- Proba labirintului (1939-1989) -

În virtutea faptelor grave instantaneu declanşate şi îndeosebi a celor ce s-au succedat pe decenii întregi într-o perfectă cauzalitate, se poate aprecia fără reticenţă că a survenit intrarea României în labirint. Probabil că experimentul continuă, dar, pentru moment, acceptăm că pentru România proba labirintului a cuprins cel puţin anii 1939-1989, incluzând aşadar integral epoca celei de-a doua conflagraţii mondiale, a „Războiului Rece" şi a unor regimuri sociale distincte (capitalist şi comunist, separate de o minimă tranziţie prin 1944-1947). După cum cititorul poate constata, noi avem în atenţie cazul României, pe când - s-a afirmat dintru început - la 23 august 1939 nu numai ţara noastră ci lumea în ansamblu, prin voinţa lui Hitler şi Stalin, beneficiari ai „înţelegerii" manifestate de liderii tuturor celorlalte Mari Puteri ale momentului, s-a aflat aruncată în flăcările celui mai groaznic război din istorie, din care au rezultat legic, am putea spune, „Războiul Rece" şi, în prezent, cruciada planetară împotriva terorismului. Nu credem că ar fi decurs cumva vreun avantaj în urma faptului că doar România, ci toate statele şi naţiunile de pe mapamond au fost constrânse după 23 august 1939 să exerseze proba labirintului. Dimpotrivă, faptul a fost în măsură să agraveze parcurgerea traseului, exacerbându-i dificultăţile, ascuţind contradicţiile şi amânând peste măsură ieşirea din tunel. Acesta-i, în fond, motivul pentru care trebuie să constatăm cu maximă atenţie dacă, după peste 70 de ani, am părăsit cu adevărat Labirintul?

Faţă cu complexităţile extraordinare şi interpretările exagerate, unele de-a dreptul aberante, ale problemei labirintului exersată de România între 1939 şi 1989, am socotit că este cel mai nimerit să lăsăm să se pronunţe înseşi personajele-cheie care au fost implicate, într-o ordine cronologică pe care, înainte de-a o socoti obligatorie, se dovedeşte oricum firească, dacă avem în vedere că îngăduie cunoaşterea progresivă a evenimentelor, desprinderea unora din altora şi deznodământul ineluctabil. Răstimpul celor 50 de ani în atenţie a constituit una din perioadele cele mai grele ale istoriei noastre, în care adeseori s-a pus în discuţie însăşi existenţa statului şi a naţiunii române! Este posibil, fireşte, să fim contrazişi, deşi, dintre atâtea mărturii, nu putem ignora declaraţia lui I. V. Stalin făcută în mai 1945 liderului Iugoslaviei I. B. Tito în sensul că, apreciat comparativ cu primul război mondial din 1914-1918, conflictul mondial în curs (1935-1945) oferea drept beligeranţilor victorioşi o şansă nemaiîntâlnită, astfel încât „acela care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajung armatele sale. Altfel nici nu poate fi". Or, în acel moment (mai 1945), România, într-adevăr, după Pactul nefast Hitler-Stalin şi războiul o forţase provizoriu spre o neutralitate imperfectă (1939-1940), apoi spre alianţă cu Germania nazistă (1940-1944) şi spre Războiul din Est în tabăra lui Adolf Hitler şi contra Naţiunilor Unite (1941-1944), răstimp în care, graţie lui Ion Antonescu, şi-a păstrat independenţa şi suveranitatea cu o integritate teritorială încălcată după 23 august 1944, a devenit instantaneu şi a rămas (1944-1958) un stat ocupat de URSS, situaţie rezultată din realităţi şi consacrată prin acte internaţionale impuse de învingătorii din 1945, inclusiv SUA şi Marea Britanie. Mai mult decât atât, situaţia s-a agravat în urma acordurilor secrete încheiate între învingătorii de moment privind divizarea Europei est-centrale, inclusiv răsăritene, în „sfera de interese" (de genul „înţelegerii" W. Churchill – I. V. Stalin, Kremlin, 9-10 octombrie 1944), ceea ce în 1947 Tratatele de Pace impuse foştilor „sateliţi" ai Germaniei (România, Finlanda, Ungaria şi Bulgaria) au recunoscut ca atare. Altfel spus, România a ajuns, sub limitele înseşi ale catastrofei, o ţară nu numai ocupată dar şi jefuită cu tratat.

Situaţia şi evoluţia de după 1944-1945 a Europei Est-Centrale - şi nu numai - a fost determinată în chip decisiv de realităţile rezultate din conflagraţia mondială a anilor 1939-1945. Se poate afirma, fără nici reţinere, că al doilea război mondial, prin consecinţele sale şi, deopotrivă, prin „realităţile" pe care le-a impus în Europa, şi în lume, a reprezentat fără nici o exagerare începutul şi sfârşitul tuturor relelor. „Opera" războiului a fost desăvârşită, mai ales în 1944-1947, pe calea diplomaţiei, sub paravanul unor demersuri şi presiuni politico-militare şi ideologice brutale. Evoluţiile sunt prea bine cunoscute, pentru că, în perioada de referinţă, I. V. Stalin şi colaboratorii săi apropiaţi, în frunte cu V. M. Molotov, titularul Externelor de la Moscova, au smuls realmente partenerilor lor din Coaliţia Antifascistă, în primul rând Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii, recunoaşteri decisive în ceea ce priveşte plasarea Europei Est-Centrale în „sfera de interese" a URSS pentru epoca postbelică. Negocierile în acest sens, iniţiate de prin 1942-1943, au fost concretizate în 1944-1945 sau în 1946-1947, prin sistemul Tratatelor de Pace impuse în 1946-1947 foştilor sateliţi ai Germaniei naziste, în speţă României, Ungariei, Bulgariei şi Finlandei. Iar, acolo unde şi atunci când, în epocă, diplomaţia a eşuat, procesul a fost aprofundat de desfăşurările „războiului rece", care a succedat nemijlocit ostilităţilor „calde" dintre 1939 şi 1945, ele separându-i complet şi pentru multe decenii pe Marii Învingători din 1945: URSS - pe de o parte, SUA, Marea Britanie şi susţinătorii lor - pe de altă parte. În iulie 1947 surveni, în context, refuzul statelor de sub dominaţia sovietică (Polonia, România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Albania şi Finlanda) de-a accepta Planul Marshall, evenimentul consacrând „ruptura Europei". Şi aceasta nu era totul. Pentru că, din anii războiului mondial, serviciile secrete sovietice şi organismul creat anume pentru declanşarea şi conducerea revoluţiei proletare mondiale, Cominternul (1919-1943), succedat de Cominform, s-au pregătit pentru momentul în care forţele armate ale URSS, respingându-i pe agresorii germani ori pe aliaţii lor, au trecut la „eliberarea" - în fapt, la ocuparea - ţărilor Europei Est-Centrale - Polonia şi România, Cehoslovacia şi Ungaria, zona Balcanilor, unde trebuia ca - aşa după cum i-a prezis Stalin lui Tito, din câte ne reamintim - în urma tancurilor roşii să fie instaurate noi regimuri social-politice, după chipul şi asemănarea celui comunist moscovit. Totul a fost preparat în detaliu, astfel că, în clipa oportună, Kremlinul, acţionând în forţă şi fără nici un respect faţă de tradiţiile locurilor ori faţă de legile internaţionale, au procedat la instalarea unor guverne marionetă atât la Bucureşti cât şi la Varşovia, atât la Praga cât şi la Budapesta, la Sofia, Tirana şi chiar în sectorul estic al Berlinului, proiectat capitală a zonei de ocupaţie sovietică din Germania. Nu s-au pus probleme în privinţa statelor baltice, acestea fiind de-a dreptul absorbite de Imperiul sovietic în baza „transformărilor istorice" deja operate de Kremlin prin 1939-1940 în litera acordurilor secrete Hitler-Stalin! Toate acestea explică zguduirile suportate în 1944-1945 de ţările Europei Est-Centrale, confruntate în egală măsură cu ocupaţia sovietică (proclamată "eliberare" de către agenţii Moscovei reuniţi în partidele comuniste din ţările vizate) şi „procesele revoluţionare" declanşate şi derulate sub protecţia tancurilor şi a forţelor de securitate ruseşti. S-au creat, în acest mod, „condiţiile propice" pentru schimbarea regimurilor social-politice existente şi adoptarea „modelului" moscovit.

Un specialist binecunoscut precum Jean-François Soulet a observat cu temei că, în 1944-1945, „Armata Roşie devine omniprezentă în Europa Orientală şi balcanică. Prin dreptul de cuceritor, ea deţine România, Bulgaria, Ungaria, părţile orientale ale Austriei şi Germaniei, iar, ca aliat, se stabileşte provizoriu în Polonia şi Cehoslovacia. În ţările ocupate de armata lor, comportamentul sovieticilor este totalitar. Reprezentanţii Uniunii Sovietice (Vîşinski, viceministru al afacerilor externe, trimis în România şi Bulgaria; mareşalul Voroşilov şi generalul Sviridon în Ungaria...) intervin fără ruşine în toate domeniile, mai ales în cele politice. În România, Armata Roşie permite câtorva comunişti să răstoarne guvernul de coaliţie al generalului Rădescu, în favoarea unuia dintre ai lor. La fel procedează şi în Bulgaria. Protestele membrilor englezi şi americani ai Comisiilor Aliate de Control - total neutralizate de sovietici - nu servesc la nimic..." Să reţinem că, pretutindeni în Europa Est-Centrală, procesul comunizării forţate a fost asemănător, numai cronologia faptelor a diferit, în funcţie, desigur, de condiţiile şi de forţele locale (diferite de la o ţară la alta) ori în funcţie de dispoziţia sau comportamentul ocupanţilor sovietici. Aşa după cum s-a relevat, în toate statele ameninţate de comunizare după 1944/1945 din Europa Est-Centrală modelul sovietic a fost impus cu brutalitate şi numai prin forme oarecum distincte. În general, însă, forţele Armatei Roşii ori ale NKVD-ului, consilierii sovietici şi comuniştii locali (aflaţi de ani şi ani în serviciul Kremlinului) au avut rolurile esenţiale. S-a acţionat decisiv pentru acreditarea şi impunerea forţată a opiniei că sistemul social-economic sovietic reprezenta unica formă „valabilă" cunoscută de istorie, că, în mod sigur, după exemplul URSS, numai modelul stalinist era singurul capabil să rezolve absolut toate problemele de viitor.

Un capitol foarte interesant al problemei abordate priveşte, desigur, pe eroii exportului/importului de modele totalitare, în cazul în speţă - cel comunist. Vom observa că, de regulă, istoricii şi kremlinologii i-au avut şi-i au în vedere cu predilecţie pe principalii „actori", mai precis pe: Enver Hodja în Albania; Gheorghi Dimitrov în Bulgaria; Klement Gotwald în Cehoslovacia; Wladislaw Gomulka şi Boleslaw Bierut în Polonia; Mátyás Rákosi şi László Rajk în Ungaria, Wilhelm Pieck şi Walter Ulbricht în Germania de Est ş.a.m.d.. Cercetările noastre în biblioteci şi arhive vor stărui asupra acestui aspect - considerăm noi - fundamental al comunizării, stăruind în context asupra rolului acestor „eroi ai stalinizării" după 1944-1945 în România. Cu alte cuvinte, în atenţia noastră se vor afla, atât în text cât şi în anexele tezei de doctorat, personaje precum Gh. Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Ana Pauker, Nicolae Ceauşescu, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Apostol, Miron Constantinescu, Leonte Răutu, M. Roller ş.a. În România, „asaltul" comunismului s-a declanşat imediat ori în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, care a marcat prăbuşirea regimului mareşalului I. Antonescu şi retragerea Bucureştilor din Axă, un corolar al înregimentării în tabăra Naţiunilor Unite, în frunte cu U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie. Ceea ce a „pregătit" contextul pentru extinderea şi consolidarea dominaţiei U.R.S.S. în Europa Est-Centrală. În ansamblu, procesul comunizării Europei Est-Centrale a cunoscut trăsături comune, dar nu identice, iar faptele s-au derulat potrivit unui calendar şi ritm deosebite.

Nu-i cazul să revenim, dar perioada ocupaţiei brutale sovietice (1944-1958) a echivalat în multe privinţe cu reîntoarcerea la barbarie. Foştii lideri politici „burghezo-moşiereşti" şi mai toată elita culturală, dacă n-au fost lichidaţi precum Mareşalul Antonescu şi colaboratorii săi, au împânzit curând după aceea închisorile şi lagărele, iar ţara învinsă, care - vai! - a fost jefuită prin Armistiţiul din 1944 şi Tratatul de Pace din 1947, a fost desfigurată în privinţa teritoriului naţional. Ţinuturi scumpe şi sfinte ale spaţiului dintre Nistru şi Tisa (Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Insula Şerpilor, Cadrilaterul, ostroavele de pe Dunăre) au fost înghiţite prin voinţa Învingătorilor din 1945 şi nu ştim sigur când/sau dacă vor mai reveni acasă. Ţara întreagă, după voinţa şi chipul ocupantului, a devenit un imens abator, măcelarul însuşi fiind în pericol de-a se îneca în baia de sânge nevinovat. Bilanţul dezastrului (însumând peste 2,4 milioane de victime) nu-i de fel exagerat, ci doar nesigur... Cine şi când va stabili cu precizie cândva cifrele exacte, dar, mai ales, care au fost victimele şi cine - călăii? Pretutindeni în lume, se ştie prea bine, au fost urmăriţi exemplar responsabilii Holocaustului nazist, iar românii de ce n-ar proceda identic întru depistarea şi pedepsirea celor culpabili în cazul Holocaustului Roşu extins în România pe etape, mai întâi prin 1917-1920, apoi în 1940-1941, iar global după 23 august 1944? Despre pericolul care plana asupra României dispunem de numeroase şi pilduitoare probe, dar, în acest cadru, apelăm la una singură, de sorginte comunistă, mai precis la mărturia fostului lider comunist Gh. Apostol. Desprindem din amintirile acestuia, referirile la faptul cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial a coincis la Bucureşti cu „o adevărată invazie a kominterniştilor sosiţi din Uniunea Sovietică, în conducerea partidului şi statului", în fruntea invadatorilor situându-se Ana Pauker, care, alături de Vasile Luca şi Ştefan Foriş, ar fi urmărit să formeze o troikă pe postul de „principalii gropari ai poporului român". Şi toate acestea în condiţii externe deosebit de grave, de vreme ce, „după terminarea războiului, Marile Puteri (URSS, SUA şi Anglia) ar fi şters de pe harta Europei România. Moldova s-ar fi alipit Moldovei Sovietice, Transilvania ar fi fost dată Ungariei, Banatul - Iugoslaviei, Dobrogea - Bulgariei. România ar fi rămas cu Muntenia şi cu Oltenia. Desigur că s-ar fi găsit o soluţie şi pentru aceste două provincii. Probabil că ar fi avut şi ele soarta Moldovei, devenind teritorii ale URSS-ului".

De partea cealaltă a baricadei, C. Rădulescu-Motru, reputatul filosof şi fost preşedinte al Academiei Române, din corpul căreia a fost lustrat în 1948, a consemnat, în amplul său Jurnal acoperind chiar perioada comunizării după 1944, că România era ameninţată să devină colonie a URSS prin cooperarea „agenţilor Moscovei" la Bucureşti - Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnăraş ş.a. Dintre toţi liderii comunişti ai epocii, memorialistul o individualiza pe Ana Pauker, caracterizată fără reţinere drept „cea mai perfectă unealtă a Rusiei în România". Previziunile savantului erau sumbre în toate privinţele, din moment ce, la 11 ianuarie 1949, se destăinuia ca: „Mă aştept ca în curând Academia R. P. R. să nu se lase mai prejos şi, pentru a face plăcere lui Stalin, să declare că neamul românesc este o colonie rusească şi că Decebal a fost un rus neaoş [...]"

Din toate punctele de vedere, ocupaţia Armatei Roşii în România, a 12-a în ordinea istorică a invaziilor care au debutat în prima jumătate a secolului al XXVIII-lea, s-a dovedit indiscutabil cea mai gravă şi mai dură în raport cu restul ţărilor est-centrale europene, situate dincoace de „Cortina de Fier". Nu este cazul să intrăm în detalii, dar România, în viziunea cotropitorilor, trebuia să plătească pentru participarea din proprie iniţiativă la atacul din 22 iunie 1941, fiind, după Italia, al III-lea aliat militar de valoare al lui Adolf Hitler în campania din 1941-1944. Entuziasmul la invadarea celei dintâi ţări „inamice" pe continentul european, conjugat cu răzbunarea mai nedisimulate în vreun fel s-au transformat într-un veritabil val pustiitor amintind de timpurile barbarilor, cu atât mai mult cu cât „eliberatorii" au fost - în unele cazuri - invitaţi cu inconştienţă chiar dinlăuntrul României să procedeze ca atare! Citez în acest sens: „Soldaţii ăştia ruşi, care trec pe străzile Bucureştiului, cu zâmbetul lor de copil şi cu bădărănia lor cordială, sunt nişte îngeri. De unde iau putere să nu pună foc peste tot, să nu ucidă, să nu prade, să nu prefacă în scrum oraşul acesta în care locuiesc mamele, nevestele, surorile, amantele celor care au asasinat, incendiat şi nimicit propria lor ţară?" Iar în continuare: „... Nu pot lua în tragic toate incidentele sau accidentele. Mi se par normale. Chiar juste. Nu e drept ca România să scape prea uşor (subl. ns.)".

Perioada 1944-1989 au fost intens investigată de istoricii români şi străini, mai ales în ultimul deceniu apărând numeroase studii, monografii şi sinteze, volume de documente şi bibliografii. În funcţie de tematica volumului de faţă, prezintă un interes deosebit problemele privind politica externă a României dintre 1944 şi 1989, rolul şi locul ei în relaţiile internaţionale. În această privinţă aspectele fundamentale în atenţie cuprind: lovitura de stat de la 23 august 1944 şi consecinţele sale pe planul poziţiei externe a României, regimul Convenţiei de Armistiţiu din septembrie 1944, prezenţa la Conferinţa Păcii de la Paris din 1946 şi Tratatul de Pace din februarie 1947; „căderea" în comunism (1944-1947) şi România sub obedienţa exclusivă a Kremlinului (1947-1952); cele dintâi semnale ale slăbirii subordonării totale a Bucureştilor de Moscova (1952-1958); retragerea trupelor sovietice din România, drumul spre independenţa politică limitată, Declaraţia din aprilie 1964 şi cele dintâi manifestări de insubordonare faţă de Kremlin (1958-1965); manifestări, privilegii şi limite ale insubordonării (1965-1978); succese şi eşecuri (1978-1989); prăbuşirea regimului comunist în România, succedată de posibila ieşire din Labirint (1989). Posibilă şi aparentă, întrucât, după aproape 22 de ani de la execuţia lui Nicolae Ceauşescu, trebuie să admitem că, în cele mai multe privinţe, Istoria se repetă!