Țara Loviștei este o minunăție a naturii, localizată între Munții Făgărașului la nord-est, Munții Lotrului la vest, fiind străbătută, de la nord la sud, de Olt, și care se îmbrățișează la Brezoi cu Lotrul și ale căror văi, precum două surori siameze, se unesc printr-un cordon ombilical, alcătuind un tot unitar, apărate înspre sud de Munții Coziei, cu Kogaionul sfânt al dacilor și protejați de zeul nemuritor, Zamolxis. Acestei „țări”, a Loviștei, i-a făcut Dumnezeu un „cuib” nemaiîntâlnit nicăieri sub formă de covată, ale cărui laturi de 20 de km, așezate la poalele munților, loc de sălășuire a dacilor, plin de viață, unde ei aveau la îndemână, pentru hrana lor, atât munca agricolă pentru creșterea vitelor, cailor și oieritul, cât și mult pește și animale de vânat. Totodată, în Țara Loviștei găsim drumul „Calea Mare”, mijloc de comunicare între dacii de pretutindeni, trecând dealul Sălătrucului, spre Argeș sau Pasul de la Turnu Roșu spre Transilvania. Pe parcursul timpurilor, această cale a fost folosită de multe popoare barbare, care, în drumul lor spre Europa Occidentală, au conviețuit cu populația locală, lăsând și ei o parte din sămânța lor pe aici.

Țara Loviștei este cunoscută încă din epoca romană, când ei au găsit aici o populație băștinașă, dovadă fiind Podul de la Câineni, de peste Olt, numit PonsVetus. Dacă romanii i-au spus Podul cel Vechi, înseamnă că el exista dinainte de venirea lor. De altfel, ei au construit numeroase castre de-a lungul Oltului, ca cetăți de apărare și de legătură cu Imperiul Roman descrise în tabela Peutingeriana, iar, ulterior, fiind cunoscută, de atunci până astăzi, drept „Calea Mare din Țara Loviștei”, care făcea legătura între Ardeal și Țara Românească. Așa că azi nu ne mai mirăm, când găsim în acte că, în 1233, regele Bella al IV-lea a dăruit lui Conrad de Tălmaciu, Loviștea pe care o așează la nord de Lotru, având legătura cu Almașul, spre folosința lui. Renumitul istoric Ion Conea lămurește problema spunând că interpretarea corectă este că, de fapt, a primit întreaga Țară a Loviștei. Această lucrare arată că zona a fost locuită în permanență, iar legătura între suzeranul maghiar și vasalul argeșean era folosită pe acest drum al Loviștei. În afară de acest drum, între românii din Transilvania și Țara Românească erau multiple drumuri, poteci, în munți, pe care le știau și autoritățile, după cum arată și harta colonelului Begeanu.

De la romanii din secolul al II-lea și până astăzi, Țara Loviștei și a Lotrului au fost cartografiate și ele se găsesc în diverse capitale ale lumii (Viena, Paris, Budapesta). După anul 1716 ing. Schwantz - constructorul Carolinei, a pus în evidență importanța zonei pentru toate neamurile care ne-au călcat țara și a alcătuit și el o hartă, privind Țara Loviștei. Aceasta arată că zona a fost locuită în permanență, iar legătura între Ardeal și Argeș, adică între suveranul maghiar și vasalul argeșean, era făcută pe acest drum, „Calea Mare” din Țara Loviștei. Documentele ulterioare actului din 1394 („leat 6902”) prin care se confirmă locuitorilor din Găujani-Boișoara „să le fie lor moșie între Boilea și Săseni și Pietriceaua”. În 1451 („leat 6959), confirmă acelorași moșneni, proprietățile între Boilea și Plaiul Mănulesei ce se numește Leu și Stâna Mare și Zănoaga și Prislopu, ce se numește Pietriceaua și Arsurile. Aceste locuri cu denumirile lor (nume de munți și pâraie) se găsesc până azi, ceea ce dovedește că populația din Loviștea s-a perpetuat până azi.

Ulterior, găsim multe acte de la cancelariile domnești, prin care se moșteneau sau se vindeau munți și văi, sate, locuitorilor din zonă. Însuși Mircea Alexandru a emis un act, în 1575, cu privire la satul Călinești, ceea ce arată încă o dată, că el cunoștea zona, precum și drumul ce făcea legătura între Curtea de Argeș și Sibiu, drum pe care a circulat și convoiul cu Maciej Stryjkowski.

Din anul 1573 avem un hrisov de la „Io Alexandru Voievod, Domnul Țării Românești”, prin care se hotărăște stăpânirea lui Cârstea, Oprea, Popa,Vâlcu cu feciorii lui, lui Tatomir cu fratele său, Ion Gheorghe, și Stoica peste partea lor de moșie, înTopolog. Drumul Loviștei cel Vechi, în întregul lui, format din două fragmete: unul pe malul Oltului din Transilvania și până la Câineni, și altul prin Loviștea din Câineni și până la Perișani-Sălătrucu. Acesta era și un vestit drum de oi; ciobanii, venind din regiunea Sibiului, coborau la Râul Vadului-Câineni-Boișoul, la Sălătrucu, unde se făcea numărarea oilor și tunsoarea lor, precum și în Titești.Pe aceste locuri erau multe hanuri și locuri de întâlnire ale ciobanilor, un adevărat centru commercial. Ungurii, coborând pe Valea Oltului, au găsit sate locuite de români, zona fiind bogată în pește și vânat, de unde vine și numele de Loviștea. Această zonă figurează că a fost exploatată de unguri între 1233-1311, fapt care l-ar fi determinat și pe Carol Roert de Anjou să vină în Țara Românească și să o recucerească în anul 1330, denotând faptul că el cunoștea zona și căile ei de comunicații.

Drumul Loviștei, cel vechi, în întregul lui, este format din două fragmente: unul, pe malul drept al Oltului venind din Transilvania (prin munții numiți și Alpii Transilvăneni, de unii geografi, ca de ex. Geograful francez Emmanuel Martonne. Recherches sur l’evolution morfologique des Alpes des Transylvanie (Karpates Meridionales), Paris, Editura Delagrave, 1906) și până la Câineni, iar altul, prin Loviștea: din Câineni și până la Perișani Sălătrucu, având două direcții de desfășurare: una, spre Curtea de Argeș și alta, la estul Munților Cozia spre Rm. Vâlcea. Aceste drumuri erau vestite pentru transhumanța oilor de la munte spre văile Dunării și Balcani. Ciobanii, venind din regiunea Sibiului sau Țara Oltului, coborau spre Râul Vadului, Câineni, Titești, Perișani, Sălătrucu.Aici, de-a lungul sutelor de ani se făcea numărarea oilor și tunsoarea lor. Această zonă era un centru de comerț și de legătură între locuitorii de o parte și de alta a Carpaților, munții constituind casa românilor și perpetuarea lor în timp și spațiu de-a lungul vitregiilor vremii față de popoarele barbare care ne-au călcat zona.

Învățătorul Florea Vlădescu, în „Monografia comunei Titești”, Editura Proșcoala, 2013, a scris: „Pe traseul cel vechi, drumul cel mare al Țării Loviștei, a existat un han cu o cârciumă, pe timpuri, în punctul numit  « La Frumușelu », pe malul drept al Văii Barbului, astăzi proprietatea moștenitorilor lui Ioniță P. Rouă. Pe marginea stângă a acestui drum, există, în punctul numit  « Gruiul Plăcintei», o piatră mare, cu înscrisuri, pe unde s-au  efectuat săpături, dar rezultatul nu a fost publicat până în prezent. Pe parcurs, această piatră a marcat hotarul dintre moșnenii din satele Cucoieni și Titeșteni, presupunându-se că aceste însemne reprezintă marcajul dintre cele două sate megieșe”.

În Țara Loviștei s-au găsit unelte din acea perioadă în Boișoara, la cula lui Duroi, la Găujani, Câinenii Mici, Titești, la confluenta pârâurilor Valea Seacă și Valea Titeștilor, fragmente de ceramică din cultura Coțofeni-Ciunget. La Găujani s-a descoperit un topor de aramă cu gaură transversală de înmănușare aparținând culturii Glina. În fosta zonă a așezământului Coziei Vechi, când s-a făcut strămutarea bisericii, muncitorii au găsit relicve din epoca neolitică, dovadă că dacii noștri locuiau aici. Ciocanul de piatră găsit acolo este dovada grăitoare a acestui lucru.

La Valea lui Stan (Brezoi) s-a găsit o necropolă cu mormânt de incinerare în cutii și ciste de piatră. La Racovița, pe malurile Oltului, unde romanii și-au clădit forturi de apărare, trei la număr, așezate pe marginea drumului modern ce face legătura între Turnu Roșu și Arutela, săpând în stâncă. Pe Olt în jos și mai departe spre Dunăre în Balcani. Romanii au făcut acest castru nu de dragul dacilor ci din dorința de îmbogățire cu aurul acestora și a bogățiilor pământului (aur, sare) ale pădurilor și apelor.

În lucrarea „Loviștea în date”, scrisă de pr. Nicolae Moga în 2011, autorul scrie: „La Valea lui Stan (Brezoi) s-a descoperit o monedă de aur cu efigia regelui Coson care se află la Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj. În anul 87 d. Hr. a avut loc bătălia din Loviștea în care dacii conduși de Decebal obțin o victorie împotriva romanilor, căzând victimă Cornelius Fuscus, ulterior trecând armata lui Traian, care a făcut la Câineni cetatea Arxavia, Strassburg, refăcută de austrieci în 1718. În această perioadă s-a redactat un document pe pergament. Tabula Peuteringiană în care sunt amintite locuri din Loviște: Praetorium (Racovița) și Pons Vetus (Câineni) și totodată la Copăceni au mai făcut un turn de apărare „Praetorium II”. Tot la Racovița scrie pr. Nicolae Moga au fost descoperite trei monede din perioada lui Constantin cel Mare (306-337).

Aceste monede ale împăratului Constantin cel Mare prezente în Țara Loviștei arată că existau creștini în zonă și explică azi existența crucii gravate pe lespedea din dealul Cordoaiei - dealul Mlăcii la cca 2 km înspre est pe un vârf de deal, alături de o mână gravată în piatră și cele 12 scuturi scitice, dreptunghiulare, verticale simbolizând legiunea a XII-a Fulminata, 3 dreptunghiuri orizontale simbolizând Cohorta a III-a Scitica (însărcinată cu paza guvernatorului Aquila Fidus) și alte trei simbolizând castrele romane din zonă. Alte șase dreptunghiuri verticale simbolizează Cohorta a VI-a.

Bolovanul din Dealul Mlăcii, Cordoaia, Copăceni, Racovița, descoperit în 2012 de săteanul Vieru C-tin, în urma unor ploi abundente care au îndepărtat pământul de peste el Mâna gravată pe acest bolovan, indicând puterea Imperiului Roman Cruce gravată pe suprafața bolovanului. Probabil de pe timpul lui Aquila Fidus, din Cohorta a VI-a de cavalerie, al cărui fiu avea să ajungă mai apoi procurator/guvernator al provinciei Alutensis cu sediul la Praetorium (Racovița, jud. Vâlcea).

În Dacia avem si alte mărturii arheologice creștine din această fază de început a creștinismului . La Ampellum, pe un sarcofag păgân, s-a săpat semnul crucii. La Napoca, pe o inscripție păgână, un creștin a săpat tot atunci crucea și literele A-și O. La Albă Iulia, lampa cu cruce creștină datează din veacul IV-V. La Sucidava, la capătul podului lui Constantin cel Mare s-au aflat 3 amfore cu monograma creștină vopsite în roșu, secolul al IV-lea[1]. Pe teritoriul Daciei au fost creștinați goții. În viața lui Wulfilas se arată că, acest episcop got a predicat și în latinește, pe ambele maluri ale fluviului Dunărea, în secolul al IV-lea.

Aquila Fidus a avut în subordine arcașii sirieni și palestinieni adepți ai creștinismului. Această cruce ar fi primul simbol al crucii creștine întâlnit pe teritoriul Daciei îmbinându-se pentru localnici cu credința monoteistă a dacilor în zeul Zalmoxis care după unii ar fi sălășluit în Peștera Regelui (din spatele muntele Cozia și râul Clocotici), peșteră descrisă și de austriacul Michel Schendos. Michael Schendos spune, în perioada 1717-1720: „Puţin după ce am păşit pe măreaţa Cale a lui Traian, mărturie a antichităţii romane, când înaintam cu paşi destul de înceţi chiar la începutul drumului, ni s-a înfăţişat un altar votiv al romanilor - săpat în peretele de stânci de pe malul răsăritean al Oltului,  în chip mai degrabă de peşteră decât de templu, având în faţa pragului mai multe trepte, iar la picioarele sale un pârâu nesecat, curgând cu îmbelşugare, cu murmurul blâd al apelor ce cad, care inspiră călătorilor un fel de respect religios pentru acest loc atât de vechi”.

Michael Schendos de Van Der Beck (1691-1736), medic trimis de feldmareşalul Stainville, administratorul Olteniei şi al Transilvaniei din partea Austriei, studiază apele termale împreună cu căpitan ing. Friedrich Schwantz, care lucra la harta Olteniei, în 1717.

Referitor la peştera de la Copăceni, autorul descrie zona: „Puţin după ce am păşit, măreaţa cale a lui Traian, mărturie a antichităţii romane când înaintau cu paşi destul de înceţi chiar la începutul drumului, mi s-a înfăţişat un alt votiv al romanilor, săpat în peretele de stânci de pe ţărmul răsăritean al Oltului, în chip mai degrabă de peşteri decât de templu. De aici, după ce am urmat mai departe acest drum timp de vreo trei ore, pe ţărmul apusean al aceluiaşi râu Olt, ni s-a arătat o întindere vastă şi foarte netedă, vestită prin băile de spălat aurul din nisip; aur care nu numai că  întrece cu mult la o cercetare de apreciere a aurului din Transilvania, întrucât nu este viciat de niciun amestec de argint, dar se mai deosebeşte şi prin mărimea neobişnuită a grăunţelor şi prin cantitate, compensând astfel lipsa de băgare de seamă a unor zlătari nepricepuţi”. Al însemnatului tău nume cinstitor nu prea mărunt, Michael Schendos de Van Der Beck, doctor în litere, medicină şi filosofie[2].

S-au folosit din plin şi de popoarele subjugate pe care le-au adus aici - iberi, palestinieni, sirieni, greci, macedoneni, iliri. Aici s-au construit la Copăceni (Racoviţa, Praetorium) din ordinul comandantului militar Titus Flavius Contan, procuror al provinciei Dacia Inferior (poate chiar denumirea comunei, Titeşti, vine de la el). Ajunşi aici, romanii au avut parte de rezistenţa dacilor, implicând şi religia lor. Dacii practicau cultul lui Zalmoxis, aici existând încă din acele timpuri un lăcaş de cult al zeului, săpat în peretele de stâncă de la Copăceni, cunoscut ca „peştera regelui” sau a lui Zalmoxis, în apropiere de muntele Cozia, „muntele Kogaion”. De acest lucru s-a întrebat şi marele savant A. D. Xenopol la sfârşitul sec. al XIX-lea. Aceste informații au fost consemnate şi de D. Frunzescu în dicționarul topografic și statistic al României.

Pătrunderea romanilor în Dacia în sec. I-II a adus şi populaţii din Siria și Palestina ce au trăit în perioada de început a creştinismului, religie care s-a impus pe teritoriul Imperiului Roman, devenind oficială sub împăratul Constantin cel Mare şi mama lui, Elena. În perioada lui Aquila Fidus, care a construit cu arcaşii sirieni castrul de la Arutela şi o parte din castrele de la Racoviţa, Titeşti, adepţii noii religii, mai ales cei sirieni, au răspândit şi în zona Daciei creştinismul, aici găsind un teren fertil datorită credinţei monoteiste a dacilor (Zalmoxis).

La Copăceni (Racoviţa) s-au găsit şi trei monezi cu efigia lui Constantin cel Mare, în apropierea castrului, la circa 2 km spre est pe vârful dealului Cordoaia în anul 2013, după ploi abundente, s-a descoperit o piatră mare de gresie, ce până atunci a fost acoperită cu pământ, cu diametrul de 3,5 m, pe a cărei suprafaţă sunt gravate o cruce şi o mână iar pe circumferinţă sunt săpate 12 dreptunghiuri verticale, 3 orizontale, 3 verticale și alte 6 verticale grupate.

Aspectul acestei formaţiuni este al unei „strachini” iar platoul pe care este gravată mâna, crucea și dreptunghiurile ar simboliza o cruce creştină, făcută de creştini (arcaşii sirieni) menționați în zonă, iar simbolul mâinii fie semnifică puterea Imperiului Roman sau mâna dolcheniană întâlnită și în alte zone din Dacia iar grupul de 12 dreptunghiuri ar simboliza Legiunea a XII-a Fulminata şi Cohorta a III-a Scitica precum şi cele trei castre romane din apropiere dar și Cohorta a VI-a de cavalerie. Această interpretare a fost făcută și publicată de prof. Voica George şi o consider ca fiind cea mai obiectivă spre deosebire de alte păreri care o consideră o simplă piatră de hotar. Mai degrabă avea un rol mistic-religios, fiind în apropiere de cer, de Dumnezeu.

Este de fapt primul simbol al Crucii Creştine descris pe această zonă. Ulterior, în Ţara Loviştei s-au înmulţit simbolurile creştine ale Crucii odată cu prezenţa în zonă a credicioşilor catolici menționați de regele Bela al IV-lea în 1233, când a donat teritoriul Ţara Loviştei (Terra Loista) cavalerului catolic saxon Conrad. Iar preotul Dumitru Bălaşa scria despre ele că sunt cruci papistaşe. Aceste cruci se întâlnesc destul de frecvent în Boişoara, Titeşti, Perişani.

În 1930, pr. Dominic Ionescu, în septembrie, descrie un bolț de piatră, ca un trunchi de piramidă aşezat în Boişoara la poarta săteanului Vasile Văcăruș. Pe cele patru feţe sunt gravate patru cruci de diverse mărimi, însă forma crucilor este cea latină, cruce immsa sau capitata. Crucea împăratului Iustin din sec VII, trimisă Papei de la Roma

Acest model apare frecvent în Țara Loviștei. Cele două braţe ale „crucișului” sunt egale cu partea de sus a stâlpului iar piciorul de trei ori mai lung. Braţele merg lărgindu-se de la locul încrucişării spre extremităţi. Tipul acestei cruci este foarte vechi şi spune pr. Dominic Ionescu: „Aceasta m-a făcut să cred că încă de mult de tot când pe plaiul acesta au venit primii creştini, au însemnat bolovanul acesta în forma de trunchi de piramidă pe toate feţele cu câte o cruce semănând cu crucea împăratului Iustin. În forma aceasta regulată nu am întâlnit…”.

Peste o astfel de cruce există înscrisul INTI - Iisus Nazarineanul Ţarul Iudeilor. După aceea în dreptul brațului de sus o cruce mică - arătând că începe scrisul - și: Văimea o [ț] a [în numele Tatălui] iar dincolo de cruce ami (n). În dreptul braţelor IsmaIs apoi dincolo Hs. amin şi al Fiului [Is. Hs. fiind în afară de formulă] amin. Imediat sub braţe Istago Dha ami [n] - şi al Sfântului Duh amin - iar dedesupt: în anul 7221 Pirmea. În rândul al cincilea - Eih. ips. rab. Bojia - eu Oprea diacul ot Titeşti. Deci se poate ca bolovanul să fie însemnat de foarte multă vreme cu cruci [dacă] încă din 1693 diacul Oprea a consemnat această închinăciune. Faţă de cele consemnate de pr. Dominic Ionescu, azi ştim că există astfel de cruci în satul Pripoare la dl Dobrin Ion, în apropierea castrului din Perişani care după ce a descoperit-o întâmplător a pus-o la adăpost lângă o magazie acoperită care are însă pe ea şi o frumoasă scriere chirilică.

La fel şi în centrul comunei Titeşti începând din vechea așezare a satului din Căşerie la castrul din Titeşti iar în anul 2003 a fost descoperită o altă placă de gresie, înaltă de 1,50m şi lată de 80cm pe care este inserată o frumoasă scriere chirilică pe șase rânduri ce a fost tălmăcită de prof. George Voica. Această placă, cu Crucea Împ. Iustin pe ea, a fost găsită în 2002, așezată în drumul comunal (drum de piatră), cu fața în jos. Acest monument a fost mutat din Punctul Gruiul Plăcinții, în sec. VI, când s-a construit o biserică în satul Titești, în actuala locație. Sătenii nemaicunoscând înaintașii, au folosit-o pe o placă de gresie peste un șanț.

Consider că iniţial această cruce a fost aşezată în „Gruiul Plăcinţii” din „Dosul Dealului”, pe vechiul drum… Loviştei ce făcea legătura între Câineni, Boişoara, Titeşti (castrul roman) şi Dealul Spinului spre Perişani, Sălătrucu, Curtea de Argeş. De fapt în acest loc se găsesc încă două lespezi mari de piatră cu o înscriere chirilică pe care prof. univ. Damian Bogdan, în 1971, a consemnat-o, publicând-o în revista „Studii Vâlcene”.

- Va urma -

--------------------------------------------------
[1]Panaitescu, Introducere la Istoria culturii  romanesti, pag. 100.
[2] Călători străini despre Ţările Române, vol.9, Editura Academiei Române, p. 77-78.