Istoricul Strykowski, călătorind prin Țara Românească: București-Curtea de Argeș-Sibiu-Kracovia, a trecut prin Țara Loviștei pe locul bătăliei dintre Basarab I și Refele ungar Carol Robert de Anjou, locul numit Posada, la 2 zile de mers pe jos la Sibiu. Aceste versuri ne indică nouă că, după ce a traversat Balcanii, au urmat Alpii Transilvăneni (Munții Făgărașului din zonă) și Munții Tatra. Acest lucru dovedește că a trecut prin Țara Românească și nu este o confabulație, iar cei trei stâlpi de piatră sunt aceste lespezi cu scriere chirilică pe ele. Tot din descrierile lui, deducem că a văzut la Constantinopol, în locurile istorice, coloane de marmură cu scrieri grecești și latine. Tot din descrierea lui reiese că, Basarab a ridicat o biserică și trei stâlpi de piatră după lupta de la Posada, ceea ce ne face pe noi să comentăm că bolovanul din Titești, descris de unii istorici ca o piatră de hotar este o greșeală, acestea fiind primele monumente istorice cu scriere epigrafică în limba română cu litere chirilice. Totodată, este pentru prima dată când se consemnează Muntenia pe care a stăpânit-o voievodul Seneslau.
Convoiul cu diplomații polonezi, la întoarcere spre Polonia, a plecat din Constantinopol și, la 5 aprilie 1575, a ajuns în București, de unde a trimis o scrisoare cancelarului polon Valentin Debinski, informându-l de greutățile întâmpinate la înapoiere prin Țara Românească[4]. Cu prilejul călătoriei sale la Constantinopol (1574-1575) întreprinsă pentru a duce tratative de pace cu turcii, Taranowski care era însoțit și de Maciej Stryjkowski, și a trimis din București (Bulcierești, conformdocumentului din arhive) o scrisoare cancelarului polon Valentin Debienski, informându-l de greutățile întâmpinate la înapoierea sa prin Țara Românească, unde domnea o foamete grozavă.
„De sărbătoarea Paștilor am ajuns la București la palatinul Țării Românești, unde am pătimit mult de foame și de cea mai mare lipsă. În adevăr în acele părți domnește o foamete și lipsă de bucate atât de mare, încât oamenii se omoară între ei pentru o bucățică de pâine. Vitele mor prin tot locul, mie mi-au murit opt vite de tras, iar celelalte schioapătă. Va trebui să zăbovesc opt zile la București, fiind istovit și ostenit de drum, nu vom putea sosi în nici un chip la 12 mai ci la 15 mai. Din pricina foametei și a frigului prea mare, sătenii și țăranii prind cu mâna cocorii și zburătoarele[5]. Scris la București[6], la 5 aprilie anul domnului 1575 a Mărieie Voastre[7] credincioasă slugă, Andrei Taranowski”.
Această locație este așezată pe traseul București-Târgoviște și se numește astăzi Bilciurești. Menționez acest lucru vizavi de localitatea Gherghița care se găseste pe traseul București-Gherghița-Buzău. Pe acest traseu delegația poloneză a sosit la București. După ce au plecat de la Constantinopol delegația poloneză a avut un mesaj de la împăratul turcilor, Murat al III-lea, privind Țările Române. Deci, Mircea Alexandru era direct interest în a ajuta delegația poloneză. Traseul prin Țara Românească era la îndemâna voievodului, el cunoscând toată țara, lucru reieșit din actele găsite la cancelarie, privind diverse procese legate de proprietate.
Mircea Alexandru a fost unul din domnitorii Țării Românești cu cele mai multe proprietăți din Evul Mediu (Ion Donat), unele fiind și la Boteni (lângă Titu), Sălcuța, Colentina, Gherghița, Râmnicu Vâlcea, Vieroș. A fost și om de cultură, înființând tipografia de la Plumbuita și Mănăstirea Radu-Vodă. Consider că, la solicitarea lui Maciej Stryjkowski, a ținut să treacă pe la locul bătăliei dintre Carol Robert de Anjou și Basarab I și a transilvăneanului Alexandru Kenda care se întorcea în patrie. „Zadne atoli znuzenie, zadna obawa nie mogla go odstreczyc od szukania pamiatek hitorycznych; zatrzymywal sic nad miejscem pogrom Karola Wegierskiego ziecia Lokietka, o da dni chodu od Sebinowa, I umyslnie zboczyl z drogi aby widziec miejsce pogrzebu Jerzego Korjatowicza”.
Acest traseu reiese și din faptul că Andrei Taranovski a trimis un curier special către Polonia din localitatea Bulcerești (azi Bilciurești, jud. Dâmbovița), prin Târgoviște, Brașov, Cluj, Polonia, deoarece, în acele timpuri, acest traseu era cel mai frecventat de călătorii care mergeau spre Transilvania și care veneau din Turcia-Giurgiu-București, iar delegația lui Taranowski era formată dintr-un convoide care de circa 15-20 de persoane și care se deplasa mai greu, ținând cont de iarna așezată în zonă în acele momente, iar traseul era mai puțin frecventabil. Tot din datele istorice culese de la Taranovski reiese că datorită primăverii întârziate, iarna descrisă în telegrama din 5 aprilie 1575, nu putea să ajungă la timp pe 12 mai când a fost planificată întâlnirea seimului polonez la Stezka, iar ei trebuiau să le ducă vestea de la împăratul turcilor Murat al III-lea cu privire la acceptarea principelui Ștefan Bathory ca rege al Poloniei. Consider că drumul de întoarcere către Polonia nu s-a făcut pe aceeași cale pe unde au venit (Hotin, Iași, Brăila, Buzău, Gherghița), deoarece în afară de iarna care a fost grea, în anul precedent a fost o secetă cumplită.
Datorită faptului că acest drum vechi a fost părăsit de sute de ani, locuitorii comunei nu au dat importanţă acestor „monumente” decât la sfârşitul sec al XX-lea, când l-au invitat pe prof. Damian Bogdan să descifreze scrierea. Azi această interpretare este foarte valoroasă istoriei Ţării Româneşti şi constituie o verigă lipsă din lanţul istoriei noastre şi poate explica prezenţa sarcofagului îngropat în Biserica Domnească din Curtea de Argeş, descoperit în anul 1920 de prof. Virgil Drăghiceanu şi prof. Nicolae Iorga, sarcofag ce are gravată o cruce de Malta (simbol templier) şi conţine rămăşiţele pământeşti ale unui cavaler cu însemne din dinastia Basarabilor.
În urma interpretării înscrisului de pe bolovanul din Titeşti (punctul „Gruiul Plăcinţii”) reiese că în lupta de la Posada a murit un fiu al lui Basarab, anume Tihomir sau Tugomer, purtător al numelui bunicului, cavaler ce a fost înmormântat în Biserica Domnească de la Curtea de Argeş. Pentru el a ridicat aceste monumente funerare la Titeşti. Sarcofagul frumos decorat cu arborele vieții, o cruce templieră cu 24 de raze, un cerc cu patru triunghiuri echilaterale, care dau 12 puncte ce pot reprezenta cei 12 apostoli, cele 12 triburi ale lui Israel dar și cele 12 zodii.
În Evul Mediu, cavalerii, regii sau papii de la Roma erau înmormântaţi în sarcofage aşezate în biserici pentru a fi văzute şi onorate de popor. La noi în ţară îl avem pe Iancu de Hunedoara în catedrala din Alba Iulia. Astfel a fost şi cavalerul de la Argeş înmormântat după luptele de la Posada fiindu-i construit acest sarcofag în biserica veche ce ulterior a fost demolată după 1340 de către Basarab si fiul lui Nicolae Alexandru, cavalerul nostru fiind „mutat” la o adâncime de 1,5m din motive de stat şi religioase.
Ulterior ei au construit actuala biserică domnească şi au înfăptuit aducerea unui mitropolit de la Patriarhia din Constantinopol în anul 1359 (Iachint de la Vicina). După câte se ştie, în anul 1204, cavalerii cruciaţi au atacat Constantinopolul şi au instalat acolo un stat latin pentru 56 de ani. În aceste condiţii a trebuit să mute sarcofagul la 1,5m adâncime iar peste el au pus următoarele straturi de moloz şi pământ de la suprafaţă spre adâncime - placă, pardoseală, nisip, pardoseală, cărămizi, mortar, pardoseală, strat de bolovani deasupra capacului sarcofagului, apoi capacul sarcofagului, după care sarcofagul cavalerului iar sub el, pământ - prund de gârlă, temelia.
Logic în orice timp asemenea operă de artă nu era ascunsă decât din motive foarte întemeiate. Datorită importanţei personajului (prinț mostenitor, Iohannes L., deducem noi), voievodul Basarab la Titești avea acel scris frumos după cum a fost descris de prof. Damian Bogdan. Părerea mea este că evenimentele de la începutul secolul al XIV-lea ţinând de excluderea ordinului cavalerilor templieri de către regele francez Filip cel Frumos şi papa Clement al V-lea şi chiar arderea pe rug a conducătorului acestui ordin (Jaques de Molay, 1314) au dus la destrămarea ordinului. Unii devin ioaniţi, alţii înfiinţează în Portugalia ordinul lui Cristos. O altă parte din cavaleri au fugit în Grecia şi au ajuns chiar şi în Ţara Loviştei, ei găsindu-se în Transilvania la mânăstirea cisterciană de la Cârța sau la Tălmaci, cum a fost scris de preotul protestant Joannis Lebelii în poemul epic De Oppido Thalmus Carmen Historicum.
Referitor la „începuturile scrisului despre Tălmaciu, le-a făcut încă din 1542 preotul sas Joannis Lebelii din Bistriţa care în 1535 a fost numit predicator la Tălmaciu remarcându-se ca un excelent orator şi propovăduitor al ideilor luterane ale lui Martin Luther. Manuscrisul „De Oppido Thalmus Carmen Historicum”, este un poem în versuri care descrie viaţa târgului Tălmaciu şi care vorbește despre luptele cavalerilor templieri cu hoardele mongole (Publicat la tipografia Bart în Sibiu, 1779, Muzeul Bruckhental).
Cavalerii templieri au fost răsplătiţi de regele Bela al IV-lea după luptele cu tătarii ei având în apropierea oraşului Tălmaciu propria fortăreaţă. Pe parcurs însă „după ce s-au dedat în lux și la obiceiuri profane au încetat să-şi mai facă datoria ostăşească pentru regat”. Au fost alungaţi din lăcaşurile lor și mănăstirile le-au fost peste tot distruse după 1307. Acest paragraf îl putem lega de îndepartarea cavalerilor templieri din ordinul lui Carol Robert de Anjou şi al regelui Franţei Filip cel Frumos din 1307ţ1314.
Mai reiese din document că în Mohus, Vestha ca şi în Boycza (Veştem, Boiţa şi Mohaci) erau locuite de valahi care au depins de „Spitalul Ordinului Purtătorilor de Cruce şi ai Sfântului Spirit de la Roma, construit în anul 1294 cu consimţământul unanim al judecătorilor, juraţilor și întregii comunităţi sibiene.”
O altă informaţie despre existenţa cavalerilor tempieri în Tălmaciu este furnizată de A. de Gerando, un francez căsătorit cu una din fiicele contelui Teleki, în urma studiilor de istorie făcute la Paris – La Transilvanie et ses habitants, par A. de Gerando, vol I şi II. Aceste informaţii au fost publicate de dl. Remus Ionel Barna în cartea „Reflecţii Templiere în Transilvania”. Aşa se explică și prezenţa multelor cruci apărute în piatră de tip cruce de Malta sau crucea împăratului Iustin în Boişoara, Titești, Perişani.
Prezența crucii tipice de Malta pe lespedea de piatră din Titesti în punctul Gruiul Plăcinții, în faţa celor teri rânduri chirilice interpretate de prof. G. Voica, ca fiind o scriere epigrafică având ca destinatar un personaj important al acelei epoci poate, prinţul moştenitor Tihomir (Tugomer) și pentru a cărei memorie voievodul Basarab a ridicat şi biserică şi teri stqlpi de piatră după cum a scris istoricul polonez M. Strijkowski în 1575 după călatoria lui din Turcia prin Ţara Românească, la două zile de oraşul transilvan Sibiu, în urma luptei de la Posada dintre Carol Robert de Anjou şi Basarab I.
De fapt, este prima scriere epigrafică românească, cu litere chirilice. După cum se știe, la Biserica Domnească Sf. Nicolae în 1920 în urma studiilor făcute sub pardoseala bisericii s-a găsit un sarcofag la o adâncime de 1,5m, frumos gravat cu simboluri templiere pe capac şi părţile laterale flori de lis iar în capăt avea o cruce de Malta. În interiorul sarcofagului îşi doarme somnul de veci un cavaler costumat asemănător cavalerilor catolici din Occident, însă avea și însemne ale familiei Basarab. Azi nu poţi trece cu vederea faptul ca atât pe lespedea din Titești cât şi pe sarcofagul din Biserica Domnească Sf. Nicolae se găseşte gravată o cruce de Malta, simbol al templierilor din acele vremuri, persecutaţi de Carol Robert de Anjou în acele decenii, în prioratul Ungariei și Transilvaniei ascultând de ordinului regelui Filip cel Frumos al Franţei și al papei Clement al V-lea.
În Ţara Loviştei se găsesc multe cruci latine şi cruci de tip maltez, ca cele ale cavalerilor templieri refugiaţi aici după izgonirea lor din Regatul Ungariei şi Transilvania. Având în vedere acest lucru putem înţelege mai bine o serie de răspunsuri şi interpretări noi privind unele diplome elaborate de Cancelaria regelui Carol Robert de Anjou.
În inscripţia din Titeşti de pe lespede se citesc două. Maica Precista […] Io Basarab voievodul Munteniei. Acest lucru denotă că Ţara Lovistei aparţinea Ţarii Românesti sub conducerea lui Basarab.
Informaţii valoroase despre cavalerii templieri se găsesc în cartea „Reflecții Templiere” a d-lui Ioan Remus Barna din Oradea. Numai aşa se explică prezenţa multor cruci de Malta sau asemănătoare pe tot cuprinsul Ţării Loviştei şi mai ales în locurile unde au fost castrele romane Titeşti, Perişani. Aici s-ar fi putut adăposti și aceşti fugari care aveau ştiinţa războiului, ingineriei, construcţiilor și a artei pe cuprinsul Europei Occidentale, iar la noi, observăm acest lucru după crierea efectuată pe aceste plăci de gresie, o scriere care te impresionează prin frumusețea ei. Spre deosebire de viitorii cioplitori în piatră, cum este Diacu Oprea din Titești, anul 1693, când a scris crucile de la Boișoara (Citat de pr. Dominic Ionescu, 1930).
După cum se ştie, templierii aveau ca patron spiritual pe Maica Domnului şi acest lucru se regăseşte în inscripția de pe bolovanul de la Titeşti prin semnul ca cel D de la Dumnezeu sau al unei inimi aşezate cu baza în jos, iar în interiorul literei, simbolul unui embrion. Acesta este aşezat în faţa simbolurilor Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. La fel şi pe inelele cavalerului de la Curtea de Argeş găsim inscripția „Ave Maria”.
Urmărind conținutul poemului epic de Oppido Thalmus Carmen Historicum de Johann Lebellis, lucrarea scrisă în anul 1542 și publicată de Tipografia Bart din Sibiu în 1779, reiese că, cavalerii templieri au existat în zona Tălmaciului și s-au luptat cu mongolii în 1241. În lucrare se arată că au existat cavaleri templieri la Cârța, Brașov și Cluj, iar după apariția ordinului Papei Clement al V-lea și al regelui Franței Filip al IV-lea de desființare a Ordinului Cavalerilor Templieri, ei au dispărut din zonă și o parte din ei s-au refugiat, spunem noi, și în Țara Loviștei, luând în considerare multiplele cruci latine și Crucea de Malta din Titești. Aceste informații despre cavalerii templieri au fost redate de dl Remus Barna în cartea „Reflecții templiere”.