Din toamna anului 1857, lupta pentru unire se amplifică și capătă forme concrete. S-au desfășurat, în ambele principate ședințele divanurilor ad-hoc care au votat în unanimitate unirea principatelor dar au abordat și problematica situației țărănimii. Rezoluțiile divanurilor ad-hoc au fost apoi prezentate Conferinței de la Paris a puterilor garante din lunile mai-august 1858. În convenția încheiată de puterile garante nu este satisfăcută cererea de Unire a Moldovei și Țării Românești într-un singur stat, hotărându-se numai formarea unei uniuni a celor două provincii sub numele de Principate Unite ale Moldovei și Țării Românești și recunoașterea deplinei lor autonomii, garantată de cele șapte puteri semnatare; se menține suzeranitatea Porții otomane, căreia Moldova trebuie să-i plătească anual un tribut de 1.500.000 de piaștri, iar Țara Românească 2.500.000. Poarta, nemaiavând dreptul însă să-și trimită trupe aici decât în caz de „tulburări" și numai cu acordul colectiv al tuturor puterilor semnatare; dispune de aplicare în Principate a tratatelor încheiate de Imperiul otoman cu alte state „în tot ce nu va aduce vreo atingere imunității lor"; în fiecare principat conducerea să aparțină unui domn și unei adunări elective; să funcționeze la Focșani o comisie centrală cu sarcina de a alcătui proiectele de legi de interes comun, care nu puteau deveni însă legi decât după aprobarea lor de ambele Adunări elective; alegerea de către fiecare Adunare electivă cu prezența a două treimi din deputați, a câte unui domn, pe viață, fiu al unui tată moldovean și având un venit financiar de 3.000 de galbeni, să fi îndeplinit zece ani funcții politice sau să facă poarte din Adunare; toată legislația, cu excepția legilor de interes local, trebuia să fie comună ambelor Principate, care aveau o singură Înaltă Curte de Justiție și Casație și o organizare identică a armatei care, atunci când se întrunea,comandantul unic era numit alternativ de fiecare din domni; o banderolă albastră se adăuga drapelelor tricolore ale celor două armate. De asemenea,conform dispozițiunilor Convenției, locuitorii Principatelor erau egali în fața legilor și puteau fi admiși în oricare din Principate în funcțiile publice, având drepturi politice egale oricărui rit creștin ar fi aparținut; suprimarea privilegiilor, scutirilor sau monopolurilor diferitelor clase și revederea fără întârziere a legii care reglementa raporturile proprietarilor de pământ cu cultivatorii, în vederea îmbunătățirii situației țăranilor; reorganizarea, conform prevederilor Constituției, a instituțiilor municipale, urbane și rurale.

Prevederile electorale anexate Convenției erau elaborate cu scopul de a frâna tendințele democratice ale grupărilor progresiste. Astfel, înaltul cler își avea deputați de drept;marii moșieri votau direct și alegeau câte doi deputați în fiecare județ; marea burghezie alegea direct câteb trei deputați la București și Iași, câte doi deputați la Craiova, Ploiești, Brăila, Galați și Ismail și câte un deputat în celelalte orașe reședințe de județ; restul de moșneni și răzeși, burghezia mică și mijlocie, țărănimea,proletariatul industrial, adică majoritatea zdrobitoare a populației nu aveau dreptul de a participa direct la alegerile de deputați. Aceste prevederi electorale restrictive, care erau departe de doleanțele formulate de adunările ad-hoc aveau un caracter conservator. Ele erau rezultatul poziției retrograde a celor mai multe dintre puterile garante care considerau că dreptul electoral trebuia întemeiat exclusiv pe proprietate și, în general, pe condițiile materiale. Problema unirii rămânând nerezolvată prin Convenția de la Paris din 1858, românii se conving că numai prin acțiuni hotărâte interne și nu prin bunăvoința guvernelor europene se poate făuri unirea națională. Câtă dreptate avea Nicolae Bălcescu când spunea: „În zadar veți îngenunchea și vă veți ruga pe la porțile împăraților, pe la ușile miniștrilor lor. Ei nu vă vor da nimic căci nici nu vor, nici nu pot. Fiți gata, dar, a o lua voi, fiindcă împărații, domnii și boierii pământului nu dau fără numai aceia ce le smulg popoarele. Fiți gata, dar, a vă lupta bărbătește, căci prin lucrare și jertfire, prin sângele vărsat, poporul dobândește conștiința drepturilor și datoriilor sale". Este necesară, dar, acțiunea energică a forțelor interne. Și poporul român, ca de atâtea ori în istoria sa multimilenară, și-a impus propria sa voință.

Din octombrie 1858, conform Convenției de la Paris, a avut loc înlocuirea caimacanilor Vogoride (Moldova) și Alexandru Ghica (Țara Românească), cu caimacanii (locotenențe domnești) formate din câte 3 membri pentru fiecare principat: în Moldova, Ștefan Catargiu, Vasile Sturza și Anastase Panu;în Țara Românească Emil Băleanu,Ioan Manu și I. Al. Filipescu, de data aceasta căimăcănia din Țara Românească avea o componență mai reacționară. În baza aceleiași Convenții, în Moldova, în cursul lunii decembriem 1858,s-au desăvârșit pregătirile electorale pentru Adunarea electivă, s-au publicat listele candidaților la domnie și s-au desfășurat alegerile. În ziua de 28 decembrie 1858, Adunarea electivă a Moldovei și-a început lucrările pentru alegerea domnului. În adunare au intrat 54 de deputați, din care 31 erau ai Partidei naționale care nu-și fixaseră încă candidatul, iar ceilalți erau: o parte pentru alegerea lui M.Sturza, iar o alta pentru alegerea fiului acestuia, Grigore Sturza. După mai multe discuții ,membri partidei naționale au hotărât, în urma înțelegerii de la 3 ianuarie 1859, săpropună drept candidat al lor pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Acesta era ales ca domn al Moldovei în ziua de 5 ianuarie 1859, întrunind toate cele 48 de voturi exprimate. După alegere, Cuza a depus jurământul în fața Adunării care-l alesese domn. Alegerea lui Cuza ca domn al Moldoveia produs un entuziasm deosebit în rândul maselor populare și a oștirii. „Bucuria - scria Vasile Alecsandri - a fost atât de spontană, atât de mare încât trei zile populația Iașilor s-a lăsat în voia adevăratelor nebunii. Masele de oameni, purtând torte și pancarde alegorice luminate, străbăteau străzile strigând: „Trăiască Domnul". Peste tot, la orașe și sate era cântată și jucată „Hora Unirii". Alegerea a lui Cuza a fost sărbătorită și la București. Peste tot se spunea: " Cuza a fost ales la Iași, va fi și la București".

După alegerea din Moldova, privirile tuturor patrioților unioniști s-au ațintit spre capitala Țării, București, unde, cu sprijinul efectiv al plebei, avea să se înfăptuiască mărețul act istoric dela 24 ianuarie 1859. În Țara Românească datorită sprijinului căimăcăniei, în Adunarea electivă pătrunsese o majoritate conservatoare, partizană foștilor domni Gh.Bibescu și B. Știrbei. După calculele Consulului Franței la București, din cei 68 deputați aleși 39 erau conservatori și moderați cărora li se adăugau trei din cei 4 deputați de drept, deputații înaltului cler și numai 29 progresiști.Minoritatea progresistă părea încă de la începerea lucrărilor înfrântă.Elementele naționale din partida națională și-au dat seama că numai prin puterea poporului vor putea paraliza acțiunile căimăcăniei și ale deputaților conservatori. Întradevăr, poporul, sfidând măsurile luate de căimăcănie, s-a strâns în număr mare în jurul Mitropoliei unde era sediul Adunării elective, iar o parte a pătruns chiar în sala de ședințe încă din prima zi, 22 ianuarie 1859, cu scopul de a înfăptui unirea prin proclamarea unui singur domn pentru ambele Principate. A doua zi, 23 ianuarie, dezbaterile din Adunare au căpătat un caracter deosebit, furtunos, iar acțiunea maselor populare a devenit mai hotărâtă. Masele populare din capitală, îămpreună cu miile de țărani venite din satele apropiate, au dat o ripostă hotărâtă încercărilor reacțiunii de a-și pune în aplicare planul. Presiunea exercitată a fost atât de puternică, încât deputații conservatori începuseră " să tremure la hotărârea disperată ce luase poporul de a-i extermina pe toți, la cazul de a fi atacat de puterea guvernului". Numai la îndemnul deputaților unioniști, masele populare s-au abținut de a pătrunde în sala de ședințe. Ținută sub presiunea maselor, care ajungeau la un moment dat de cca. 30.000 de oameni, cifră foarte mare pentru Bucureștii din acea vreme, majoritatea conservatoare a Adunării a fost silită să cedeze pas cu pas în fața minorității unioniste sprijinită de popor. Clădirea de pe Dealul Mitropoliei, în care aveau loc dezbaterile Adunării Elective a fost înconjurată de meseriași, lucrători, târgoveți și țărani care intraseră în oraș prin toate barierele.

După două zile de discuții furtunoase, deputații partidei naționale au hotărât să propună dubla alegere a domnului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. În dimineața zilei de 24 ianuarie, deputatul unionist B. Boerescu a adus la cunoștința Adunării moțiunea adoptată de Partida Națională în seara zilei precedente. Conservatorii temându-se de furia mulțimii au renunțat la candidații lor, acceptând propunerea unioniștilor. Astfel că, după verificarea mandatelor, cei 64 deputați validați au votat cu toții, cum făcuseră și colegii lor moldoveni, ca domn pe Al.I.Cuza. La această veste marea masă de oameni care așteptau rezultatul în afara zidurilor Adunării, au început să scandeze într-un cor unanim: „Să trăiască principele Cuza". Manifestațiile de bucurie și strigătele de „Ura !" din jurul Mitropoliei s-au unit cu acelea ale mulțimii aflate pe înălțimile de la Filaret. I.G. Valentineanu, participant la aceste evenimente, ca „tribun" al poporului, arăta că în acele clipe de entuziasm, „tot Bucureștiul" era în picioare, „de la Filaret și Dealul Mitropoliei la Băneasa" și că din piepturile întregului popor răsunau strigătele „Trăiască Unirea", „Trăiască Cuza Vodă, alesul Moldovei și al Munteniei", „Trăiască România una și nedespărțită". Ca semn al înfăptuirii unirii celor două principate române, întregul oraș a fost luminat. N.T.Orășeanu povestește că mulțimea, cu torțe aprinse și însoțită de muzica militară și de două batalioane de soldați a străbătut până târziu străzile orașului, manifestând și cântând „Hora Unirii".

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza constituia o victorie a întregului neam românesc. Deputatul unionist N.Opran scria: „Lupta a fost grea. Poporul s-a întărâtat într-un grad încât numai Dumnezeu ne-a scăpat de o vărsare de sânge. De teama mulțimii, partida retrogradă, cu toate că era în majoritate, nu a îndrăznit să propună pe unul din domnii trecuți, căci negreșit revoluția izbucnea și ei era să fie cele dintâi victime". O mare importanță în înfăptuirea unirii a avut-o atitudinea adoptată de armata din ambele Principate față de acest măreț act istoric. Armata, deși instrument în mâinile autorităților, a fraternizat unanim cu forțele unioniste, a fost alături de năzuințele de unire ale acestora, lipsind astfel elementele antiunioniste de forța înăbușirii luptei pentru unire și favorizând realizarea ei. Înfăptuirea Unirii Moldovei și Țării Românești la 24 ianuarie 1859 a fost un act revoluționar, realizat datorită acțiunii combative și hotărâte a poporului român. Prin alegerea aceluiași domn în cele două Principate, poporul român a pus marile puteri europene adversare unirii în fața unui fapt împlinit, pe care au trebuit să-l recunoască. În geografia politică a Europei a apărut astfel numele unui stat: numele patriei noastre, România.

Unirea Principatelor Române demonstra astfel avântul patriotic al maselor din întreaga țară, făuritoare nu numai ale acestui măreț act istoric, în ciuda regimului politic stabilit prin Convenția de la Paris ci și a unor măsuri revoluționare. Alegerea lui Al.I.Cuza în ambele Principate marca, în contextul istoric în care s-a desfășurat, soluția înțeleaptă, plină de curaj, adoptată de întregul popor român, pentru rezolvarea acestei probleme fundamentale proprii, de o mare importanță europeană în același timp. Evenimentul în sine al Unirii Principatelor a reprezentat astfel, un eveniment istoric de o crucială importanță, punând de fapt bazele statului național român modern. Salutată cu satisfacție și entuziasm de întreaga populație a țării, cu simpatie și de opinia publică internațională înaintată, Unirea marca, în același timp, o etapă nouă în progresul social-politic și economic, deschidea drumul epocii de prefaceri înnoitoare ale țării.