Moscova ne-au provocat o stare de surescitare și curând ne-am dat seama că mișcarea comunistă se afla la o răspântie. În timp ce Lenin era pe moarte, au început discuții foarte aprinse asupra unor chestiuni vitale interne și externe ale Uniunii Sovietice, în special asupra restabilirii democrației interne de partid. Zi de zi, „Pravda” publica declarațiile vehemente ale diferitelor grupuri. Nu am fost în stare să ne lămurim decât cu ajutorul compatrioatei noastre moldovene Ecaterina Arbore, care a trăit ani de zile la Moscova. Ecaterina Arbore, o celibatară în vârstă de aproximativ 50 de ani, fiica binecunoscutului conducător basarabean de stânga, Zamfir Arbore, avea în mișcarea socialistă rusă o situație asemănătoare cu cea pe care o avea Clara Zetkin în Germania. În primii ani ai guvernării sovietice, ea a fost comisarul sănătății publice în Ucraina, sub Christian Rakovski, conducătorul de origine bulgară al aripei stângi al mișcării socialiste române. Ca toate femeile fusese îndrăgostită nebunește de frumosul și cultul Rakovski. (Și Ana Pauker fusese vrăjită de el și se zvonea că discursurile lui la ședințele de partid au hotărât-o să intre în mișcare - n.n.). În toamna anului 1923, Rakovski a fost ambasadorul Uniunii Sovietice la Londra, trimis acolo în exil diplomatic pentru că era un ferm adept al lui Troțki. (În procesul înscenat în 1937, Rakovski a fost condamnat la muncă silnică în Siberia - n.n.). Și tovarășa Arbore era troțkistă, și pe baza celor ce ne-a relatat ea, noi ne-am situat de partea lui Troțki, deși nu eram de accord cu toate vederile sale politice. Noi consideram tactica lui Stalin revoltătoare, dar în același timp nu puteam înțelege de ce Troțki nu folosea aceleași metode. Ecaterina Arbore ne-a spus, confidențial, că Muralov, comandantul troțkist al garnizoanei din Moscova (de curând reabilitat post mortem, cu prilejul celei de-a 80-a aniversare a nașterii sale) punea la cale arestarea lui Stalin și a clicii lui. Trăiam în incertitudine. După câteva zile ni s-a spus că Troțki a cerut să nu se mai întreprindă această acțiune.
 
Ne adunam aproape în fiecare săptămână în apartamentul Clarei Zetkin, dar în timp ce-l așteptam pe Buharin sau pe Stalin, vorbeam de orice, dar numai de problema națională nu. Clara primea tot timpul știrile secrete și ultra-secrete ale agenților de presă asupra evenimentelor politice interne și externe. Ne aflam în apartamentul ei când a sosit știrea că tipografii polonezi din Cracovia au intrat în grevă, în special din motive politico-democratice. Clara Zetkin ajunsese la concluzia că teoria lui Marx asupra „pauperizării” ar trebui revizuită, după cum trebuia și teoria care pretinde că cu cât proletariatul sărăcește mai mult cu atât devine mai revoluționar. În Polonia, tocmai muncitorii cei mai bine plătiți făceau revendicări revoluționare. Aceasta dovedea, spunea Clara Zetkin, că o securitate financiară relativă (o casă, economii, un mare fond sindical pentru greve etc.) constituia un factor mai revoluționar decât sărăcia paralizantă.
- Va urma -
----------------------------------------------
[1] Secția Propagandă și Agitație - Dosar 41/1967
[2] Vezi „East Europe”, numărul din iunie 1966, paginile 13-21.
[3] Documentele de arhivă indică închisoarea Văcărești.