Un reprezentant clasic al generaţiei revoluţionarilor români din secolul al XIX-lea a fost Nicolae C. Golescu, de care ne vom ocupa în studiul de faţă. Este foarte adevărat că generalul Nicolae Golescu nu a îndeplinit un timp prea îndelungat calitatea de senator. El s-a aflat în înaltul Corp politic, cum era numit senatul de către contemporanii săi, doar în sesiunea din 1868-1869, ales fiind pe întreaga perioadă cât a fost senator (18 noiembrie 1868 - 9 iunie 1869) şi preşedinte al înaltului forum legislativ. Socotim însă că, prin prodigioasa sa activitate patriotică, punându-şi întreaga viaţă în slujba idealurilor naţionale de libertate, unitate şi independenţa ţării, desfăşurată atât în plan militar, la începutul carierei, mai apoi în planul politic, el merită cu prisosinţă să se afle în Cartea Neamului, alături de cele mai redutabile personalităţi politice şi militare ale epocii.
Descendent din marea şi vechea familie a boierilor Goleşti, Nicolae Golescu era cel de al doilea fiu al lui Constantin (Dinicu) Golescu şi al Zoiei Golescu, născută Farfara. A văzut lumina zilei la 6 decembrie 1809, în oraşul muntean Câmpulung Muscel. Fratele său Ştefan se născuse cu un an înainte. A desprins scrisul şi cititul încă de la o vârstă fragedă în casa părintească, primii învăţători fiindu-i mama şi tatăl său. Mai târziu, după vârsta de opt ani, Dinicu Golescu a angajat pentru ambii copii un profesor particular, pentru a le da cunoştinţe de limba greacă, limba franceză, istorie şi geografie, după cum relatează George Fotino în momumentala sa lucrare, adevărată monografie a familiei Goleştilor - „Din vremea Renaşterii Naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti”. Autorul scrie că, chiar şi atunci când în timpul revoltei lui Tudor Vladimirescu, familia boierului Dinicu Golescu s-a aflat în exil la Sibiu, între 11 aprilie şi 2 mai 1821, în anturajul acestuia se afla şi un profesor care se ocupa de şcolarizarea copiilor Ştefan şi Nicolae, unul în vârstă de 13, iar celălalt de 12 ani. Odată familia întoarsă din exilul transilvan, copii îşi continuă pregătirea şcolară tot în particular în Bucureşti, iar în octombrie 1826, tatăl lor îi înscrie pe ambii, pentru a-şi desăvârşi studiile în domeniul filosofiei la pensionul Rodolphe Töfter din Geneva, Elveţia, de unde revin în ţară în 1829. Era anul în care, prin Tratatul de la Adrianopol, se punea capăt războiului ruso-turc, care pentru principatele noastre avusese o semnificaţie aparte, una dintre cele mai importante consecinţe ale sale constând în înţelegerea dintre Rusia, devenită putere protectoare şi Poarta Otomană, putere suzerană, de a permite principatelor român să-şi constituie armată naţională.
Cu constituirea şi instruirea acestui nucleu al armatei române moderne de mai târziu a fost însărcinat spătarul Alexandru Dimitrie Ghica. Acesta, în spiritul epocii, în iulie 1830, s-a adresat principalelor familii boiereşti, solicitându-le să-şi înroleze copiii în aceste prime structuri militare. Răspunzând unei asemenea patriotice chemări, Dinicu Golescu îşi aduce cei doi fii în ţară şi împreună cu vărul lor Radu G.Golescu, îi înscrie printre primii în cadrele armatei. Spătarul Al.D.Ghica i-a numit pe cei doi fraţi Ştefan şi Nicolae Golescu printre adjuncţii săi, alături de Ion Câmpineanu, Ioan Voinescu II şi Constantin C.Filipescu. De la intrarea sa în armată, tânărul locotenent alături de ceilalţi ofiţeri din această noua generaţie, s-a aflat în primii ani alături de domnitor, slujindu-l cu credinţă în reformele pe care acesta le-a întreprins pentru modernizarea armatei naţionale. Concomitent, alături de colegii de arme, printre care Costache Creţulescu, Scarlat Creţulescu, Teodor Brătianu, Christian Tell, Manolache Băleanu, Grigore Cantacuzino, Iancu Ruset, căpitanul Teologu şi căpitanul Voinescu II, cei doi fraţi Golescu - Nicolae şi Ştefan, cu gradul de căpitan, de acum vor fi întâlniţi tot mai frecvent în casa colonelului Ion Câmpineanu care, aşa cum ne relatează Ion Ghica, era şeful Partidei Naţionale din Ţara Românească.
În anul 1840 viaţa politică românească cunoaşte un eveniment fără precedent. Unul dintre boierii de frunte ai ţării, Dimitrie (Mitiţă) Filipescu pune la cale o amplă mişcare, care în epocă a fost numită revoluţionară, împotriva domnitorului înfiinţând în acest scop „o mişcare secretă”. Prin presă mai ales, dar şi prin propagandă directă, D.Filipescu îl atacă vehement pe Domn şi administraţia sa pentru abuzurile săvârşite în conducerea ţării, dar şi la nivelul administraţiei locale, unde lăcomia boierilor nu cunoaşte limite şi în consecinţă arăta că a sosit vremea ca „abuzurile şi nelegiuirile să înceteze şi să se pună stavilă lăcomiei neruşinate a slujbaşilor de toate categoriile, care au invadat peste tot această bravă ţară”. Scopul societăţii secrete înfiinţată de Filipescu era „instaurarea unei republici democratice, susţinută de armata revoluţionară, menită a cuceri independenţa ţării”. În calitatea de Procuror Domnesc, cu care a fost investit de către Domn, colonelul Nicolae Golescu, în anul 1841, a participat la anchetarea şi punerea sub acuzare a membrilor mişcării lui D.Filipescu. Noile însărcinări fiind destul de numeroase în această nouă funcţie, imediat după proces, după îndelungi discuţii în familie, mama lor Zoe Golescu, fiind principala protagonistă, cei doi fraţi Ştefan şi Nicolae au demisionat din armată şi au devenit adversari pe faţă ai domnitorului. Putem spune că de fapt, de acum începe activitatea lui Nicolae Golescu în slujba marilor ţeluri revoluţionare ale generaţiei sale.
Era o perioadă în care Ion Câmpineanu, şi alţi tineri din rândul armatei s-au înscris, din ce în ce mai hotărât, în acţiunile militante ce se închegau pentru înlăturarea abuzurilor şi restructurarea societăţii româneşti. Între aceştia, un loc aparte îl ocupă activitatea desfăşurată de iuncărul, pe atunci Nicolae Bălcescu. Acesta aderase în 1840 la mişcarea condusă de Dimitrie Filipescu, iar din 1843, împreună cu un alt ofiţer, tânărul căpitan Christian Tell şi cu Ion Ghica a înfiinţat societatea politică secretă Frăţia. La această societate, care prin obiectivele şi prin deviza ei „Dreptate, Frăţie” sintetiza programul viitoarei revoluţii, au aderat din 1843 şi fraţii Goleşti, Nicolae fiind ultimul dintre cei 4 fraţi care se înscrie în mişcarea revoluţionară după Alexandru, Radu şi Ştefan, alături de un mare număr de ofiţeri, printre care: maior Ioan Voinescu II, căpitanul Nicolae Pleşoianu, locotenenţii Ioan Deivos şi Alexandru Christofi. După urcarea pe tron în 1842 a lui Gh.Bibescu, Nicolae Golescu întrerupându-şi, aşa cum am văzut, cariera militară, trece într-o lungă şi prodigioasă carieră administrativă şi mai ales de fruntaş al acţiunilor pregătitoare ale revoluţiei de la 1848. El a fost numit de domnitorul Gh.Bibescu în înalta funcţie de director al Departamentului din Lăuntru (adjunct al Ministerului de Interne – n.a.), funcţie pe care a deţinut-o până în 1847, când a demisionat din funcţia de director în Ministerul de Interne şi a fost ales alături de cei trei fraţi şi vărul său Alexandru G.Golescu în Comitetul Revoluţionar. Acest Comitet trebuia să pregătească şi să conducă revoluţia în Ţara Românească. Comitetul, din care mai făceau parte C.A.Rosetti, Ion Ghica, Ioan Voinescu II ş.a., avea drept obiectiv imediat, ca până la sosirea revoluţionarilor ce se aflau în străinătate, să întocmească un plan de acţiune. Întorşi în ţară, în primăvara anului 1848, studenţii munteni şi moldoveni care trăiseră pe baricade revoluţia pariziană, constituiţi în Societatea studenţilor români, au elaborat un plan de acţiune care preconiza ca scontând pe sprijinul oştirii, ridicarea la arme a forţelor revoluţionare să se producă în Muntenia, de unde să se extindă şi peste Milcov. Unificându-se forţele celor din ţară cu cei veniţi de la Paris, în mai 1848 s-a constituit un Comitet Revoluţionar lărgit, care avea sarcina să elaboreze deja un program de acţiune concret privind declanşarea şi desfăşurarea revoluţiei. S-au aflat în fruntea acestui comitet cei mai reprezentativi membri ai mişcării, printre care la loc de frunte s-a situat Nicolae Golescu şi fraţii său, vărul lor, apoi fraţii Bălceşti (Nicolae şi Constantin), Brătienii (Ion şi Dumitru), C.A.Rosetti, Cezar Bolliac, Ion Ghica şi Ion Heliade Rădulescu.
Fără a intra în detaliile izbucnirii şi desfăşurării revoluţiei, punctăm doar că planificată a izbucni în mai multe locuri deodată, mişcarea revoluţionară a fost, în prima sa fază, victorioasă la Izlaz şi la Bucureşti, acolo unde de pregătirea şi conducerea ei s-au ocupat nemijlocit Ştefan, respectiv Nicolae Golescu. La Bucureşti, în 11/23 iunie, situându-se în fruntea mulţimii, Nicolae Golescu a fost acela care, deplasându-se la Palatul Domnesc, a cerut domnitorului să semneze Constituţia, acceptând în felul acesta programul revoluţionar. Se ştie că Gh.Bibescu a semnat documentul, precum şi formarea unui guvern provizoriu. De teama intervenţiei Imperiilor Otoman şi Rus, peste două zile numai, el a abdicat şi a plecat în exil. La Izlaz, cel mai fierbinte loc al revoluţiei, acţiunile au debutat cu o mare adunare populară la 9/21 iunie. Aici s-a dat citire Proclamaţiei (de fapt însăşi Constituţia semnată de Bibescu, s-au înmânat apoi stindardele tricolore, unul mulţimii şi altul ostaşilor şi apoi tot aici, s-a constituit la propunerea lui I.C.Brătianu Guvernul provizoriu al ţării. Din acest memorabil guvern făceau parte: Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, Radu Şapcă, Gh.Scurtu. Ca secretari au mai fost desemnaţi Nicolae Bălcescu, Al.G.Golescu-Negru, C.A.Rosetti, I.C.Brătianu. Ministerul de Interne, cel mai important departament, a fost rezervat lui Nicolae Golescu, iar cel de externe, fratelui său Ştefan. Când în Bucureşti s-a produs lovitura reacţionară a boierimii conservatoare care, cu complicitatea coloneilor Ioan Odobescu şi Ioan Solomon şi a fost arestat guvernul revoluţionar, intervenţia energică a populaţiei Capitalei mobilizată de Nicolae Golescu, care a îmbărbătat cu strigătul: „La arme, la arme s-alerge poporul la Palat!”, acţiunea contrarevoluţionară a fost dejucată, guvernul eliberat, iar complotiştii arestaţi.
Prima intervenţie militară turcească în Ţara Românească, produsă la 19/31 iulie 1848, avea să evidenţieze rolul de negociator şi competenţa lui Nicolae Golescu, singurul în măsură să potolească poftele acaparatoare turceşti, obţinând înlocuirea guvernului provizoriu cu o Locotenenţă domnească, care să conducă ţara până la stabilirea noului domn, formată din trei membri ai guvernului provizoriu, liberal-moderaţii Nicolae Golescu, Ion Heliade Rădulescu şi Christian Tell şi stoparea, cel puţin pentru moment, a ocupaţiei militare turceşti. De altfel, după discuţiile ce au durat mai bine de 3 ore în tabăra de la Giurgiu a lui Suleiman Paşa, unde a fost primit cu 21 de salve de artilerie. Ca un adevărat conducător de stat, Nicolae Golescu era socotit de către turci, omul potrivit pe care Poarta l-a ales pentru a urma prinţului Gh.Bibescu la tronul Ţării Româneşti.
Nemulţumit de întorsătura pe care o luau lucrurile în Moldova şi Muntenia, ţarul Rusiei a intervenit pe lângă Poartă pentru a fi schimbat comisarul otoman, ce recunoscuse practic regimul revoluţionar. Este trimis la Bucureşti un nou comisar, Fuad Paşa, cu ordinul de a restabili vechiul regim. Populaţia Bucureştiului a încercat să se opună campaniei militare turceşti, condiţii în care s-a produs acea ciocnire violentă dintre forţele mult prea reduse ale pompierilor căpitanului Zăgănescu din Dealul Spirii şi trupe otomane net superioare. Rezistenţa pompierilor, chiar dacă insuficientă, a fost înălţătoare, marcând unul din cele mai semnificative momente din lupta românilor împotriva invaziei străine din istoria contemporană. Intrarea în Principatele Româneşti a trupelor ţariste, cu aprobarea tacită a puterilor europene, înăbuşea în toamna anului 1848 brutal şi decisiv revoluţia. La 15/27 septembrie, trupele ruseşti au trecut Milcovul dinspre Moldova, ajungând la Bucureşti în ziua următoare. Începând cu această dată, au impus ocupaţia militară în ambele principate, administraţia militară rusească având să dureze până la semnarea cu guvernul otoman a Convenţiei de la Balta Liman la 19 aprilie / 1 mai 1899.
Ca majoritatea capilor revoluţiei, şi Nicolae Golescu a fost obligat să ia drumul exilului. După mai multe peripeţii, inclusiv o arestare în portul Giurgiu, o tentativă de întâlnire cu mama lor la Sibiu ratată şi, de asemenea, o tentativă de a se alătura revoluţionarilor români din Transilvania, cei doi fraţi Goleşti Nicolae şi Ştefan s-au stabilit la Paris, de unde declara, în decembrie 1848, Nicolae Golescu vor întreprinde acţiuni de atragere de partea cauzei româneşti a Adunării Naţionale a Franţei, a presei franceze şi a tuturor celorlalte puteri europene. A condus mişcarea refugiaţilor români până în 1857, când s-a întors în ţară. Nicolae Golescu a intrat din mers în iureşul luptei pentru Unire, înscriindu-se în alegerile pentru adunările Ad-hoc. Cu un număr de 925 de voturi, secondat de C.A.Rosetti cu 875, Golescu a fost primul ales ca deputat al Bucureştiului în Adunarea Ad-hoc a Ţării Româneşti. Deschizându-şi lucrările la 30 septembrie sub preşedinţia mitropolitului Nifon, în prima şedinţă N.Golescu împreună cu Ion Cantacuzino, au fost aleşi secretari provizorii, pentru ca la 5 octombrie, N.Golescu să fie ales vicepreşedinte al Adunării, locul său în secretariat fiind luat de fratele Ştefan. A participat la toate şedinţele adunării, mai puţin la cea din urmă din 6/18 noiembrie, când fiind grav bolnav, nu a putut să ia parte. Aceasta rezulta dintr-o adresă trimisă de el Adunării, prin care îşi exprima satisfacţia pentru decizia adoptată şi totala sa adeziune. Odată încheiată activitatea lor, Poarta a desfiinţat prin firman special Adunările Ad-hoc în decembrie 1857.
Pentru susţinerea cerinţelor româneşti exprimate în rezoluţia Adunării Ad-hoc adoptată la ultima şedinţă, semnată şi de N.Golescu, majoritatea deputaţilor au hotărât să fie împuterniciţi N.Golescu şi Dimitrie Brătianu. Cu sănătatea şubrezită, Golescu a primit cu mare bucurie însărcinarea şi în iarna 1857-1858 a plecat într-un obositor periplu prin capitalele europene (Berlin, Bruxelles, Paris), susţinând printr-o abilă şi insistentă campanie diplomatică doleanţele românilor, foarte clar exprimate în rezoluţiile divanurilor Ad-hoc: autonomia ţării garantată de Marile Puteri; neutralitatea teritoriului ţării; unirea într-un singur stat a Moldovei şi Munteniei, cu un singur guvern şi o singură adunare obştească; domn ereditar ales dintr-o familie domnitoare a Europei. S-a aflat la Paris, pe toate perioada desfăşurării conferinţei Marilor Puteri din vara anului 1858, care a luat în dezbatere rezoluţiile divanurilor Ad-hoc din Principate.
Urmărind la Paris dezbaterile Conferinţei, N.Golescu a purtat o intensă corespondenţă cu fratele său Ştefan, ţinându-l la curent cu felul cum sunt abordate problemele viitorului Principatului şi sfătuindu-se în legătură cu depunerea candidaturii sale la domnie. Rezultă că îl îngrijora posibilitatea depunerii acestei candidaturi, datorită censului foarte ridicat. Dacă ar fi să credem informaţia consemnată de un diplomat străin acreditat la Bucureşti, în acea perioadă, fraţii săi au pus la dispoziţie averea lor, pentru a atinge pragul de 3.000 de galbeni venit, necesari pentru a fi trecut pe lista candidaţilor la domnie. Întors de la Paris în toamna anului 1858, a fost ales membru în Adunarea Electivă a Munteniei, alături de C.A.Rosetti şi Vasile Boerescu, toţi trei reprezentanţi ai partidei naţionale radicale. Este cu atât mai demn gestul său de a renunţa să candideze la tron, atunci când colegii săi i-au propus în seara zilei de 23 ianuarie 1859 ca partida lor, în scopul realizării unităţii, să propună a doua zi ca domn al Ţării Româneşti pe acelaşi român patriot Alexandru Ioan Cuza, care la 5 ianuarie fusese ales domn al Moldovei. Gestul său a fost apreciat ca atare, iar în aplauzele furtunoase ale unei mulţimi impresionante adunate în jurul sălii unde-şi desfăşura şedinţa Adunarea Electivă, deputatul Boerescu a propus şi Adunarea a votat în unanimitate a celor 64 de voturi alegerea lui Cuza ca domn şi al Ţării Româneşti. Iată cum în felul acesta şi graţie unei înţelegeri depline a maturităţii politice a momentului de către ceilalţi candidaţi la tron, în frunte cu N.Golescu, Principatele au pus Marile Puteri europene, dintre care unele adversare unirii românilor, în faţa unui fapt împlinit pe care au trebuit să-l recunoască.
După dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, o delegaţie de lideri munteni a plecat la Iaşi, pentru a-i duce lui Cuza vestea alegerii sale şi la Bucureşti. Ştefan Golescu, membru al delegaţiei, la 29 ianuarie îl informa pe fratele său Nicolae, despre entuziasmul cu care au fost primiţi solii munteni ai Unirii în străvechea capitală moldovă şi îl ruga, ca şi cei din Bucureşti să nu precupeţească eforturile pentru a organiza prima numire a domnului Unirii în Bucureşti, o primire la fel de afectuoasă. „O deputăţie din Camera Moldovenească - scria Ştefan - compusă din cinci persoane: Panu, Kogălniceanu, Cantacuzino, Mavrocordat şi Bălănesvu, va veni la Bucureşti, ca să feliciteze Camera noastră pentru alegerea domnului Alexandru Ioan I-iul. Deputăţia pleacă la 31 ale acestei luni”. Bucurându-se de simpatia şi încrederea lui Cuza, după gestul său din seara de 23 ianuarie şi fiind foarte mult apreciat pentru activitatea sa în slujba unirii din perioada anterioară, Alexandru Ioan Cuza îl numeşte pe Nicolae Golescu în cel mai important şi greu minister din primul guvern al Munteniei de după dubla alegere, cel al Treburilor din Năuntru, prezidat de I. A. Filipescu şi locotenent domnesc la Bucureşti, pe perioadele cât domnul nu se afla aici. Adept hotărât al Unirii, dar şi al reformelor preconizate, ca de altfel întreaga partidă a liberalilor radicali, N.Golescu a fost un sprijin de nădejde al domnitorului în principalele sale măsuri întreprinse încă din primii ani, cele mai importante vizând recunoaşterea şi desăvârşirea actului pornit la 5 şi 24 ianuarie. Conştient de eforturile ce-l aşteaptă, ministrul de interne N.Golescu se adresa la 25 ianuarie printr-un „Apel către locuitori”, explicându-le că Adunarea Electivă alegând ca domn pe Al.I.Cuza, a făcut un pas înainte spre unire, fără a încălca litera sau spiritul Convenţiei de la Paris, întrucât unirea s-a făcut numai în persoana şefului statului, aşa încât „Adunarea Electivă a făcut mai mult decât a ne da un Domn, ea a consfinţit un prinţip care este înrădăcinat în inimile tuturor românilor”, după cum scria Gazeta mişcării liberal-radicale Românul, sub patronajul unui alt mare luptător pentru unire - C.A.Rosetti.
- Va urma -