Printre primele sale sarcini în fruntea Ministerului de Interne, de care s-a achitat cu competenţă, dar şi cu suflet, a fost organizarea primirii solemne a domnitorului la Bucureşti. În pregătirea acestui eveniment, la 30 ianuarie, Golescu se adresa din nou compatrioţilor, cerându-le să facă noului Domn o primire demnă şi entuziastă. El a întocmit apoi un program al activităţii iniţial, în ziua sosirii acestuia mergând la bariera oraşului pentru a-l întâmpina personal. Dar mai bine să lăsăm pe D.Bolintineanu să relateze în spiritul epocii, acest măreţ eveniment de istorie naţională. El consemna: „D.N.Golescu, ministru său, numit de la Iaşi după recomandarea lui Alexandri, merse să întâmpine pe Domn afară de barieră, cu o trăsură domnească de paradă. O sută de mii de oameni adunaţi din diferite sate şi urbe formau această lume entuziastă ce venea spre întâmpinare”. Au existat şi voci care l-au taxat pe N.Golescu pentru această primire fastuoasă. Sigur acestea aparţineau celor puţini care nu vedeau cu ochi buni unirea, reprezentanţi ai conservatorimii retrograde. Vocile lor au fost acoperite de tunetul entuziast al mulţimii. De altfel, compoziţia majoritar conservatoare a adunărilor din ambele principate, lipsa de unitate în tabăra liberală progresistă şi chiar unele contradicţii manifestate între majoritatea conservatoare din Adunare şi proiectele de reforme burgheze ale lui Al.I.Cuza şi a grupărilor politice liberale, a făcut ca în perioada următoare, în viaţa politică din Principate, să se manifeste o profundă instabilitate. În numai trei ani, în cele două entităţi româneşti s-au succedat peste 20 de formaţii ministeriale şi 5 adunări. În aceste condiţii, date fiind neînţelegerile insurmontabile dintre N.Golescu şi Barbu Catargi (părintele conservatorismului românesc şi temporar ministrul finanţelor) în privinţa alegerii şi numirii funcţionarilor publici la ministere, guvernul Filipescu a fost nevoit să demisioneze în scurt timp, odată cu el şi N.Golescu iar domnitorul să însărcineze cu formarea unui guvern nou, moderat de C.A.Creţulescu.

La 12/24 mai 1859, Nicolae Golescu îşi depunea demisia şi din funcţia de locotenent domnesc, ieşind pentru un timp din activitatea politică. El urmărea însă evoluţiile de pe scena politică, după cum rezultă dintr-o scrisoare adresată la 9 septembrie fratelui său mai mare, prin care îl înştiinţa despre demisiile lui Grigore Filipescu şi Al.Macedonski şi căderea guvernului A.C.Creţulescu. Câteva zile mai târziu, într-o altă depeşă, îl informa apoi cu deplină satisfacţie, că la Conferinţa de la Paris, în sfârşit Austria şi Turcia au recunoscut dubla alegere a lui Cuza, urmând a elabora un singur firman în acest sens. Îl vom regăsi în zilele următoare pe N.Golescu la întrunirea grupării liberal-radicale din sala „Bossel” din Capitală, unde s-a încercat forţarea mâinii domnitorului pentru a ceda puterea. Nu a fost să fie şi s-a reuşit doar înlocuirea de la guvernare a formaţiei liberale moderate, N.Creţulescu ce cea de aceeaşi orientare condusă de I.Ghica. În primăvara anului 1860, Al.I.Cuza, în ambele principate, a adus la putere guvern de stânga. În Moldova, cabinetul condus de M.Kogălniceanu a avut o existenţă mai lungă, în timp ce guvernul ultraliberal Nicolae Golescu din Muntenia, instaurat la 28 mai, a avut o existenţă efemeră de numai 48 de zile datorită aceleiaşi puternice opoziţii exercitată de gruparea ultraconservatoare din Adunarea condusă de Barbu Catargiu.

Deţinând în cabinetul său şi portofoliul Ministerului de Război, N.Golescu a fost reprimit după 20 de ani în armată, prin Înaltul Ordin de Zi nr.27 din 28 mai, semnat de către Al.I.Cuza, fiind repartizat la Înaltul Ştab (Statul Major al domnitorului). În scurta perioadă cât s-a aflat în fruntea cabinetului şi la conducerea Ministerului de Război, Golescu a continuat cu fidelitate măsurile iniţiate de domnitor şi predecesorul său, un alt nume de prestigiu al armatei române, generalul Ion Emanoil Florescu, pentru unificarea şi modernizarea armatei române. În 18 iulie 1860, la cinci zile după căderea guvernului său, prin Înaltul Ordin de Zi nr.112, Alexandru Ioan I l-a înaintat în gradul de general pe adjutantul său Nicolae Golescu, pe care-l numea prin acelaşi document Şef de Stat Major Domnesc.

- Va urma -

Deşi a avut o existenţă scurtă, guvernul condus de Nicolae Golescu se înscria cu rezultate notabile pe linia programului preconizat. În timpul acestui minister, Adunarea de la Bucureşti a luat în discuţie Legea comisiilor consultative de agricultură, s-a recunoscut dreptul de naturalizare fără formalităţi a românilor din afara hotarelor şi s-a dezbătut proiectul Curţii de Casaţie, reformă ce se va desăvârşi în primele luni ale anului 1862. Guvernul a desfiinţat pedeapsa cu bătaia, s-a pronunţat pentru organizarea învăţământului pe baze noi, s-a arătat preocupat de o serie de probleme de natură economică (taxele la export, organizarea creditului), de modernizarea armatei, în această perioadă fiind înfiinţate atelierele şi manufacturile militare, de organizare a statului şi de cultură.

Dacă avem în vedere activitatea de ansamblu a guvernelor din Moldova şi Ţara Românească în primii trei ani ai domniei lui Cuza, ani în care s-a desăvârşit Unirea, putem aprecia că începând cu sfârşitul anului 1861, s-au pus bazele şi s-au creat premisele necesare desăvârşirii proceselor modernizatoare. În noiembrie 1861, atunci când Poarta Otomană a dat firmanul atât de mult aşteptat, prin care aproba centralizarea administraţiei celor două principate, dar numai pe timpul vieţii lui Al.I.Cuza, iar la 11/23 decembrie, când Domnul anunţa înfăptuirea Unirii, la cârma ţării se afla partida conservatoare, cea care se opunea reformei electorale, dar şi celei agrare, în spiritul celor prevăzute în Convenţie. În mod simbolic, la 24 ianuarie 1862 s-au întrunit la Bucureşti deputaţii munteni şi moldoveni într-o Adunare Naţională Unică, după ce la 22 ianuarie Barbu Catargiu fusese însărcinat cu formarea guvernului unic al Principatelor Unite, realizându-se astfel, aşa cum spunea Al.I.Cuza în faţa Adunării, „Unirea completă şi definitivă a celor două principate, statul român fiind constituit”.

Aflat pe listele de candidaţi a liberalilor radicali pentru Bucureşti, la începutul anului 1862, alături de C.A.Rosetti şi I.C.Brătianu, Golescu propunea alegerea unui Comitet Oficios Central, care să propună pe ceilalţi candidaţi de deputaţi. Aprobat a fi alcătuit din: N.Golescu, Dumitru Brătianu, Anton Arion, Avram Grigoriu, Vasile Constantin, Ştefan Greceanu, Dimitrie Guloglu şi D.Berindei, Comitetul Oficios lansează la 28 martie un Apel către alegători. Politic şi plin de simţ practic, Apelul chema pe alegători să combată atitudinea guvernului conservator din campania electorală şi-i îndemna ca să păşească cu toţii la vot, cu convingerea răspunderii ce o poartă faţă de ţară, faţă de Domn, faţă de Europa şi faţă de cei mulţi şi necăjiţi români şi să dea votul lor celor mai vrednici şi mai buni patrioţi.

La scrutinul din luna aprilie, N.Golescu împreună cu I.C.Brătianu şi C.A.Rosetti au fost aleşi deputaţi ai oraşului Bucureşti în Adunarea Electivă. În calitatea aceasta, dar şi cea de aghiotant al lui Cuza în Stabul (Statul Major) Domnesc, generalul Nicolae Golescu a funcţionat doar până la 15 mai 1861, când a fost numit de către Domnitor, membru în Comisia Centrală de la Focşani (reamintim că alcătuirea Comisiei Centrale era de 16 membri: 8 din Moldova, 8 din Muntenia - câte 4 numiţi de Domn şi 4 aleşi de Adunarea Electivă din sânul ei), iar în prima şedinţa din cea de a treia sesiuni a celui mai înalt for legislativ, la 25 mai 1861 a fost ales cu 11 voturi pentru, o abţinere şi 2 voturi contra preşedinte al Comisiei Centrale de la Focşani. Dacă avem în vedere atribuţiunile Comisiei Centrale de la Focşani, fixate prin Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858, centrate pe exercitarea puterii legislative alături de Domn şi Adunarea Electivă; elaborarea legilor de interes general; codificarea legislaţiei existente; revizuirea Regulamentelor Organice şi a codurilor civil, criminal, de comerţ şi de procedură, precum şi controlul respectării dispoziţiilor constitutive ale noii organizări a Principatelor Unite, putem considera această instituţie drept un adevărat precursor al senatului românesc. Acest aspect aprofundat ne îndreptăţeşte să socotim că generalul Nicolae Golescu a fost primul preşedinte de Senat din istoria noastră modernă şi contemporană.

În calitatea sa de preşedinte al Comisiei, generalul N.Golescu a condus toate şedinţele în cea de a treia sesiune, votul său atunci când a existat paritate, fiind precumpănitor. După ce în cea de a treia şedinţă Comisia Centrală şi-a stabilit comitetele de specialitate, preşedintele Golescu fiind ales şi el în cel de al treilea comitet, cel referitor la armată şi apărarea ţării, încet, încet, comisarii, mai ales cei noi (se constată că cei din Moldova au rămas neschimbaţi din sesiunea trecută, numai cei din Ţara Românească au fost în parte înlocuiţi - n.n) obişnuindu-se cu ritmul de lucru şi specificul activităţii Comisiei Centrale. Primul proiect mai important de lege care a fost luat în discuţie, sub conducerea şedinţei de către N.Golescu a fost cel al Legii electorale, depus la biroul Comisiei încă din 5 ianuarie 1861. A fost pus pe Ordinea de Zi a şedinţei din 3 iunie 1861 iar la cererea preşedintelui, Comisia hotărăşte că, dat fiind importanţa şi urgenţa acestei legi pentru consolidarea autonomiei Principatelor, dezbaterea ei să se realizeze în maxim o săptămână, ceea ce se respinge însă cu 5 voturi pentru şi 7 împotrivă, argumentându-se că tocmai importanţa acestei legi cere un timp mai îndelungat pentru dezbatere. Dezbaterea propriu-zisă, pe articole şi în întreg a proiectului, se va întinde astfel pe mai multe şedinţe, pentru ca în final, cu o serie de amendamente şi propuneri de îmbunătăţire, legea electorală să fie votată la 19 iunie 1861 cu 9 voturi pentru şi 5 împotrivă. Între timp, pe Ordinea de Zi a Comisiei au mai fost aduse o serie de proiecte de legi, unele dintre ele fiind votate mai repede, altele necesitând un timp mai îndelungat. Au fost astfel discutate şi aprobate, sau doar apreciate ca fiind în conformitate cu dispoziţiile constitutive ale noii organizări în cazul proiectelor de legi venite de la cele două Adunări de la Bucureşti şi Iaşi, proiectele privind: unificarea serviciului poştal, taxa la export, taxa asupra impozitului funciar, unele proiecte de lege pentru împrumuturi de bani, un proiect referitor la delictele forestiere, exproprierea în interes public, înfiinţarea consiliilor generale în districtele României, înfiinţarea Curţii de Control, unificarea cursului monetar pentru contribuţia de poduri şi şosele, pentru impozitul funciar pe toate proprietăţile imobile de orice natură ş.a. Cea mai mult disputată chestiune a fost problematica înfiinţării şi funcţionării consiliilor generale la districte. Dezbaterea a început în şedinţa Comisiei din 7 noiembrie 1861, sub conducerea generalului N.Golescu şi s-a continuat, trecând destul de minuţios prin toate fazele: prezentarea în întregime a proiectului; discuţii generale asupra sa; discutarea şi votarea pe articole şi, în sfârşit, votarea generală a proiectului îmbunătăţit. Trecând prin toate aceste etape, proiectul de lege pentru înfiinţarea consiliilor generale a fost trecut pe Ordinea de Zi, începând cu şedinţa din 7 noiembrie şi s-a adoptat în şedinţa din 29 noiembrie. O misiune specială a avut de îndeplinit generalul Golescu în luna octombrie 1861, când a fost ales de Comisia Centrală în fruntea unei delegaţii de comisari care să prezinte domnitorului votul şi adresa Comisiei Centrale cu propunerea pentru întruni rea în comun a celor două camere.[1] 

Raportând Comisiei Centrale despre felul cum a fost îndeplinită această însărcinare, generalul îşi informa colegii comisari, în şedinţa din 24 octombrie, că Domnul a primit cu vie mulţumire dorinţa Comisiei Centrale pentru Unirea Principatelor „Ea (dorinţa de unire - n.n.) spunea Al.I.Cuza cu acel prilej - este de natură a împrăştia toată îndoiala ce ar putea exista asupra acestui simţ comun tuturor românilor din Principatele Unite. Această dorinţă a devenit religiunea politică a ţării […] Înalta curte suzerană şi Marile Puteri garante, a căror generoase simpatii ne sunt dobândite, se ocupă la momentul de faţă cu realizarea acestei a noastre dorinţe, care singură consolida viitorul Principatelor”.

Către sfârşitul anului şi în aşteptarea apropiatei hotărâri a puterii suzerane privind îngăduirea unirii Principatelor, activitatea Comisiei Centrale se deteriorează simţitor, datorită creşterii numărului absenţelor şi ca atare imposibilităţii de a se mai realiza majoritatea necesară la şedinţă pentru adoptarea hotărârilor. Că situaţia a devenit îngrijorătoare, o demonstrează dezbaterea din şedinţa Comisiei din 24 noiembrie 1861, când în sală fiind doar 9 membri, comisarul Teriachiu, din partea biroului Comisiei, în deschiderea şedinţei aduce în atenţie problema absenţilor, cel puţin trei dintre ei: Docan, Mălinescu şi Moruzi, absentând de două luni de zile de la încetarea vacanţei. Această situaţie a dus la paralizarea activităţii, de multe ori şedinţele fiind întrerupte din lipsă de cvorum. Se propune a se publica în Monitorul Oficial, pentru ca cei care au depăşit 6 absenţe, aşa cum prevedea vechiul Regulament interior al Comisiei, să fie socotiţi demisionaţi. Comisarul Şuţu, susţinut de Steege, Teriachiu, Predescu şi Angelescu, face propunerea ca cei care lipsesc fără o motivaţie serioasă (boală, concediu, misiuni - n.n.) să plătească câte o amendă de 5 galbeni pentru fiecare absenţă, banii fiind vărsaţi în folosul săracilor din Focşani.

În şedinţa din 27 noiembrie, generalul N.Golescu, după ce conform Regulamentului, dă o a doua citire propunerii din ziua de 24 noiembrie privind amenda, anunţă că a fost însărcinat din partea comisarilor Cosadini şi Dăscălescu, să retragă propunerea ce au făcut aceştia în şedinţa anterioară, privitoare la publicarea în Monitorul Oficial a membrilor absenţi. Propunerea lui Steege, susţinută de Şuţu, Teriachiu, Angelescu şi Predescu privind introducerea unui nou articol în Regulament, prin care să se prevadă o amendă pentru fiecare absenţă nemotivată, a fost supusă celei de a treia citiri în şedinţa din 29 noiembrie 1861. La şedinţa Comisiei din 13 decembrie, ziua în care Domnul s-a adresat naţiunii anunţând sosirea firmanului Porţii, prin care se aproba Unirea deplină a Principatelor, e drept, numai pe timpul vieţii lui Cuza, comisarul Moruzi îl întreabă pe preşedinte dacă în calitatea sa de cel mai înalt corp politic al Statului, Comisia „a primit fericita veste despre unirea ţărilor şi aceasta nu ca o chestiune de diferenţă către scopul nostru, ci din contră, ca o chestiune de datorie”. Răspunsul generalului N.Golescu că nu a primit nici o înştiinţare de la guvern despre Unire, în condiţiile în care membrii Comisiei au aflat despre aceasta din Proclamaţia semnată de Capul Statului şi de prim miniştrii ambelor ţări, procurată de la manifestanţii de pe străzile Focşanilor, care îşi manifestau bucuria pentru înfăptuirea Unirii. Comisarul Cosadini propune ca Biroul Comisiei să solicite de la guvern confirmarea ştirii culeasă de pe străzile oraşului, iar Biroul să se adreseze prin depeşă telegrafică chiar la domnitor, pentru a afla dacă Unirea e îndeplinită, spre a putea felicita pe Măria Sa. Preşedintele N.Golescu consultă Comisia în legătură cu propunerea făcută şi aceasta este adoptată în unanimitate. În şedinţa din ziua următoare, 14septembrie, se citeşte o depeşă telegrafică trimisă Comisiei Centrale de către primul ministru al Moldovei, prin care se înştiinţa că „alaltăieri în 11 ale curentei, guvernul a proclamat Unirea, vestind Adunării prin alăturatul mesaj şi încunoştiind ţara prin Proclamaţia ce o veţi găsi la Prefectură”. Gestul premierului Moldovei privind trimiterea la cel mai Înalt for legislativ al ţării la Prefectura judeţului, pentru a primi de acolo Proclamaţia de Unire, i-a jignit profund pe membrii Comisiei provocând o amplă discuţie în care primul ministru al Moldovei este discreditat, spiritele se potolesc până la urmă, prin sistarea discuţiilor de către preşedintele şedinţei, generalul N.Golescu şi lansarea de către acesta a propunerii ca, Comisia Centrală să meargă, in corpore, pentru a felicita pe Măria Sa, domnitorul României, care ca „ales al neamului, inspirat de patriotismul său şi ajutat de concursul naţiunii, a izbutit a ne da o sigură Românie”. S-a mai hotărât ca un comitet aprobat prin vot unanim, a fi format din Moruzi, Şuţu şi Teriachiu,să redacteze proiectul adresei de felicitare către Domn, care să fie discutat în şedinţa din ziua următoare. În ziua de 15 decembrie, de fapt ultima şedinţă înainte de vacanţa de sărbători, pe Ordinea de Zi s-a aflat un singur punct: citirea proiectului de adresă al comitetului către M.S. Domnitorul. Cum era şi firesc, mesajul Comisiei preamărea fapta lui Cuza, îl felicita şi îşi exprima convingerea că actul săvârşit este indestructibil şi va dăinui pe vecie. „Inspirat de patrioticul vostru zel, ajutat de Providenţă şi ţară de încrederea Naţiunii - se scria în document - Măria Ta, ai ştiut să înlăturezi toate predicile şi, prin înţelepciune şi perseverenţă, ai dobândit pentru România, Unirea şi întărirea naţionalităţii şi pentru Măria Ta eterna recunoştinţă a Românilor şi o pagină de nemurire în istoria României […] Dumnezeu să te întărească ca să înzestrezi Ţara cu instituţii tari, să-i deschizi toate căile de progres şi de prosperitate şi încurajat de toţi românii, să-i consolidezi viitorul ei”. Mesajul este adoptat de Comisie cu aclamaţii, după care se hotărăşte a se merge in corpore la Iaşi, spre a depune Măriei Sale adresa de felicitare. În timpul desfăşurării şedinţei s-a primit prin telegraf următorul mesaj al M.S. Domnitorul Al.I.Cuza: „Domnilor membri ai Comisiei Centrale. Comisiunea Centrală, ca supremă expansiune a Corpurilor legiuitoare ale ţărilor române, mi-a încredinţat în conglăsuire cu ambele Adunări, misiunea sacră de a realiza unanima dorinţă a Românilor pentru Unire. Această misiune este astăzi îndeplinită prin recunoaşterea Unirii de către Înalta Poartă şi Marile Puteri garante, prin înscrierea ei în dreptul public european. Am proclamat cu bucurie acest act al întemeierii naţionalităţii sale. Comisiunea Centrală, prin patrioticul concurs ce mi-a fost dat, a luat parte eficace în îndeplinirea acestui rezultat. Adresându-vă mulţumirile mele şi ale Naţiunii Întregi, vă anunţ, domnilor, că am convocat ambele Adunări române a se întruni la Bucureşti, în ziua de 24 ianuarie viitor, spre a forma Adunarea României”. Mesajul domnesc este primit în picioare, cu entuziasm şi cu aclamaţiile: „Trăiască România! Trăiască M.S. Domnitorul Cuza”.

După citirea acestui mesaj, preşedintele Nicolae Golescu consultă Adunarea în legătură cu vacanţa Comisiei cu ocazia Sfintelor Sărbători ale Crăciunului şi se decide cu unanimitate ca, Comisia să se socotească în vacanţă de la 23 decembrie 1861, până la 10 ianuarie 1862. După cum rezultă din protocoalele Comisiunii Centrale, aceasta a fost ultima şedinţă pe care a condus-o generalul Nicolae Golescu. Din 15 ianuarie 1862, când se reiau lucrările Comisiei Centrale, şedinţele fiind conduse de vicepreşedintele D. Steege, o serie de membri, printre care Bălăceanu, Predescu şi Lapati, dar şi generalul Golescu, au fost absenţi. Teriachiu arăta că a adresat depeşe fiecăruia invitându-i la Focşani. Cât îl priveşte pe preşedintele Nicolae Golescu, de la Bucureşti i s-a transmis că acesta se află la moşia sa. A doua zi, în şedinţa din 16 ianuarie, se citea o depeşă telegrafică primită din Bucureşti de la generalul Nicolae Golescu, în care se specifica că fiind bolnav la Goleşti, nu a putut veni până la această dată la Bucureşti şi că nu se simte bine, aşa că nu ştie când va putea pleca la Focşani. O a doua depeşă telegrafică citită în ultima şedinţă a Comisiei Centrale din 12 februarie, venită din partea generalului Golescu, aduce la cunoştinţă că la 24 ianuarie a depus domnitorului demisia sa de membru al Comisiei Centrale de la Focşani.

 - Va urma -