„Un adevăr marchează întreaga istorie a omenirii. Evenimentele de oriunde şi de oricând reprezintă efecte ale unor cauze. Altfel nu se poate. Această realitate revine în actualitate astăzi, când, la exact 70 de ani de la izbucnirea conflagraţiei mondiale din 1939-1945, deci a celei mai grozave şi mai sângeroase confruntări militare din istorie, se manifestă intens factori şi tendinţe de-a răsturna ordinea lucrurilor. Problema numărul unu care s-a instalat în atenţia generală priveşte însăşi ORIGINILE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, contextul fiind propice – în viziunea unora, mai nou adepţi ai „armoniei" europene şi universale, depozitari ai unor „noi documente secrete" şi adversari ireconliabili ai revizionismului istoric - pentru a se minimaliza, dacă nu cumva pentru a se anula (?!), rolul incontestabil al Pactului Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 de detonator al faptelor decisive care au condus iremediabil la izbucnirea ostilităţilor la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania, mai apoi şi de către URSS. Nu este cazul să mai revenim: Cum se ştie, România, alături ori deopotrivă cu Polonia, Lituania, Estonia, Letonia şi Finlanda, a fost din prima clipă ameninţată de către cele două Mari Puteri totalitare, agresoare şi competitoare la dominaţia vechiului continent, fiind de altfel, toate, menţionate ca obiective imediate ale expansiunii nazisto-comuniste în faimosul Protocol secret al sceleratului Pact de la 23 august 1939. Fapt esenţial, atunci, mai apoi şi în prezent, replica tuturor statelor ameninţate avea să intervină hotărât, mai ales că, dacă în urma conflictului germano-sovietic şi a războiul mondial în ansamblu, Pactul Hitler-Stalin şi toate anexele lui secrete au fost cumva declarate şi recunoscute nule, numeroase însă dintre „realităţile istorice" cărora ele le-au dat naştere în 1939-1941 încă se menţin, în mod cu totul nejustificat şi inexplicabil! În ceea ce o priveşte, România, prin voinţa şefului guvernului şi Conducătorului Statului, Ion Antonescu, şi a poporului ei, s-a aflat, alături de Germania şi aliaţii ei, în război cu URSS (1941-1944), pentru zdrobirea comunismului şi pentru dezrobirea provinciilor istorice (Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutului Herţa) ocupate de Armata Roşie în 1940, în condiţiile funcţionării şi în litera Protocolului secret al Pactului sovieto-german. Graţie ilustrului nostru diplomat care a fost Grigore Gafencu rostul justificat al implicării României, la 22 iunie 1941, în cel de-al doilea război mondial a devenit de recunoaştere internaţională. Astfel, primit la 24 iunie 1941 în audienţă de rămas bun la Kremlin de către V. M. Molotov şi imputându-i-se că „România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS", Grigore Gafencu, pe atunci ministru în exerciţiu al României la Moscova, i-a replicat demn liderului diplomaţiei sovietice şi co-semnatar al Pactului din 23 august 1939. Un răspuns care, fiind netăgăduit destinat Istoriei, a fost consemnat în Jurnalul diplomatului nostru: „ ... Să-mi fie îngăduit [...] să-mi exprim părerea de rău că, prin politica ei urmată în timpul din urmă, URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul deznodământ de astăzi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina, şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcarea teritoriului nostru care au urmat atunci prin actele de forţă ce au intervenit pe Dunăre, chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român e în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte (în Germania). Nu am fi avut nevoie de acest sprijin, şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi. Îmi îngădui să amintesc aceste fapte fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al ţării mele [1938-1940], să atrag în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia guvernului sovietic, faţă de care am urmat totdeauna o politică leală de pace şi de bună vecinătate, că „o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru URSS, ca şi pentru toate celelalte state vecine". Lovitura cea dintâi care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezăşie de pace şi siguranţă, acoperire firească şi atât de folositoare unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nefericire, de guvernul sovietic. Urmările acestei nenorociri, pe care le deplângem astăzi, mă mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul român nu a dus niciodată, până azi, război cu poporul rus, şi nu există simţăminte duşmănoase între cele nouă neamuri..." (apud Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 189-190).
Românii în istoria universală
„Un adevăr marchează întreaga istorie a omenirii. Evenimentele de oriunde şi de oricând reprezintă efecte ale unor cauze. Altfel nu se poate. Această realitate revine în actualitate astăzi, când, la exact 70 de ani de la izbucnirea conflagraţiei mondiale din 1939-1945, deci a celei mai grozave şi mai sângeroase confruntări militare din istorie, se manifestă intens factori şi tendinţe de-a răsturna ordinea lucrurilor. Problema numărul unu care s-a instalat în atenţia generală priveşte însăşi ORIGINILE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, contextul fiind propice – în viziunea unora, mai nou adepţi ai „armoniei" europene şi universale, depozitari ai unor „noi documente secrete" şi adversari ireconliabili ai revizionismului istoric - pentru a se minimaliza, dacă nu cumva pentru a se anula (?!), rolul incontestabil al Pactului Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 de detonator al faptelor decisive care au condus iremediabil la izbucnirea ostilităţilor la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania, mai apoi şi de către URSS. Nu este cazul să mai revenim: Cum se ştie, România, alături ori deopotrivă cu Polonia, Lituania, Estonia, Letonia şi Finlanda, a fost din prima clipă ameninţată de către cele două Mari Puteri totalitare, agresoare şi competitoare la dominaţia vechiului continent, fiind de altfel, toate, menţionate ca obiective imediate ale expansiunii nazisto-comuniste în faimosul Protocol secret al sceleratului Pact de la 23 august 1939. Fapt esenţial, atunci, mai apoi şi în prezent, replica tuturor statelor ameninţate avea să intervină hotărât, mai ales că, dacă în urma conflictului germano-sovietic şi a războiul mondial în ansamblu, Pactul Hitler-Stalin şi toate anexele lui secrete au fost cumva declarate şi recunoscute nule, numeroase însă dintre „realităţile istorice" cărora ele le-au dat naştere în 1939-1941 încă se menţin, în mod cu totul nejustificat şi inexplicabil! În ceea ce o priveşte, România, prin voinţa şefului guvernului şi Conducătorului Statului, Ion Antonescu, şi a poporului ei, s-a aflat, alături de Germania şi aliaţii ei, în război cu URSS (1941-1944), pentru zdrobirea comunismului şi pentru dezrobirea provinciilor istorice (Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutului Herţa) ocupate de Armata Roşie în 1940, în condiţiile funcţionării şi în litera Protocolului secret al Pactului sovieto-german. Graţie ilustrului nostru diplomat care a fost Grigore Gafencu rostul justificat al implicării României, la 22 iunie 1941, în cel de-al doilea război mondial a devenit de recunoaştere internaţională. Astfel, primit la 24 iunie 1941 în audienţă de rămas bun la Kremlin de către V. M. Molotov şi imputându-i-se că „România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS", Grigore Gafencu, pe atunci ministru în exerciţiu al României la Moscova, i-a replicat demn liderului diplomaţiei sovietice şi co-semnatar al Pactului din 23 august 1939. Un răspuns care, fiind netăgăduit destinat Istoriei, a fost consemnat în Jurnalul diplomatului nostru: „ ... Să-mi fie îngăduit [...] să-mi exprim părerea de rău că, prin politica ei urmată în timpul din urmă, URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul deznodământ de astăzi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina, şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcarea teritoriului nostru care au urmat atunci prin actele de forţă ce au intervenit pe Dunăre, chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român e în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte (în Germania). Nu am fi avut nevoie de acest sprijin, şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi. Îmi îngădui să amintesc aceste fapte fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al ţării mele [1938-1940], să atrag în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia guvernului sovietic, faţă de care am urmat totdeauna o politică leală de pace şi de bună vecinătate, că „o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru URSS, ca şi pentru toate celelalte state vecine". Lovitura cea dintâi care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezăşie de pace şi siguranţă, acoperire firească şi atât de folositoare unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nefericire, de guvernul sovietic. Urmările acestei nenorociri, pe care le deplângem astăzi, mă mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul român nu a dus niciodată, până azi, război cu poporul rus, şi nu există simţăminte duşmănoase între cele nouă neamuri..." (apud Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 189-190).