Sfinxul din Bucegi este încoronarea zeilor păzind intrările în templul muntelui și ar reprezenta pe zeul suprem al locuitoilor dinainte de potop, după cum spun cercetătorii Daniel Ruza, Stan Goochi, Oana Raluca Ghiocel despre civilizația dispărută după potop în „Misterul Sfinxului din Carpați”. El a fost preluat de civilizația pelasgo-daco-traco-frigiană, dovadă fiind figurinele de lut de pe Valea Dunării (Cultura Gumelnița), Oltenița (Sultana-Malul Roșu) și Vidra, vechi de 7000 de ani și care au ca simbol căciula pelasgo-daco-traco-frigiană.

Vechimea rasei pelasge. Încă înainte de imigratia grecilor, celților și germanilor în ținuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupată de o rasa de oameni veniti din Asia, pe care autorii greci o numeau Pelasgi. Ei ne apar nu numai in Elada, Italia dar si in regiunile din nordul Mării Negre, in Asia Mică, Asiria si in Egipt. Ei reprezintă tipul originar al popoarelor asa numite arice, care a introdus in Europa cele dintâi beneficii ale civilizației. N. Densusianu dovedește ca o ramura principala a acestor pelasgi vorbea o limba pe care o numește Protolatina si care a dat naștere latinei si limbilor Neo-latine. Ovidiu a scris la începutul sec unu ca limba Barbara a geților era o limba prolatina, pe care a înțeles-o si a scris in aceasta limba… popoarele care Iocuiau la nordul Dunării in Geto-Dacia cât si la sudul Dunării in Tracia vorbeau aceeași limba dupa cum găsim scris la scriitorii antici Herodot, Strabon.

Arimi (Arimani, Rami, Arimaspi, Artmphaei) în Dacia.

„Cea mai estinsă, mai civilisată și mai răsboinică populațiune pelasgă în părțile de nord ale Dunării și ale Mării negre, au format’o în timpurile primitive ale istoriei așa numiții Arimi. Arimii ridicară la cea mal înaltă gloria puterea militară și politică a Pelasgilor. Teritoriul ocupat o-dată de aedstă națiune în Europa, Asia și Africa, a fost forte vast, și numele Arimilor, Arimanilor, Ramilor séu Ramnilor, cum se mai numiau ei, a rămas prin tradițiuni, prin legende și prin numiri de localități, în memoria diferitelor populațiuni din cele trei continente”.

Limba Geților

„Limba Geților era o limbă barbară, însă o limbă barbară latină” (Ovidiu). Pentru a dovedi că fondul era acelaș, aduce între altele și faptul când o imensă deputațiune de pilofori și comați se prezentăîmpăratului pentru a se supune fără mijlocirea vreunui interpret: „Această scenă din urmă se ilustrează în mod și mai clar prin următorul pasagiu din istoria lui Dio Cassiu. După terminarea primului răsboiu, scrie dânsul, Traian trimise pe câțiva reprezentanți ai Dacilor la senat casă confirme pacea. Ambasadorii lui Decebal fură introduși în senat, undedupă ce depuseră armele, împreunară mânile după modul captivilor, rostiră oarecari cuvinte, precum și rugarea ce o facem, apoi consimțiră lapace și își ridicară armele de jos”. Și senatul înțelese cuvântarea lor.

„Când, la 196 a. C., Romanii învinse pe Filip pe poetica vale a Vodenei, se celebrară cu mare solemnitate jocurile isthmice, undese adunară mulțime din toate ținuturile. În fața proconsulului Titu Quintu Flaminiu, heroldul făcu cunoscut că senatul roman ordonă să fie liberi, scutiți de dări și să trăească după legile lor: « Auzind vocea heroldului, o bucurie extraordinară cuprinse întreagămulțimea. Ei nu puteau crede dacă au înțeles bine cele ce li se spuneauși se priviau unii pe alții cu mirare, ca și cum toate acestea ar fi numai iluziunile unui vis deșert »”.

Ei înțelegeau deci limba latină, căci a lor nu eră îndepărtată. Faptul e foarte important și iată de ce Densușianu spune: „În cercetarea originii unei limbi, precum și în aprecierea elementelorși a formelor sale, nu se poate proceda decât în mod istoric; ori ce altă sistemă, fiind lipsită de fundament, nu poate duce la adevăr”. Dar acelaș lucru se petrece la cucerirea Iberiei și țerilor germanice. Peste tot se constată că Romanii se puteau înțelege cu eroicii învinși cari erau Armâni”. (Densușianu, Dacia Preistorică)

Aceste popoare ale pelasgilor vorbeau aceeași limbă pe întreg teritoriu, o limbă barbară protolatină și pe care o înțelegeau cu toții. Ulterior, prin ocuparea acestor triburi de către romani, fiind folosită limba romană, s-a ajuns ca în sec. V să se romanizeze toți și să poarte titlul numele de vlahi la sudul Dunării, numindu-se armâni. Această cultură o întâlnim în Muntenia, Dobrogea, partea estică a Bulgariei, Frigia. După descoperirea acestor figurine pe teritoriul Daciei, putem afirma, cu tărie, că, căciula dacică, simbol al libertății celor care au condus pe daci, traci și frigieni - considerați zei, mari preoți și regi -, purtată de acești conducători, așezată pe creștetul capului arată puterea lui asupra tuturor. Așa se explică și prezența acestui simbol pe întregul teritoriul pe care locuiau ei, luând denumirea de dacică, tracică sau frigiană și conform civilizației pe care au format-o în timp de mii de ani. De la Sfinxul dacilor din Bucegi care prezentau pe creștetul capului acest simbol al căciulii, îl găsim apoi la zeii ca Orfeu, Bendis, Diana, precum și la populațiile care venerau zeii ca dacii, tracii, frigienii.

Această căciulă putea fi confecționată din  materiale ce aveau mare preț: piei de animale sau diverse țesături. Dacii foloseau căciuli de lup, vulpe, oaie; tracii din tribul bessilor aveau căciula de vulpe pe care o numeau Basara, vulpea fiind un simbol al fertilității și al diavolului, un simbol al sălbăticiei și diplomației. Se credea că ea este un simbol al mesagerului zeilor și comunica între sufletele celor vii și celor morți, ca emisar intermediar între două lumi. Oamenii își căutau favorurile pentru a se pune bine cu zeii. Ea purta numele de Bassara, iar zeii cărora sacerdoții triburilor bessi îi slujeau erau  Dyonisos, Bacchus sau Sabazios numiți Dionisos-Basareus.

Pelasgii, o populație indo-europeană, moștenind influența venită în această zonă de peste 7000 de ani, sub influența culturală a popoarelor trăitoare pe teritoriul Daco-Traciei și-au însușit și cultul Sfinxului din Bucegi și, ca dovadă, întâlnim pe figurinele de lut din Cultura Gumelnița-Oltenița ce prezintă pe cap o căciulă simbolică. De aici și până la zeitățile traco-dacice, purtătoarea acestei căciuli, precum și a preoților sacerdoți, nu a fost decât un pas pe care l-au descris Herodot, Strabon, Dione Cristotorum, Dio Cassius, Iordanes.

„Despre colecțiunea cea vechia de legi a Daciei amintesce și episcopul got, Iornande, din sec. VI, născut și crescut în Mesia de jos. Istoricul got însă atribue redacțiunea acestui codice de legi lui Deceneu (Decianul), care pusese basa instituțiunilor politice și religiose ale Daciei, și care în tot casul se vede a fi identic cu Dokius filius Caeli, adecă Saturn. Reproducem aici cuvintele Iul lornande: « Acest Deceneu, fiind un bărbat forte învățat în sciințele filosofice, introduse la GețI o disciplină morală, ca ast-fel să îmblânzească moravurile lor cele barbare; el îi învăță să cunoscă regulele cele nestrămutate ale lumii fisice, făcându-i să trăiescă amăsurat ordinii de lucruri stabilite de natură, și după legile lor proprii, pe cari le au scrise până în zilele nostre și le numesc Leges Bellagines; el i-a învéțat să potă deosebi lucrurile adevărate de cele neadevărate (logica), și ast-fel i-a făcut superiori altor popore în privința judecării lucrurilor, îndemnându-i tot-o-dată sé-și petrécă viața în fapte bune; el i-a făcut să cunoscă secretele astronomiei, le a esplicat cele 12 semne ale zodiacului, și în particular, cum trec planetele prin semnele aceste, cum cresce și scade luna, cum se numesc cele 344 stele și prin ce semne anume trec ele, când răsar și când apun; apoi el alese din tinerii cel mal nobili, pe cel mai descepți. Îi învăță teologia, riturile și ceremoniile cum să venereze anumite divinități și cum să facă serviciul religios în temple; din aceștia apoi le formă preoți, cărora le dede numele de Pileati »”. (Densușianu, Dacia Preistorică)

Figurile clare ale dacilor expuse pe columna lui Traian sau figura lui Decebal, purtător de căciulă dacică sunt de necontestat urmând ca și împărații romani de origine dacică să poarte acest simbol, ei făcând parte din casta nobilă a sarabilor, ulterior a basarabilor. Tradiția căciulii de vulpe provine de la sacerdoții tribului Bessi (slujeau la templul lui Dionisus). Din acest trib împăratul Traian a format cohorta a IV-a Flavia Bessorum pe care a adus-o în Dacia la Romula, Slăveni, Buridava, Bârsești, Boița, Cincșor, Micia, Troemsis.

Simbolul vulpii: în Europa medievală apărea ca un simbol al diavolului, iar în China și Japonia aduce bogăție. Vulpea-simbol al fertilității vulpea-simbol al diavolului. Vulpea este simbolul animalului agil, înșelător și șarmant. Inteligența și instinctele sale o fac un foarte bun vânător. Toate cele de mai sus o transformă pe cumătra vulpe intr-un simbol al sălbăticiei și diplomației. Vulpea intră în miturile și folclorul comunităților din lumea întreagă pentru că se credea că este mesagerul zeilor și comunica între sufletele celor vii și cei morti. Astfel, vulpea este animal intermediar între cele doua lumi. În lumea antică, vulpea era asociată cu puterile supranaturale. Oamenii îi caută favorurile pentru a se pune bine cu zeii. Ea purta numele de Bassara. Zeitățile ce au simbol acest animal aveau puterea și iscusința ca atribute și erau Dionisos, Orfeu, Sabazios (wikipedia).

Aceasta o susține și D. Onciul zicând: „În legătură cuaceastă tradiție fie observat, că cu multă probabilitate se derivă și numele Basarabilor dela un neam trac al peninsulei balcanice numit Bessi al cărui vechiu centru în muntele Rodope era cetatea Bessapara”. Deci Onciul derivă cuvântul Basaraba, prin metatesis direct din cuvântul Bessapara. Această castă nobilă a Basarabilor a putut deci ușor să aparție precum vedem poporului „Bessilor” iar numele de „Bessi” sau „Bossi” să aibă însemnătatea de „nobil”, deja prin acea, fiindcă această stirpă dacică a „Bessilor” era însuș un popor nobil și foarte însemnat. Noiștim că din această stirpă nobilă au eșit mai mulți împărați romani. Așase inaugurează dela anul 235 încoace un șir lung de împărați romani eșiți din sânul acestor „Besseni”, sau precum zice Hașdeu „Bassara”.
Între acești împărați e de amintit de ex. împăratul Maxim Gaiu Juliu Verul (235-238), numit și Tracul, fiindcă eră trac de origine, apoi Filip Arabul recte Sarabul (deci iată cuvântul „Basarabul”), (244-249) apoi împăratul Decius Regilianus (249-261) consingean cu regeleDecebal, ce a fost în anul 261 ridicat ca contraîmpărat asupra împăratului Gallienus Publius Licinius (253-268), apoi Lucius Domitius Aurelianus (270-275), apoi împăratul Galerius etc… Această descendență nobilitară dacică a Sarabilor durează câtmi-e cunoscut până la secolul al VI după Christos. (Isidor Ieșean, Despre originea cuvântului)

Moneda lui Filip Arabul: „Legenda pe acéstă monetă este în jurul figurei: DACIA Avgust. De desupt: Provincia S. C. Pe alte esemplare: Dacia AACIA AVGVSTA ori Avgvsti. Forma și lecțiunea corectă însă este Avgvsta. Nu numai Saturn și Rhea ca Mater deum, dar și alte divinități de o ordine inferioră și peregrine, cum erau Bedaius, Belestis, Belinus, *Iria, Noreia, Savus etc. aveau epitetul de Augustus și Augusta, termin sinonim în limba religiosă cu optimus maximus, optima maxima, sanctissimus. Pe reversul unei monete bătute în Dacia în timpul împăratului Filip Arabul divinitatea Dacia, protectoră provinciei, este representată acoperită pe cap cu o căciulă națională Dacă. În mâna dréptă deița ține sabia recurbată Dacă, ca simbol al puterii sale de résboiu. De aceeași parte a figurei se observă un vexil militar împlântat în pămfint cu numărul V al legiunii macedonice, jos o aquilă cu o verigă (coronă?) în plisc privind către figura deiței, probabil un atribut al seu caracteristic ca divinitate supremă montană” (Densușianu, Dacia Preistorică).

Numirea de „Bessi” sau „Bossi” provine mai târziu adeseori, chiar special numai pentru poporul român, în istorie. Așa provine în cronica amintită ungară la Simion de Keza și la alți scriitori de documente vechi sub expresiunea „terra silva Blachorum sive Bessinorum”. Românii sunt cunoscuți în țara ungurească sub numirea de „Bessi” și sub Geyza (972-995) înainte deîntemeierea statului maghiarapoisub Ștefan cel Sfânt al lor (997-1038), întemeietorul regatului lor, deci dară și în secolul al XI-lea împreună cu alte neamuri; ca unii ce erau un popor foarte energic și care prin căsătorii s-au amestecat în mare parte cu Maghiari, de unde s’au născut nobilimea maghiara de azi, pre care înainte pe când veniră ei din stepele Asiei nu o avuse.

Tot cronica maghiară zice despre aceasta următoarele: „Praeterea (inquit) intraverunt Hungariam tam tempore ducis Geyzae et sanctiregis Stephani quam diebus regnum aliorum Bohemi, Poloni, Graeci, Hispani, Hismaelitae „Bessi” sive Vlachi, Armeni etc. qui diutius in regno commorendo, quamvis illorum generatio nasciatur, per matrimonium diversorum contractus, Hungaris immixti, nobihtatem pariter et descensum sunt adepti”. I. De introitu diversorum nationum in Hungariam p. I. c. 12). Ei au fost căpătat acolo (în Ungaria) pe la anul 1234 privilegi cari le-au fost avut înainte dela Bela IV. Deci prin secolul XIII erau Românii numiți încă „Bessi” și deosebit de un popor mare și extins cu cari era populațiunea aleasă maghiară de totmândră de a se amestecă prin căsătorie și de a deveni însuș nobilă.

Onciul amintește singur în „Originele” că strategicul și istoriograful grec Kekaumenos, susține că Românii au fost numiți la început adese-ori, când „Daci”, când Bessi”. Poporul român din Transilvania purtase lung timp numirea de„Ausoni” și de „Bessi”. În Transilvania există un teritoriu care sechiamă și astăzi „țara Bârsei”, iară Românul de acolo „Bârsan”. Pe timpul invasiunei a Ungurilor ín Pannonia romană la anul 895 sechiamă teritoriul acesta „țara Bessenilor”. P. B. Hasdeu zice înopul său mai sus citat, că „Sarabii” și „Bassarabii”.

Sbiera despre Beseni: […] familie notabilă din Sarajevo Rislo Bessarović, numit și R. Bessara, care prin lung timp a fost viceprimarul orașului Saraievo, etc… Numirea de „Bessi” sau „Bossi” provine în istorie și pentru numirea Romanilor. Așa, provine la cronica ungară (Simeon de Keza) și la scriitoriii de documente expresiunea: „terra silva Blachorum sive Bessinorum”.

Dr. I. Sbiera, în opul său : „Istoria Românilor dela originea lor”, Cernăuți 1906, p. 318, zice că în Ardealul miazăziual-răsăritean, în țara Bârsei de astăzi, era pe timpul năvălirii Ungurilor în Panonia, la anul 895, un al patrulea ducat român, locuit de ..Besseni” și de Români. Ce puteau fi acești Besseni, în acel timp, în mijlocul Românilor compacți, înconjurați jur împrejur numai de Români? Deci dară și „Bessii” sau „Bossii” posteriori, din Bosnia până la venirea Slavilor în țară, chiar și până mai târziu, până unde aflăm amintit numele lor în țară, nu vor fi fost altceva decât tot numai Romani respectiv Români, și atunci numirea de ,,Bosnia”, dacă o deducem dela „Besseni” sau „Bosseni”, nu e așijderea altceva decât numai o numire românească. Amintiți sunt acești „Bessi” sau „Bossi” și „Satroi” și în secolul a IV-lea, când au fost priimit legea creștinească […].

După cum urmează în timp, atunci ca și acum, fiind în firea umană, unele cuvinte sau denumiri, fiind înțelese greșit, ex. din sarabi s-a înțeles ARAPI (arabi), după cum a scris însuși geograful Ptolomeu din Alexandria, privitor la descrierea făcută de Dione Cristostorum a castei sarabilor. Aceste porecle devenind, ulterior, nume de dinastii erau consemnate sub formă de pecete pe steagurile basarabilor. Așa s-a ajuns ca dinastia basarabilor să aibă ca steag trei capete de negrii arapi. (Tiberiu Frățilă Felmer, 2016, „Basarab - House of Wallachia - Heraldry and Genealogy”).

Regele Ludovic de Anjou, atunci când voievodul Vlaicu vodă l-a recunoscut ca suzeran a făcut ca pe monedele lui să apară un cap de negru, chipurile, marca lui Vlaicu Basarab ca supus al său. Așa se face că această monedă cu capul negru de arap (ungurii neavând nimic în comun cu arabii ci numai cu mândria să arate că a reușit să supună un urmaș al renumiților sarabi daci, vechi de peste 1500 de ani). Pe de altă parte această monedă cu cap de arap dedicată lui Vlaicu Vodă în 1376, lămurește faptul că basarabii în frunte cu Tocomerius pe latinește, Tihomir-Togomer pe slavonă, Radu Nigru vodă pe rămânește nu era de neam cuman cu care, dealtfel, ei, ungurii erau înrudiți. Prin supunearea lui Vlaicu vodă i se adăuga la prestigiul lui și noblețea basarabilor, vechi de peste 1000 de ani.

Posada 1330-2020, mărturii în timp lăsate de voievodul Basarab în Titești, Țara Loviștei

În Țara Loviștei s-a desfășurat acum 690 de ani lupta dintre Carol Robert de Anjou, regele Ungariei și Basarab I, voievodul muntean care a reușit sa-l învingă. În urma acestei bătălii Țara Românească și-a căpătat independența iar Basarab a consemnat acest lucru prin ridicarea a trei monumente de piatră închinate fiului său mort în luptă, prințul Tuhomer (Tihomir, pe slavonește), Alexandru, conform inscripției de pe inelul din mormântul de la Curtea de Argeș. Martor al acestor evenimente după 200 de ani este istoricul polonez Maciej Strijkowski care, în 1575, întorcându-se de la Istanbul spre Varșovia a ținut cu tot dinadinsul să vadă locul unde ginerele regelui Poloniei Lokieta, Carol Robert de Anjou, a luat bătaie.

„Zadne atoli znuzenie, zadna obawa nie mogla go odstreczyc od szukania pamiatek hitorycznych; zatrzymywal sic nad miejscem pogrom Karola Wegierskiego ziecia Lokietka, o da dni chodu od Sebinowa, I umyslnie zboczyl z drogi aby widziec miejsce pogrzebu Jerzego Korjatowicza”. S-a oprit deasupra locului pogromului maghiar al regelui Charles (Carol Robert de Anjou), la două zile de mers pe jos de Sibiu.

Maciej Stryjkowski, ca istoric, a fost preocupat să viziteze locurile legate de trecutul istoric și de monumentele antice. În Constantinopol, a găsit multe coloane de marmură, morminte cu inscripții în jur, grecești și latine. ,,Która przed tyanygdy swiatla nie widziala. Kronika Polska, Litewska, Zmódska i wszyszkiey Rusi kijowskiej; Moskiewkiej, Siewerskiej, Volbinskiej,Podolskiej, Podgorskiej, Podlaskie etc. i rozmait przypadko woienne y domowe…” (Cronică acum întâi data la lumină a Poloniei, Litvaniei, Samogoției și a toată Rusia Kieveană, Moskovită, a Sieverului, Voliniei, Podoliei,  Podgoriei, Polesiei etc., precum și a diferite întâmplări războinice și casnice), tipărită în Konisgberg, 1582”. (Pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o biserică și ridicară trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi, în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul transilvan Sibiu, în munți).

Fragmentul 5 - Carołus Węgierski kroi, gdy bez przyczyny podniósł woyne na Bazarada hospodara Multanskiego, porazon iest fortelem na glowe od Multanow y Wolochow, tak, iz w maley drużynie ledwo sam kroi z pogromu ubiezal do Wegief. Na tym mieyseu gdzie bitwa była hospodarowie Maltańscy mona- ster zmutowali i slupy murowane trzy z kamienia postawili, ktorem ia sam widział roku 1574 z Turek iadac, za Giurgieciem miasteczkom, dwa dni chodu od Sybinova miasta Siedmigrockiego, idąc przez góry… Niciun fel de frică și nici oboseala nu l-au putut împiedica să caute locurile pline de amprentele istorice; a ajuns în locul în care s-a desfășurat sângeroasa luptă a regelui ungar Karol (Carol Robert de Anjou), ginerele lui Lokieta, la două zile de mers de Sibiu (Sebinow).

Din acest paragraf reiese că a trecut prin Țara Românească pe Calea Loviștei spre Transilvania, amintind în versuri ,,Cu multe atingeri de cer Balcanii au fost trecuți/ Și după înzăpeziții Alpi și Tatra au înfruntat/ Pe înălțimi ce-n fața noastră tot apar/ Cerul înstelat stă lângă noi putând fi atins,/ Dacă o scară se sprijină de el/ (Alpii din descriere sunt Alpp transilvăneni),  coroborat cu paragraful care spune că, ,, pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o bătălie pe locul de piatră, precum văzui eu însumi în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul transilvan Sibiu în munți”.

A scris și o poezie: Sute de metri de două ori pe an fructe dau,/ Sute de plugari de două ori pe an recolta primesc,/ Ciobanii oile lor în staul iarna nu stau,/ Cu multe atingeri de cer Balcanii au fost trecuți,/ Și după înzăpeziții Alpi și Tatra au înfruntat/ Pe înălțimi ce în fața noastră tot apar,/  Cerul înstelat stă lângă noi putând fi atins,/ Dacă o scară se sprijină de el,/ S-a întâmplat astfel: primul întors să vorbească trebuie,/ În hău să privească pe o stâncă stând,/ Din cer până în abis trecerea făcând./ Pe zăpezile veșnice au căzut pe rând,/ Codrii de carpen și păduri de stejar,/ Rostogolindu-se din cer copaci mari accidental/ S-au rupt și mulți nechibzuiți au ucis,/ De multe ori avalanșele de zăpadă pe călători i-au prins,/ De multe ori și noi am fost speriați,/ De multe ori mergând cu greu prin zăpada înghețată am asudat,/ De multe ori frigul iernii în zăpadă l-am simțit,/ Dese ori picioarele mergeau și mâinile frigeau,/ Dese ori (creme tare de copac) în sobă a ars,/ Și mai apoi noroiul argilos cu greu ardea în sobă/ Caii se împleticeau lăsându-ne pe jos,/ Și ne-am prelins din munte în munte, și doar nelimitarea ne bucura,/ Iar fiecare în bagajul său o butelcă cu vin purta,/ Umplându-se de la fiecare din mână în mână butelca se plimba,/ Nenumărate pârâuri își croiesc drumuri printre piscuri,/ Printre stânci înalte, ca mai apoi să se unească”.

Călătorind prin Țara Românească: București-Curtea de Argeș-Sibiu-Kracovia, el a trecut prin Țara Loviștei pe locul bătăliei dintre Basarab I și Refele ungar Carol Robert de Anjou, locul numit Posada, la două zile de mers pe jos la Sibiu. Aceste versuri ne indică nouă că, după ce a traversat Balcanii, au urmat Alpii Transilvăneni (Munții Făgărașului din zonă) și Munții Tatra. Acest lucru dovedește că a trecut prin Țara Românească și nu este o confabulație, iar cei trei stâlpi de piatră sunt aceste lespezi cu scriere chirilică pe ele. Deducem acest lucru ,tot din descrierile lui, că a văzut la Constantinopol, în locurile istorice, coloane de marmură cu scrieri grecești și latine. Tot din descrierea lui reiese că,  Basarab a ridicat o biserică și trei stâlpi de piatră după lupta de la Posada, ceea ce ne face pe noi să comentăm că bolovanul din Titești, descris de unii istorici ca o piatră de hotar este o greșeală, acestea fiind primele monumente istorice cu scriere epigrafică în limba română cu litere chirilice. Totodată, este pentru prima dată când se consemnează Muntenia pe care a stăpânit-o voievodul Seneslau.

Convoiul cu diplomații polonezi, la întoarcere spre Polonia, a plecat din Constantinopol și, la 5 aprilie 1575, a ajuns în București, de unde a trimis o scrisoare cancelarului polon Valentin Debinski, informându-l de greutățile întâmpinate la înapoiere prin Țara Românească. (Călători străini în Țările Române, p. 396).

În anul 1971, în Revista „Studii Vâlcene”, prof. univ. dr. doc. Damian Bogdan a publicat următorul articol: O veche inscripție slavă. „Ţara Loviştei ascunde încă multe marturii ale trecutului de glorie a poporului român. Prin aşezarea sa, Titeştii pare să fie centrul acestei regiuni de geneză a neamului. La 1 km sud-vest de sat, în punctul « Gruiul Plăcintei », din «Dosul Dealului », s-a descoperit o piatră paralelipipedică de dimensiunile 2m x 1,70m x 0,70m. Pe latura de nord-vest a pietrei este săpată o cruce bizantină cu înălţimea de 40 cm. Pe aceiaşi latură se află şi o inscripţie slavă, dispusă pe trei rânduri. […] Pe primul rând textul are o lungime de 60 de cm, înălțimea literelor variind între 6,50 cm și 8,50 cm cuprinzând un text de 13 litere. Rândul al doilea are lungimea de 68 de cm, înălțimea literelor fiind de 10 cm, însumând un text de 16 litere. Rândul al treilea are lungimea textului de 50 cm, înălțimea literelor variind de 8-9 cm și cuprinde un text de aprox. 12 litere. Cele trei rânduri de text au punctuaţie şi sunt precedate de câte o cruce reprezentând invocaţia simbolică, ceea ce ne determină să credem că este vorba de trei texte deosebite. […]. Textul celor trei rânduri este incizat, adică săpat în interior la o adâncime de 4,50 mm. Faptul că literele sunt incizate este una din dovezile vechimii inscripției. După factura literelor celor trei rânduri din text inscripţia ar putea fi datată prin secolele XIII-XIV, urmând ca studiile ulterioare să confirme sau să infirme această ipoteză iniţială. […]. Analiza textului ne duce la concluzia că el a fost scris de un cărturar al vremii, care cunoștea, așadar, foarte bine limba slavă și grafia chirilică. Deocamdată nu am putut descifra din cele trei rânduri ale inscripției decât rândul al doilea care în traducere românească însemnează: « † Iartă-mă Doamne Dumnezeul meu ». Am dat această succintă prezentare, urmând ca, într-un viitor studiu mult mai amănunțit, să dau și traducerea textului celor două rânduri. Primele impresii pe care mi le-am făcut sunt că această descoperire are o mare importanță pentru istoria patriei noastre în perioada începuturilor poporului nostru, atât de puțin cunoscută de specialiști. Descifrarea textelor în întregime şi dublarea acestei munci de serioase cercetări arheologice poate duce la scrierea unor pagini necunoscute din trecutul patriei noastre. În munca mea de peste 40 de ani nu am întâlnit o astfel de inscripție, ceea ce costituie, de asemenea, o deosebită importanță prin mărime și raritate, dacă nu chiar unicitate”. Prof. D. Bogdan a copiat literă cu literă după această inscripție și a redat-o sub aspectul următor: Prof. Damian Bogdan, în Revista Studii Vâlcene, 1971: „Mulțumesc pe această cale Arhivelor Statului Vâlcea, care ne-au informat despre existența inscripției, și Comitetului Județean P.C.R. Vâlcea, care ne-a sprijint în munca de cercetare”.

Această piatră era localizată undeva pe un deal, în aer liber sub niște tufe, suportând, de-a lungul timpului, vitregiile vremurilor, iar scrisul era deteriorat, în bună parte, mai ales ultimul rând. În anul 2002, pr. Teleabă Mihai, din comuna Titești, în vârstă de 75 de ani, în timp ce amenaja drumul din fața noii biserici, din întâmplare, a descoperit un monument cu o placă de piatră de 1,5m/1m, așezată cu fața în jos, pe drumul de țară. Au încercat să o spargă cu târnăcopul, dar nu au reușit. Când au întors-o, au descoperit o inscripție chirilică, de toată frumusețea. Această piatră se găsește amplasată în fața noii biserici.

- Va urma -