Primul război mondial a însemnat un moment de cotitură în evoluţia situaţiei naţionale a românilor din Peninsula Balcanică. El a dus la configurarea unor noi realităţi politice în evoluţia statelor din zonă iar românii suddunăreni au căutat în continuare să obţină, cel puţin parţial, satisfacerea unor deziderate în plan politic, cultural, educaţional şi bisericesc. Un memoriu al directorului Şcolii Comerciale Superioare Române de la Salonic, Vasile Diamandi, din martie 1920, menţiona trei cauze care „au zdruncinat mult propăşirea chestiunei" aromânilor:
- plecarea italienilor din zona Pind „fără a lăsa ceva solid şi stabil", fapt ce a determinat numai aţâţarea grecilor împotriva românilor;
- internarea aromânilor din Macedonia în lagăre de către bulgari, închiderea tuturor şcolilor române din Macedonia sârbească şi ruinarea multor centre româneşti precum Magarova, Molovişte, Nijopole şi ţinutul Megleniei;
- neaplicarea la timp a decretului-lege de asimilare a corpului didactic din Peninsula Balcanică şi numirea lui în ţară.

Vasile Diamandi arăta în memoriu că în anul 1920 funcţionau numai şcolile din Grecia şi Albania şi că rezolvarea problemei bisericeşti era „cauza primordială a unei existenţe trainice şi solide a edificiului nostru cultural naţional de dincolo". În vederea împlinirii acestui deziderat, propunea:
- numirea unor miniştri plenipotenţiari şi consuli de origine română „cu tragere de inimă";
- numirea câte a unui aromân pe lângă fiecare legaţie sau consulat pentru a apăra interesele acestora;
- acordarea unor burse pentru studenţii aromâni care vor studia la Atena şi Belgrad, „ca să nu se înstrăineze";
- apariţia unui ziar în limba română şi în dialect, cu sediul la Salonic;
- sprijinirea accederii în parlamentele din Grecia şi Serbia a unor deputaţi aromâni;
- redeschiderea şcolilor din Tessalia;
- clădirea unor localuri de şcoli şi biserici „ca să convingă poporul că nu este ceva efemer";
- încurajarea aromânilor prin diferite operaţiuni comerciale (procurarea tutunului, reprezentanţa serviciului maritim etc.);
Toate acestea pentru asigurarea unor baze solide viitorului neamului aromânesc ameninţat să piară, „dând din timp în timp câte o licărire de viaţă relativ cu acţiunea pornită din ţară".[1]

Raportul ministrului plenipotenţiar la Belgrad, Th. Emandi, din decembrie 1920, semnala şi el persecuţiile la care erau supuşi românii din partea autorităţilor sârbeşti. Cea mai mare parte a preoţilor şi învăţătorilor se refugiaseră în România şi „din bisericile numeroase ce funcţionau, abia dacă au mai rămas câteva; iar şcolile ce mai există, chiar dacă nu sunt închise, sunt în imposibilitate să funcţioneze, din cauza străşniciei cu care autorităţile sârbeşti interzic intrarea cărţilor didactice în Serbia".[2]

O notă din anul 1920, a şefului misiunii militare române din Salonic, locotenent-colonelul Livezeanu, semnala starea materială precară a personalului didactic din Macedonia, datorită neprimirii la timp a salariilor şi diferenţei cursului de schimb, şi propunea:
- achitarea la zi a acestora şi acordarea unor indemnizaţii speciale profesorilor şi preoţilor;
- deschiderea tuturor şcolilor româneşti şi trecerea lor de la Ministerul de Externe
în subordinea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice; înfiinţarea unor biblioteci populare şi tipărirea unor cărţi în dialect; construirea unei biserici româneşti la Salonic şi a unui spital, precum şi înfiinţarea, în acelaşi oraş, a sucursalei unei bănci din ţară.[3]

În aprilie 1921, mitropolitul Miron Cristea, în calitate de preşedinte de onoare al Societăţii de Cultură Macedoromână, solicita „ca factorii hotărâtori ai ţării noastre să se îndure de fraţii lor români din Balcani şi să le câştige faptic dreptul de a avea şcolile lor şi biserici româneşti cu chiriarhi proprii".[4]
Şeful Serviciului Şcolilor şi Bisericilor Române din Peninsula Balcanică, Petre Marcu, constata într-un raport din iunie 1923 că singura problemă care nu fusese
rezolvată după înfăptuirea României Mari era „aceea privitoare la asigurarea existenţei naţionale a românilor macedoneni". Era menţionată diferenţa dintre mentalitatea aromânilor „înzestraţi cu temperament meridional aprins până la exaltare, trecând cu mare uşurinţă de la o extremă optimistă la alta pesimistă" şi mentalitatea românilor „înzestraţi cu un temperament calm, cumpănit în gesturi şi reţinut în toate actele de o veche experienţă politică, a cărei valoare n-am putut-o aprecia noi, care... eram forţaţi a ne face educaţia politică la şcoala revoluţionară a bulgarilor sau a grecilor macedoneni".

În ceea ce priveşte statistica românilor sud-dunăreni, Petre Marcu aprecia că aceştia sunt în număr de 750.000 din care 300.000 în regatul Sârbo-Croato-Sloven, 80.000 în Bulgaria, 200.000 în Grecia şi 150.000 în Albania. Şeful serviciului propunea susţinerea elementului românesc din Balcani din punct de vedere cultural, politic şi economic.[5]
Raportul inspectorilor I. Max Popovici şi Victor Babeţeanu, din anul 1929, semnala faptul că în statele balcanice, „constituite pe baze etnice solide", care duceau o politică a deznaţionalizării sau a îndepărtării elementelor minoritare, elementul macedonean, „împrăştiat în grupuri răzleţe pe teritoriile a patru ţări diferite, lipsit de spiritul moral al unui ideal naţional realizabil, merge cu paşi repezi către o asimilare completă".[6]

Într-o notă a ministrului Instrucţiunii Publice, dr. Constantin Angelescu, din anul 1935, se specifica faptul că în România funcţionau, cu predare în limba elenă, 8 şcoli primare având 884 de elevi, şi 2 şcoli secundare (Bucureşti şi Galaţi) având 125 de elevi, în care studiau numai copiii supuşilor eleni iar profesorii erau numiţi de statul elen dintre supuşii săi. La rândul său, România întreţinea în Grecia 26 de şcoli primare cu 917 elevi şi 52 de cadre didactice şi 4 şcoli secundare cu 360 de elevi şi 46 de cadre didactice, toate cu predare în limba română.[7] Diplomele de absolvire eliberate de şcolile române din Grecia, ca de altfel şi cele din Bulgaria, nu erau recunoscute de autorităţile din ţările respective. Această situaţie a determinat venirea acelor absolvenţi în România, fapt ce a condus la lipsirea românilor suddunăreni de o elită intelectuală care săi îndrume în procesul de menţinere a identităţii culturale.

În timp ce în Bulgaria funcţionau două şcoli primare, o şcoală secundară şi două
biserici (la Sofia şi Giumaia de Sus), pentru marea masă a românilor de pe Valea
Timocului şi din zona Vidin nu exista nici o formă de instruire în limba maternă.

În Albania, după anul 1922, politica de asimilare a autorităţilor a dus la închiderea majorităţii şcolilor şi bisericilor româneşti: în 1925 mai existau trei, în 1926 se permitea numai predarea unor ore de limba română în şcolile albaneze din centrele locuite de români, în 1927 cele trei şcoli româneşti care mai existau au trecut sub controlul statului albanez care le finanţa iar în 1935 funcţionau şapte şcoli primare de stat finanţate de statul albanez, statul român plătind învăţătorilor respectivelor şcoli câte o indemnizaţie lunară de 1.200 de lei.

Evenimentele negative din istoria românilor de la sud de Dunăre după Primul Război Mondial şi-au accentuat cursul. Aceştia au fost lipsiţi de şcoli şi de biserici, folosirea publică a limbii materne nu le-a fost recunoscută, s-a urmărit asimilarea sau îndepărtarea lor (cu sprijinul autorităţilor din ţările balcanice în care locuiau), s-a înregistrat un declin al limbii române, s-a diminuat sentimentul apartenenţei etnice.

Cel de Al doilea Război Mondial, prin operaţiunile militare purtate în zonă de-a lungul a aproape cinci ani, a determinat prăbuşirea ordinii interbelice a statelor balcanice şi a provocat mari pierderi materiale şi umane românilor sud-dunăreni. Totodată, au fost distruse sau parţial avariate localuri de şcoli şi de biserici româneşti ce fuseseră ridicate prin contribuţia comunităţilor respective. Într-un raport din octombrie 1940, consulul general la Ianina, V. Ştirbu, constata slăbirea legăturilor dintre România şi românii suddunăreni şi „insuficienţa aşezământului nostru din Grecia, clădit după modelul celui din ţară, fără a se ţine seama de condiţiunile locului, aplicat de sus, în loc de ai imprima un caracter organic de sine stătător, cu alte cuvinte, un învăţământ artificial, lipsit de viaţă, devenind, din cauza viciilor sale organice, cu mici excepţii, o sucursală pentru plasarea elementelor indezirabile din România".[8]

Se aprecia că obţinerea autonomiei şcolare şi bisericeşti pentru românii din Pind şi Macedonia precum şi tradiţia învăţământului românesc din Macedonia sârbească „au fost pentru naţiunea română un câştig politic, naţional şi cultural de mare însemnătate, de care însă noi am dovedit că nu suntem demni; cedând presiunilor sârbeşti am închis şcolile înfloritoare din Macedonia sârbă iar autonomia şcolară şi bisericească pentru românii din Pind şi Macedonia greacă, smulsă de Tache Ionescu de la greci, a rămas iluzorie, nefiind statornicită printr-un regulament sau convenţie între România şi Grecia. Din această cauză, învăţământul românesc din Grecia, fără drept de publicitate, considerat particular, incolor şi lipsit de caracterul de aplicaţie, a deviat de la scopul iniţial de a forma o elită conducătoare locală la macedoromâni transformânduse într-o instituţie de transplantare a elementelor macedoromâne pregătite în România, servind, prin aceasta, de minune interesele statului elen, care a depus între timp o acţiune uimitoare pentru deznaţionalizarea rapidă, brutală, uzând de toate mijloacele turmei macedoromâne rămasă decapitată de propriul nostru învăţământ". Se propunea numirea unor cadre didactice aromâne, legate de comunităţile respective, „profesorul urmând a fi dublat în acest caz de aportul său personal extraşcolar, de popularitatea şi trecerea proprie printer macedoromânii localnici".[9]

La toate aceste neajunsuri s-au adăugat acte de corupţie şi deturnări de fonduri. O notă informativă adresată la 10 aprilie 1945 secretarului general al Ministerului Afacerilor Străine, Vasile Stoica, semnala deturnarea a 500.000 de franci elveţieni de către inspectorul general Gh. Papagheorghe de la conducerea Administraţiei Şcolilor şi Bisericilor Româneşti din Grecia, nefiind plătite astfel salariile corpului didactic şi bisericesc.[10]

În numeroase rapoarte ale reprezentanţilor diplomaţiei sau ale inspectorilor şcolari din zonă se făcea o paralelă între politica de toleranţă culturală faţă de minorităţile naţionale dusă de statul român şi cea de asimilare şi deznaţionalizare dusă de statele vecine faţă de românii sud-dunăreni. Se sugera adoptarea unei politici similare de către autorităţile române faţă de şcolile bulgăreşti, greceşti sau sârbeşti din România, ca mijloc de presiune pentru îmbunătăţirea tratamentului românilor sud-dunăreni.

În pofida greutăţilor întâmpinate, a distrugerilor materiale datorate frontului şi bombardamentelor, a pierderilor umane, statul român subvenţiona învăţământul de la sud de Dunăre în anul şcolar 1943-1944 cu suma de 23.050.000 de lei.[11] În afară de subvenţionarea şcolilor şi bisericilor de la sud de Dunăre, statul român a ajutat comunităţile române, aflate în condiţii grele cauzate de război, cu alimente, îmbrăcăminte, sume de bani şi iasprijinit pe cei ce doreau să se stabilească în ţară. În martie 1944, Consiliul de Miniştri a adoptat Decretul-lege pentru apărarea demnităţii naţionale şi a intereselor româneşti de peste hotare, prin care se urmărea apărarea românilor cetăţeni ai altor state şi se înfiinţa, pe lângă Ministerul Afacerilor Străine, un consiliu naţional compus din cinci persoane.

În a doua parte a anului 1944, ca urmare a evenimentelor din 23 august, s-a modificat profund situaţia politico-teritorială din zonă. În timpul celui de al doilea război mondial, românii de la sud de Dunăre s-au implicat în lupta împotriva ocupanţilor germani, italieni, bulgari. În Iugoslavia, Albania, Grecia, unde sadezvoltat o amplă mişcare de partizani, în care elementele comuniste au avut o implicare importantă, sa promis pentru perioada postbelică drepturi egale minorităţilor etnice, inclusivminoritarilor români. În anii 1944-1945, în Iugoslavia şi Albania, s-au instaurat regimurile comuniste ale lui Iosip Broz Tito şi Enver Hodja, dar promisiunile făcute nu au fost respectate. În aceste ţări, românii au fost ţinta unei politici de asimilare în vederea pierderii identităţii lor naţionale. Şcolile şi bisericile româneşti din Albania au fost închise, cele din Macedonia sârbească nu au fost redeschise iar pentru românii din Timoc situaţia a rămas neschimbată.

În Banatul iugoslav funcţionau, în anul şcolar 1946-1947, 32 de şcoli primare româneşti, un liceu mixt şi o şcoală normală (la Vârşeţ), care aveau şi două internate. Personalul didactic era format din 98 de învăţători plătiţi de statul român cu sume între 2.000 şi 3.000 de lei lunar şi 145 de învăţători plătiţi de statul iugoslav.[12]

În Grecia, aromânii au fost implicaţi în războiul civil dintre forţele democratice şi
cele comuniste ale generalului Marcos. Autorităţile elene au folosit acele împrejurări pentru a face masive mutări de populaţie din zonele muntoase în centrele urbane din sud şi au urmărit înlăturarea din zonă a intelectualilor şi fruntaşilor aromâni. În februarie 1946 guvernul elen a dispus închiderea şcolilor româneşti, preluarea imobilelor şi expulzarea cadrelor didactice de cetăţenie română. Aceeaşi soartă au avut şi bisericile româneşti din această ţară.

În Bulgaria, în mai 1945, autorităţile au luat măsuri pentru desfiinţarea celor trei
şcoli româneşti din această ţară. Peste un an, în mai 1946, directorul Institutului Român din Sofia a fost înştiinţat că statul bulgar „este de acord a recunoaşte şcolilor pe care le conduceţi dreptul de a se bucura de privilegiile art. 350 din Legea Educaţiei Naţionale".[13]

În noiembrie 1946, un grup de intelectuali români din Sofia au înaintat un memoriu autorităţilor comuniste din Bulgaria, în care solicitau recunoaşterea dreptului de a avea şcoli şi biserici româneşti. În memoriu se aprecia că în Bulgaria trăiau două grupuri de români: dunăreni şi valahi pe de o parte şi români macedoneni de cealaltă parte. Primul grup, în număr de 100.000 de persoane, trăia în satele din valea Dunării, iar cel de-al doilea, în subgrupuri răzleţe în toată ţara. Se amintea faptul că românii din Bulgaria au sprijinit mişcarea de partizani, iar după instalarea noului regim au sperat în rezolvarea justă a drepturilor minorităţilor. Datorită persecuţiilor la care au fost supuşi în timpul vechiului regim „minoritatea română este speriată... şi nu îndrăzneşte să-şi manifeste libertatea sa naţională". Se arăta că, întrebată „dacă doreşte să i se deschidă şcoli româneşti, ea n-a îndrăznit să răspundă în mod afirmativ, cu toate că ea rămâne în sufletul ei o populaţiune românească, după cum îi este portul, obiceiul şi graiul, în special aceasta se observă la femei, care totdeauna au fost şi sunt păstrătoare şi purtătoare a naţionalităţii".[14]

Se solicita reintroducerea registrelor de stare civilă în care minoritatea românească să fie trecută la rubrica români, deschiderea de şcoli româneşti întreţinute de stat, libertatea desfăşurării slujbei religioase în limba română, recunoaşterea şcolii româneşti de la Sofia, dreptul de a se organiza în grupuri profesionale şi organizaţii culturale, presă în limba maternă.[15]

Cu toate că autorităţile bulgare au acordat drept de publicitate Institutului Român
de la Sofia, în toamna anului 1947, guvernul comunist condus de dr. Petru Groza îl va închide. În septembrie 1948, imobilele şi întregul inventar al Institutului vor fi date în custodie Ministerului Educaţiei Naţionale din Bulgaria „iar gestiunea în bani şi arhiva au fost preluate de Ambasadă, urmând ca profesorii să părăsească Bulgaria, întrucât guvernul bulgar nu are nevoie de serviciile lor".[16]

Biserica română de la Sofia, refăcută de statul român după bombardamentele din primăvara anului 1944, a fost cedată statului bulgar în martie 1951.[17] Dezinteresul manifestat de autorităţile comuniste din România faţă de soarta românilor suddunăreni şi renunţarea la tradiţia inaugurată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, de sprijinire a şcolilor şi bisericilor româneşti din Peninsula Balcanică, a fost însoţit, după cel de Al Doilea Război Mondial, de intensificarea fenomenelor de aculturare şi asimilare.

Împărţiţi de Cortina de Fier între lumea liberă şi cea totalitară, românii suddunăreni au fost supuşi unor presiuni politice, educaţionale şi culturale în scopul deznaţionalizării şi au suferit un accentuat declin demografic. S-a intensificat fenomenul emigraţiei, au apărut şi sau dezvoltat comunităţi aromâne în Germania, Franţa, S.U.A., Canada, Australia.

S-a născut astfel, prin nerecunoaşterea de către statele balcanice a existenţei unei minorităţi aromâne sau vlahe, sentimentul iminentei dispariţii istorice a ei. Din studiul realizat de Direcţia de Cultură a Ministerului Afacerilor Externe, din
iunie 1961, rezulta că în nordul Greciei, într-o zonă locuită de aromâni, mai existau biserici în:
- Veria, unde, în anul 1956, preotul român Nicolae Calipetri slujea în greceşte;
- Doliani, unde nu era un preot român şi se slujea în greceşte;
- Turia, lipsită de preot şi unde nu se slujea;
- Fetiţa, Gramaticova, Hrupiştea, complet distruse;
- Grebena, dărâmată de autorităţile elene, pe locul ei se construiseră birourile şi locuinţa mitropolitului.[18]

În pofida acestor vicisitudini, românii sud-dunăreni Şi-au păstrat în mare măsură limba, obiceiurile şi conştiinţa propriei identităţi, deşi statul român i-a abandonat de-a lungul a peste patru decenii.

----------------------------------------------------------------
[1] A.M.A.E.(Arhiva Ministerului Afacerilor Externe), fond Problema 15, vol. 1, f.
7879.
[2] Ibidem, fond Problema 18, vol. 7, Iugoslavia (19201930), nepaginat.
[3] Ibidem, fond Problema 15, vol. 1, f. 8182.
[4] Ibidem, fond Problema 18, vol. 7, Iugoslavia (19201930) nepaginat.
[5] SA.N.I.C.(Serviciul Arhivelor Nationale Istorice Centrale), fond Ministerul
Instrucţiunii Publice, dosar 799/1923, f. 811.
[6] A.M.A.E., fond Problema 18, vol. 1, nepaginat.
[7] Ibidem, fond Problema 15, vol. 55, f. 49.
[8] Ibidem, fond Problema 18, vol. 5, Grecia, nepaginat.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem, fond Problema 15, vol. 87, f. 166.
[11] Ibidem, fond Problema 15, vol. 4, f. 234.
[12] Ibidem, fond Problema 70, vol. 2, 19451948,Minorităţi, nepaginat.
[13] Ibidem, fond Bulgaria, dosar 210/19451949,nepaginat.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem, fond Grecia, 1946/1949,nepaginat.
[18] St. Brezeanu, Gh. Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre. Documente,
Bucureşti, 1997, p. 363.