Comandor (r) Prof. univ. dr. JipaRotaru, art-emisÎn timp ce pe plan intern transformările instituționale și legislative își urmau cursul spre unificarea deplină a celor două principate, instituția militară aflându-se prima în ordinea priorităților pe ordinea de zi, pe plan extern s-au întreprins eforturi susținute pentru obținerea acordului Marilor Puteri, al puterii suzerane în mod deosebit, pentru realizarea unității depline. După lungi și abile tergiversări și mai multe nejustificate amânări, în noiembrie 1861, Puterile garante au recunoscut unirea administrativă și politică a celor două Principate, iar la 20 noiembrie, guvernul otoman ca putere suzerană, a emis firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei prin care se consfințea desăvârșirea unirii celor două Principate cu specificația că aceasta este provizorie și urmează să înceteze la sfârșitul domniei lui Cuza. Cu toate restricțiile impuse, care nemulțumeau pe domnitor, la 3 decembrie 1861 Cuza adresa țării o proclamație prin care anunța succesul obținut în realizarea unirii depline. În fața Adunării Elective de la București el spunea : În zilele de 5 și 24 ianuarie ați depus toată a voastră încredere în alesul națiunii, ați întărit speranțele voastre într-un singur domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie iar corpului ofițeresc care îi adresase felicitări cu același prilej, Alexandru Ioan Cuza îi răspundea: „Atitudinea demnă și hotărâtoare a armatei române la toate întâmplările urmate de când din sânurile voastre ne-am înălțat pe tronul României despărțite, a contribuit mult la înființarea unei singure Românii. Voi ați dovedit că stindardul vostru este acela al naționalității, al ordine și al legalității. Împrejurul stindardului dar și o singură Românie este în veci statornică”. La rândul lor, deputații și-au manifestat deplinul entuziasm punctând: „Depunem la picioarele tronului, omagiile noastre de recunoștință și devotament și vă urăm să vă înzilească Dumnezeu pe acest tron care nu va mai putea fi zdrobit decât cu viața a cinci milioane de români iar liderul grupării conservatoare din adunare, Barbu Catargiu cel care va deveni primul prim ministru al României moderne unite rostea: Să trăiască Domnitorul nostru, care singur prin a sa stăruință ne-a dat această zi atât de strălucită”.

După realizarea unității depline și constituirea unei singure adunări, a unui singur guvern, a unei singure capitale și desființarea Comisiei Centrale de la Focșani, într-un cuvânt a unui regim politic unitar, în prim planul preocupărilor generalului Florescu se afla în continuarea perfecționării armatei, ca dotare, administrație, instruire și mai ales capacitate de manevră. Până la această dată, prin reformele săvârșite, majoritatea dintre acestea purtând girul generalului Florescu, se crease cadrul necesar funcționării armatei unice a Principatelor Unite. În continuare, chiar din primul pătrar al anului 1862, se impuneau măsuri pentru perfecționarea și diversificarea organelor de comandament (conducere, comandă și control) încât acestea să poată răspunde nevoilor unui organism militar național din ce în ce mai complex și mai numeros. Sporirea sarcinilor militare și creșterea efectivelor a impus crearea unor organisme care să faciliteze un grad sporit de operativitate și dinamism în coordonarea activităților relative de administrație și instrucție, să elaboreze programe și regulamentele necesare. Așa a luat ființă prin înalt ordin de zi nr.370 din 1 martie 1866, Consiliul permanent al instrucțiunii oastei al cărei inițiator a fost tot gen. Florescu care deși nu mai era ministru de război ci ministru de interne, s-a implicat necondiționat pentru constituirea acestui organism de conducere care era absolut necesar. De altfel, în noua sa calitate de ministru de interne, în anii 1865-1866, generalul Florescu a mai semnat o serie de documente și ordine de zi care reglementau problematica instrucției trupelor teritoriale, a gloatelor și a absolvenților școlilor primare.

Armata instruită și dotată prin contribuția benefică nemijlocită a generalului I. Em. Florescu a fost pusă în situația de a susține proba de foc a gradului de pregătire atins cu prilejul unui episod nefericit din vara anului 1863. Ciocnirea de la Constangalia, cum a fost denumită în epocă confruntarea militară directă din vara anului 1863, dintre detașamentele revoluționare poloneze (în ianuarie 1863 pe teritoriul polonez ocupat de imperiul rus s-a dezlănțuit revoluția națională) care, nerespectând înțelegerea dintre domnitorul Cuza și principele Adam Czartoryski de a tranzita sau a se refugia pe teritoriul Principatelor Unite, dar numai fără arme, au fost debarcate înarmate pe teritoriul Basarabiei, între Reni și Ismail, urmând a tranzita teritoriul românesc pentru a pătrunde pe teritoriul imperiului țarist. Fiind pusă în pericol situația țării, prin încălcarea neutralității și implicarea statului român în insurecția poloneză odată în începerea marșului revoluționarilor polonezi, colonelul Călinescu, comandantul Rg.3 linie, din ordinul generalului Florescu, a cerut polonezilor să depună armele și să se întoarcă la punctul de debarcare, în caz contrar urmând să folosească forța. Colonelul Z.Milkovski, comandantul detașamentului polonez a refuzat să se supună somației și a continuat marșul. Atunci, Ministrul de Război cu avizul Domnului, a ordonat urmărirea detașamentului polonez care se deplasa în marș forțat spre nord. În cele din urmă s-a ajuns la confruntarea armată în dimineața zilei de 3/15 septembrie în satul Costangalia (Băjenari).

Lupta a fost deosebit de dură, dat fiind pregătirea superioară a trupelor poloneze și s-a desfășurat până în jurul orei 15.00 când s-a sunat semnalul de retragere. Polonezii, profitând de încetarea luptei și confuzia creată, au reluat marșul. S-au înregistrat pierderi de ambele părți, cele mai numeroase, 18 morți și 45 de răniți din partea românilor, polonezii lăsând pe câmpul de luptă 16 morți și 31 de răniți. Până la urmă, cu forțe întărite, armata română a reluat urmărirea și la 5/17 iulie, în satul Rânzești, colonelul Călinescu cu efectivele sporite a reușit să-i forțeze pe polonezi să depună armele. Luptătorii polonezi au fost internați la Cahul și mai apoi li s-a permis să se refugieze în Turcia sau Austria. Dincolo de semnificația sa politică, acest episod a reprezentat un test important privind pregătirea armatei române, concluziile desprinse în urma analizei, la Statul Major General fiind de natură a contribui la sporirea măsurilor de modernizare a instrucției dar și a dotării cu armament, la nivelul celorlalte armate europene.

În plan politic, după 1864, au urmat aprofundarea încordării relațiilor Domnitorului cu o mare parte a clasei politice și a unei infime părți a corpului ofițerilor, care era orientată spre forțele politice din opoziție și care s-a pus la dispoziția organizatorilor loviturii de stat din 11/13 februarie 1866 finalizată cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, primul și singurul domn pământean al României Unite. Pe lângă contribuția nemijlocită și sprijinul acordat lui Al.I.Cuza pe timpul domniei acestuia în domeniul militar punându-și competența și patriotismul în slujba dezvoltării și modernizării armatei, generalul I. Em. Florescu a fost totodată, unul dintre cei mai apropiați și credincioși colaboratori ai săi, în plan politic.

I. Em. Florescu a fost desemnat încă din primăvara anului 1859 membru al Comisiei Centrale de la Focșani, instituție centrală creată în baza Convenției de la Paris din august 1858, menită a săvârși unificarea legislativă, elaborarea legilor de interes general și codificarea legislației existente. Dat fiind misiunile Comisiei Centrale de la Focșani de natură exclusiv legislativă, pe drept cuvânt, aceasta poate fi socotită ca primul senat al Principatelor Române din istoria modernă. Înființată în baza art. 27-37 din Convenția de la Paris din 7/19 august 1858, pentru a veghea la aplicarea îndeplinirii prescripțiunilor acestui document ce emana de la puterile europene garante ca și la respectarea dispozițiilor constitutive ale noii organizări a Principatelor, Comisia centrală, al cărui sediu, în mod cu totul simbolic, a fost ales orașul Focșani, era compusă din 16 membri – câte 8 de fiecare Principat – dintre care 4 erau desemnați de Domnitor și 4 de Adunarea legislativă dintre membrii săi. Ca și orientare politică, deși încă nu fuseseră create partidele istorice, Comisia era dominată de aripa conservatoare. Un număr de 8 membri din cei 16 erau conservatori, 6 erau liberali, iar 2 nici conservatori, nici liberali, votând când cu unii când cu ceilalți.[1]

I.Em.Florescu, aparținând clasei boierești, se manifesta cel puțin în prima parte a carierei sale politice, ca un conservator moderat. În primele sale ședințe, începând din 10 mai 1859, Comisia și-a ales organele de conducere, Biroul permanent și secretariatul, a trecut apoi la elaborarea regulamentului interior de funcționare a Comisiei și și-a stabilit comitetele de specialitate. Col.I.Em.Florescu a fost ales în ședința comisiei din 12 mai 1859, cu o majoritate covârșitoare, vicepreședintele Comisiei Centrale de la Focșani. În această calitate, I.Florescu va avea ocazia să se pronunțe, cu prioritate, am putea spune, în majoritatea problemelor majore pe care Comisia le avea de rezolvat. Competența sa și spiritul organizatoric ce-l caracteriza, i-a atras respectul colegilor și drept urmare, a fost solicitat în comitetele de specialitate sau cele provizorii, ori de câte ori în fața comisiei se aflau chestiuni mai dificile de rezolvat. Pentru început, Florescu a fost ales în comitetul pentru redactarea răspunsului Comisiei Centrale de la Focșani la mesajul domnesc, sarcină de care s-a achitat cu multă competență. În dezbaterea pe marginea conținutului mesajului, I.Em.Florescu a intervenit cu unul dintre cele mai semnificative luări de poziție în favoarea susținerii necesității sprijinirii îndeaproape a lui Al.I.Cuza, în măsurile ce le va adopta pentru desăvârșirea și recunoașterea Unirii. Cât privește problematica desăvârșirii unirii prin aducerea unui prinț străin, conservator convins la acea vreme, Florescu s-a înscris pe această poziție, acceptând fraza din Mesaj care conținea acest deziderat și care, după cum știm avea să-l supere pe Domnitor. În ședințele următoare, I.Em.Florescu s-a manifestat cu aceeași perseverență pentru trecerea grabnică la soluționarea unor probleme stringente pentru organizarea administrativ-funcțională a Principatelor. În ședința din 11 iunie 1859 fiindu-i recunoscute aptitudinile de foarte bun manager dar și pregătirea necesară, I.Em.florescu a fost ales în două dintre cele mai importante comitete de specialitate ale Comisiei Centrale, în Comitetul II însărcinat cu revizuirea capitolelor administrative ale Regulamentelor organice și dezvoltarea instituțiilor municipale; completarea legii electorale precum și lucrările publice, poșta, telegraful, măsuri și greutăți și în comitetul V care era menit a se ocupa cu revizuirea capitolelor militare ale Regulamentelor organice și elaborarea proiectului de lege pentru organizarea puterii armate, acest din urmă obiectiv fiind trecut printre sarcinile prioritare ale Comisei Centrale.

Comisia Centrală de la Focșani a funcționat aproape trei ani, între 10/22 mai 1859 și 12/24 februarie 1862 când, încheindu-se procesul de desăvârșire a unirii celor două principate, s-a constituit o singură Adunare Electivă a României, un singur guvern și o singură capitală a Principatelor Unite, la București. Activitatea comisiei s-a desfășurat în trei sesiuni anuale. După cum se poate deduce din protocoalele ședințelor sale, dezbaterile acesteia s-au axat pe marginea unor importante proiecte de legi, fiind votate zece astfel de documente, în prima sesiune, 22 în cea de-a doua și șase în a treia sesiune. În afară de proiectele de legi, sesiunile comisiei au mai avut pe ordinea de zi o serie de probleme stringente asupra cărora a trebuit să se pronunțe emanând de la: domnitor, Adunările Elective, consiliile de miniștri sau propunerile unora dintre membrii Comisiei. Așa au fost, în primul rând, mesajele domnului la deschiderea sesiunilor și alte documente emanând de la cancelaria domnului; proiecte elaborate de cele două consilii de miniștri care necesitau discutarea și avizul comisiei precum și o serie de amendamente ale membrilor comisiei. Cele mai importante proiecte dezbătute, în Comisie, unele dintre ele fiind adoptate prin votul deputaților au fost: Constituția, Legea electorală, Legea rurală, Reforma puterii judecătorești, înființarea Curții de Casație și Justiție, Reorganizarea finanțelor, a comerțului și a transporturilor, organizarea administrativă, organizarea armatei, organizarea învățământului.

În toate cele trei sesiuni cât a funcționat: a) mai-decembrie 1859; b) decembrie 1859-decembrie 1860 și c) decembrie 1860-decembrie 1861- după desemnarea candidaților, Comisia a luat în dezbatere și a adoptat un număr de 18 proiecte de legi. În prima sesiune, 10/22 mai 1859 - decembrie 1859, având ca președinte pe Radu Rosetti, Comisia Centrală de la Focșani a ținut 88 de ședințe, luând în dezbatere 10 proiecte de legi, în cea de a doua sesiune, între decembrie 1859-decembrie 1860, cea mai productivă de-altfel, sub președinția lui Ștefan Golescu s-au desfășurat 90 de ședințe și au fost abordate 10 proiecte de legi, iar în cea de a treia și ultima sesiune, între decembrie 1860-decembrie 1861, prezidată de N.Golescu, Comisia a ținut 48 de ședințe, luând în discuție doar șase proiecte de legi. În Comisia Centrală de la Focșani, generalul I.Em.Florescu a activat până în noiembrie 1859, când calitățile sale și mai ales cariera militară desăvârșită, l-au determinat pe Al.I.Cuza să-l solicite a se ocupa de unificarea celor armate ale principatelor. Pentru felul cum s-a achitat de sarcinile privind unificarea și dezvoltarea organismului militar, Al.I.Cuza și-a exprimat în mai multe rânduri mulțumirea față de gen.Florescu așa cum a făcut-o , spre exemplu, cu ocazia părăsirii de către acesta a postului de ministru de război odată cu demiterea guvernului Kretzulescu și aducerea la guvernare a unei echipe liberale, în frunte cu Mihail Kogălniceanu în 1863. Forțat fiind de împrejurări să-l îndepărteze pe Florescu de la ministerul de război, domnitorul nu poate renunța la serviciile sale și în consecință îl numește Comandant al armatei, demnitate special înființată. Este important și trebuie reținut că din 1863, pe fondul unor tendințe autoritare manifestate de domn, învinuit de încălcarea principiilor constituționale, apelul la puterile străine pentru o nouă lege electorală, ca și de dezordinea financiară, se năștea în România acea înțelegere dintre elementele mai radicale atât de dreapta cât și de stânga, arhicunoscută drept monstruoasa coaliție. Au intrat în coaliție o serie de iluștri politicieni și din partea stângă și din cea dreaptă a Adunării:I.C.Brătianu, C.A.Rosetti, An.Panu, St.Golescu alături de G.Știrbei, I.Ghica, Gr.Sturdza, Ap.Arsache și D.Ghica. Au rămas în afara monstruoasei coaliții, sprijinindu-l în continuare pe domn, personalități politice de seamă, printre care N.Kretzulescu în fruntea grupului liberalilor moderați, grupul liberalilor democrați conduși de M.Kogălniceanu și, spre cinstea lor, un grup de consevatori-moderați, printre care alături de N.Catargiu, Barbu Bellu se afla și generalul I.Em.Florescu. Acestora li s-au mai alăturat, sprijinindu-l pe domnitor, câțiva mari boieri moldoveni și o fracțiune a liberalilor democrați, în frunte cu Christian Tell, Cezar Boliac și C.D. Aricescu.

Frământările din viața politică aveau să se încheie cu lovitura de stat din 1864 dată de domnitor cu sprijinul lui M.Kogălniceanu, prin care domnitorul, forțând nota, își propune să înlăture opoziția și să treacă la înfăptuirea unor reforme structurale radicale mai ales în domeniul rural și electoral. Prin Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris și noua lege electorală, supuse aprobării națiunii prin plebiscit la 10-14 mai 1864, Cuza preconiza o nouă structură politică. Puterea legiuitoare se împărțea între Domn, Corpul ponderator și Adunarea electivă, celui dintâi revenindu-i o poziție dominantă. Consiliul de Stat, nou înființat, era destinat a elabora legile conform inițiativei domnești. Primul Senat al României cum poate fi socotit Corpul ponderator nou înființat, alcătuit din mitropoliți și episcopi, președintele Curții de Casație, generalul cel mai vechi în grad, ca membri de drept și 64 de membri numiți de domn, parte din personalități politice, recomandabile prin meritul și experiența lor și parte dintre membrii consiliilor județene, și-a deschis lucrările în decembrie 1864. La aceeași dată, în noua formulă rezultată din aplicarea noii legi electorale, adoptată după lovitura de stat și plebiscitul organizat de Al. I. Cuza pentru a-și legitima acțiunea, și-a deschis lucrările și Adunarea Electivă.

Ca expresie elocventă a prestigiului de care se bucura și a sprijinului acordat lui Al. I. Cuza și lui M. Kogălniceanu cu prilejul înfăptuirii loviturii de stat, pe generalul Florescu îl vom întâlni în ambele instituții politice nou create. La Corpul ponderator, numit fiind de domn, generalul a fost ales și vicepreședinte, iar în Adunarea electivă, acesta se regăsea printre puținii foști deputați din perioada anterioară precum Ch. Tell, N. Lahovari, Gr. Cuza, Al. Teriachiu, Sc.Voinescu ș.a. Prin intervențiile sale în ședințele Corpului Ponderator, generalul s-a situat întotdeauna și a susținut cu convingere proiectele de reformă propuse de Cuza. Mai mult, în vara fierbinte a anului 1865, din calitatea de Ministru de interne, al Agriculturii și Lucrărilor Publice în guvernul N.Kretzulescu adus la putere la 14 iunie 1865, generalul Florescu a dejucat o lovitură de stat pusă la cale de opoziție pentru răsturnarea lui Cuza, aflat la tratament la Ems în Germania, prin manipularea, în folos propriu a unei nemulțumiri a comercianților din piețele bucureștene față de unele măsuri adoptate de primărie. Generalul Florescu a fost nevoit să scoată armata în stradă pentru a potoli mișcarea opoziției sub amenințarea armelor. Întors grabnic de la Ems, încunoștiințat fiind de către general despre acțiunea opoziției, Al.I.Cuza pătruns de gravitatea situației, (evenimentul din 3/15 august încheindu-se cu vreo 20 de morți și foarte mulți răniți) a acordat amnistie tuturor celor 80 de arestați în urma revoltei din piață.

Falsa revoluție populară, cum numește N.Iorga revolta comercianților din vara lui 1865, a avut însă ca rezultat o reactivare a monstruoasei coaliții împotriva regimului instituit la 2 mai 1864, cu obiectivul precis al răsturnării domnitorului. Mișcarea opoziționistă la adresa guvernului s-a extins și în exterior, o contribuție importantă aducându-și presa vremii și loja francmasonică Înțelepții din Heliopolis în care se găseau oameni politici din opoziție și militari (circa 70-80). Printre cei mai înfocați, asumându-si conducerea mișcării se aflau fruntașii liberal-radicali și liberal-moderați ca C.A.Rosetti, I.C.Brătianu, D.A.Sturdza, Ion Ghica, Dimitrie Ghica ș.a. I.C.Brătianu a fost trimis în apus pentru a lucra din exterior la deteriorarea imaginii domnitorului, iar C.A.Rosetti a luat conducerea complotului intern. Deschiderea sesiunilor ordinare ale corpurilor legiuitoare, în decembrie 1865, au avut darul de a evidenția, o concentrare cu totul deosebită a opoziției în vederea atacului decisiv la adresa sistemului de guvernământ al domnitorului. Dezbaterile asupra Răspunsului la Mesajul tronului, din luna ianuarie 1866, din ambele camere au marcat punctul culminant al acțiunilor opoziției. Atacat dur, atât în Adunarea deputaților cât și în Corpul ponderator, guvernul procuzist, condus de N.Kretzulescu și-a depus la 26 ianuarie demisia. Domnitorul a respins demisia guvernului, acceptând înlocuirea doar a generalilor Florescu și Manu, miniștri de interne și de război, cei mai contestați pentru intervenția în forță cu prilejul evenimentelor din august 1865. Astfel se încheie cariera politică dar și militară a generalului I.Em.Florescu alături de Al.I.Cuza pe care-l slujise cu devotamentul și credința unui adevărat general patriot. A urmat complotul și detronarea Domnitorului Al.I.Cuza de la 11 februarie 1866.

Imediat după detronarea lui Cuza, puterea a fost preluată de o Locotenență Domnească, alcătuită din Dimitrie Sturdza (care-l reprezenta pe șeful grupării conservatoare Lascăr Catargiu, absent din țară la data respectivă), generalul Nicolae Golescu, reprezentant al liberalilor-radicali și colonelul Nicolae Haralambie, ca reprezentant al armatei. Prin decret al Locotenenței Domnești, în aceeași seară (11 februarie) a fost numit un guvern provizoriu prezidat de liberalul modern muntean Ion Ghica cuprinzând reprezentanți ai tuturor grupărilor politice participante la detronare. Locotenența Domnească și noul guvern au condus țara, la începutul noii perioade cu concursul celor două corpuri legiuitoare alese pe vremea lui Cuza. Principalul obiectiv, inițial, l-a constituit aducerea și validarea principelui străin, atins în 10 mai 1866 prin întronarea lui Carol I de Hohenzolern Sigmaringen, apoi grabnica elaborare a unei noi constituții care să consfințească reformele înfăptuite până acum și apoi să desăvârșească măsurile de modernizare. Și acest obiectiv a fost înfăptuit prin elaborarea și aprobarea de către Adunarea Constituantă a României, a noii constituții a țării și promulgarea de către Domnitor a acesteia la 1 iulie 1866. Imediat Constituanta a luat în dezbatere apoi, proiectul noii legi electorale, promulgată și aceasta de Carol I, la 23 iulie 1866. Prin cele două documente se puneau fundamentele societății noi capitaliste românești, statului de drept și principiilor moderne ale separării puterilor în stat. Față cu aceste evenimente, gen. Florescu s-a situat printre ofițerii care s-au opus loviturii de stat. El nu s-a implicat direct, retrăgându-se pentru un interval de timp la moșia sa, mai ales că în același an, 1866 își pierduse prima soție, pe Ecaterina Bibescu. Înainte de aceasta însă, după cum relatează generalul Radu Rosetti, I.Em.Florescu împreună cu gen. Manu se aflau în fruntea unui grup alcătuit din 7 colonei, 7 locotenent-colonei, 12 maiori, 40 căpitani, 38 locotenenți și 48 sublocotenenți care au redactat și înmânat Domnitorului Carol I un protest contra rămânerii în armată a ofițerilor vinovați de fapta din noaptea de 11 februarie. De altfel, trebuie menționat că spre cinstea lui, corpul ofițeresc s-a situat în majoritatea lui pe o poziție potrivnică complotiștilor, socotind că aceștia au încălcat jurământul față de domnitor și au pătat, ca atare, onoarea oștirii.

În perioada cât a stat retras din viața politică (1866-1871), gen. Florescu a fost bănuit că ar fi inițiatorul unei mișcări împotriva aducerii prințului străin și ca urmare urmărit, iar unul dintre vajnicii săi adversari D.A.Sturdza, a pornit prin presă o campanie de defăimare și acuzare a generalului. Au fost fabricate și date publicității, referate și broșuri acuzându-l că, în calitatea sa de ministru de interne și al lucrărilor publice în ultima guvernare de sub domnia lui Cuza, a încălcat în nenumărate situații legislația. Urmându-i generalului Florescu la conducerea acestui minister, D.A.Sturdza se socotea îndreptățit a întocmi un adevărat îndreptar al faptelor de abuz și încălcarea legislației. În fondurile bibliotecii Academiei române, se păstrează cele șapte broșuri și două referate aruncate pe piața media de atunci de către Sturdza precum și o broșură cu răspunsul generalului Florescu la acestea. În general, acestea cuprind o înșiruire de legi și articole încălcate de ministerul lucrărilor publice cât timp în fruntea acestuia s-a aflat predecesorul său, pe parcursul aprobării și executării unor lucrări importante.

Fără a înșirui toate inepțiile lui Sturdza, notăm doar că, gen.Florescu era învinuit în principal, că a încălcat legea bugetului, legea contabilității generale a statului, legea concesiunii de lucrări publice și alte legi și reglementări. Toate acestea pe parcursul aprobării și trecerii la execuția unor lucrări precum : repararea pavelelor capitalei, lucrările de artă de la Râmnic la Focșani, amenajarea grădinilor publice ale capitalei : Cișmigiu, Cotroceni și curățirea cursului Dâmboviței; pavarea cu piatră cubică a Căii Mogoșoaia, șoseaua Călugăreni (calea Giurgiului); aprovizionarea pietrișului necesar la întreținerea șoselei cuprinsă între Șanțuri și Tărtășești etc. Toate aceste acuzații, sunt atacate punctual de I.Em.Florescu printr-o broșură ce o dă publicității în august 1866, care de asemenea poate fi studiată în fondurile Bibliotecii Academiei române. Atacând în parte fiecare dintre acuzațiile aduse, fostul ministru al lucrărilor publice din ultimul an de domnie al lui Al.I.Cuza, evidenția că toți miniștrii dinainte de 11 februarie au fost conduși numai de dorința de a face bine țării și de a o pune într-o poziție mai fericită.

„Am servit aproape 30 de ani, scria I. Em. Florescu, poate că în acest timp am făcut și eu oarecare bine în țara mea, dar constat cu mândrie că pentru întâia oară, a trebuit să fie D.A.Sturdza care să creadă că mă poate lovi cu mijloacele de care numai dumnealui se putea servi.” Și apoi se întreabă: Cum poate fi Sturdza un atât de zelos acuzator la adresa guvernelor din vremea lui Cuza, atât timp cât acesta a fost secretarul intim al Domnului și chiar de două ori ministru? Ceea ce îl doare cel mai mult pe generalul patriot și, ca atare, îi reproșează lui D.Sturdza este faptul că acesta a stopat toate lucrările de utilitate publică începute din vremea ministeriatului său, lucru absolut dăunător interesului public. Încheind, I.Em.Florescu scria cu profundă indignare: „Sistemul inaugurat în țara noastră de domnul D.Sturdza nu poate avea decât tristul efect de a reprezenta societatea noastră cu culorile de-i sunt proprii dumnealui!”

- Va urma -

---------------------------------------------------

[1] Este interesant tabloul componenței politice a comisiei:conservatori erau 4 din Muntenia :C.N.Brăiloiu, Constantin Filipescu, col.I.Em.Florescu și Apostol Arsachi, din Moldova tot 4 :P.Rosetti(I.Bălănescu),Grigore M.Sturdza, Răducanu Rosetti și Ioan Sturdza; liberalii, de-asemenea în număr egal erau 3 din Muntenia:Grigore Arghiropol, Ștefan Golescu și Evghenie Predescu iar din Moldova:Mihail Kogălniceanu, Vasile Mălinescu și dr.Ludovic Steege iar fără o apartenență politică clar exprimată, făceau parte din comisie: Christian Tell din Țara Românească și Alecu Grigoriu, din Moldova.