În numele românilor - generalul Traian Moşoiu şi glorioasa sa armată - fusese salutat la Sibiu, de şeful siguranţei publice, dr. Ştefan Ciceo Pop şi de distinsul său profesor Andrei Bârsan cu: Bine aţi venit! Acest salut era răspunsul ardelenilor la Proclamaţia generalului de la Reghin în care se preciza intenţia şi misiunea armatei ordonată de regele întregitor Ferdinand I: „Cu noi aducem libertatea, iar dreptatea este scrisă pe steagurilwe noastre”. Atmosfera generală la intrarea armatei române era amestecată între zbaterea ungurilor pentru întronarea regulilor bolşevice şi disperarea românilor pentru a rezista terorii dezlănţuite de armata haotică a colonelului Cratokwil. Gărzile naţionale româneşti s-au pus în subordinea Comandamentului Trupelor din Transilvania, formând Diviziile 16 şi 17 ardelene. Gărzile ungureşti de dincolo de linia de demarcaţie (Baia Mare, Zalău, Ciucea, Zam) au fost desfiinţate iar cele de dincoace de această linie au trecut de partea armatei bolşevice. Între entuziasmul mare şi foarte marea dezordine generalul Traian Moşoiu a trecut la organizarea militară a dispozitivului trupelor sale cărora le-a ordonat pe 16 aprilie 1919 să atace pe întregul front. Datorăm, în galeria aducerilor aminte, recunoştinţa şi cinstea pe care o purtăm martirilor şi eroilor Bihorului din 1919. Între aceştia amintim pe dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş, şi pe cei 66 de soldaţi căzuţi în bătălia de pe Tisa, din efectivul Diviziei 2 Vânători, repatriaţi sub semnul Vulturului. Se cuvine să amintim lucrările tipărite de Roman Ciorogariu, Zile trăite, de Teodor Neş, Oameni din Bihor (848-1918), ca să menţionăm două dintre valoroasele lucrări mai vechi şi alte lucrări, de dată recentă:semnate dr. Viorel Faur, Viaţa politică a românilor bihoreni 1848-1919 şi Gh. Tudor-Bihoreanu, Constantin Moşincat, Ioan Tulvan, Generalul Traian Moşoiu - arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Flaminia Faur, Mărturii despre evenimentele din Bihor (noiembrie 1918 - aprilie 1919), Alexandru Dragomirescu, Cantemir Moşoiu, generalul Traian Moşoiu-ostaşul şi politicianul în slujba ţării. Primele 4 luni din anul 1919 au fost zilele de cea mai grea încercare pentru biserica ortodoxă din districtul Consistoriului bihorean. Atunci s-a dezlănţuit toată furia foştilor stăpâni de ieri asupra conducătorilor „turmei” de care urmau să fie dezmoşteniţi– scria Roman R, Ciorogariu în raportul său către Adunarea Eparhială. Firesc deoarece speranţele deşteptate de Adunarea Naţională din Alba Iulia au trebuit să treacă prin calvar spre a ajunge ziua învierii, cum a fost pe drept cuvânt numită ziua de 20 aprilie 1919. Altare părăsite şi preoţi fugari prin desişul codrilor simbolizau groaza momentului. Dar nu s-a umplut păharul suferinţelor cu atâta. Asupra celui batjocorit trebuia adusă şi sentinţa de moarte. Această sentinţă a adus-o bolşevismul asupra bisericii, declarându-o despărţită de stat, retrăgându-i tot sprijinul şi lăsându-o la discreţia credincioşilor. Şi cu cât era mai mare încercarea cu atât era mai dulce mângâierea văzând că românii nu şi-au părăsit credinţa ci au împărtăşit cu preoţimea paharul suferinţelor. Acele zile grele au întărit şi mai mult legătura dintre popor, biserică şi armată. Iar când timpul suferinţelor s-a împlinit, după săptămâna patimilor, a urmat şi pentru aceste părţi năpăstuite marea zi a învierii. Ziua luminată a învierii lui Hristos ne-a adus mântuirea prin braţele armatei române, adunându-ne pentru vecie într-o ţară mare românească pe toţi fii aceluiaş neam.

În Raportul general prezentat în adunarea generală a oficiului protopopesc ortodox român al Beiuşului, referindu-se la starea generală din anul 1919 de pe teritoriul Protopopiatului Beiuşului, se sublinia că „anul 1919 a fost un an de cele mai cumplite încercări, dar totodată şi un an, care înregistrează cele mai înălţătoare pagini pentru viaţa noastră naţională şi bisericească. În lunile prime ale anului s-a înstăpânit şi aici dictatura proletară şi comunismul cel mai sălbatic. Şi contra cui era îndreptat mai cu înverşunare? Contra Bisericii ortodoxe, ştiind că persecutând biserica ne va slăbi puterile şi voinţa de muncă. Comunismul a declarat biserica de instituţie privată, preoţilor li s-a retras ajutorul din partea statului, iar catehizaţia şi creşterea religioasă morală a fost scoasă din şcoală... Predici nu mai puteau ţine, fiind preoţii puşi sub pază şi din tot cuvântul « rostit » li se face acuză « ca fiind » în contra statului comunist” . Nu mult după aceasta au amuţit şi clopotele ce ne-au mai rămas la biserici, iar bieţii creştini veneau la sfânta slujbă mai mult pe furiş şi cu groaza în spate. Dar paharul amărăciunii nu s-a umplut cu atâta. Văzurăm preoţi destituiţi, purtaţi în lanţuri şi alţii condamnaţi la moarte. Averea la mulţi este confiscată, iar la alţii, care erau în drumul pe unde se retrăgea armata roşie, li s-a distrus totul...Şi aşa în postul mare bisericile au rămas aproape goale, păstorii risipiţi, iar turma împrăştiată. Durerea noastră a avut sfârşit numai la 18 aprilie 1919, când dinspre Vaşcău se auzeau tot mai înteţit bubuiturile de tunuri ale Armatei Române şi nu peste mult, în ziua de 19 aprilie, am fost eliberaţi pentru totdeauna de robia seculară şi de urgia comunistă. Această eliberare o putem mulţumi Regimentului „Horea”, care este Regimentul Beiuşului şi Regimentului 9 vânători. Ambele ne-au dat libertatea, viaţa şi ne-au încorporat la România Mare.

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru mila avută faţă de noi şi M[ajestăţii] Sale Regelui Ferdinand I, care şi-a trimis glorioasele sale armate pentru realizarea visului nostru de veacuri”[1].Strigătul de durere al neamului românesc din Bihor, atrocităţile pe care le suferea şi în acest ceas al vremii, au ajuns şi la cunoştinţa Armatei Române, care a pornit marea ofensivă din primăvara - vara anului 1919 împotriva armatei lui Bela Kun. Iată cât de măiestru descria acest lucru arhimandritul Roman Ciorogariu: „Iar când timpul suferinţelor s-a plinit, după săptămâna patimilor a urmat şi pentru noi marea zi a învierii. Ziua luminată a învierii lui Hristos ne-a adus mântuirea, prin braţele Armatei Române, aducându-ne pentru vecie într-o Ţară mare Românească pe toţi fiii aceluiaşi neam.” Şi curând, după intrarea Armatei Române în Oradea Mare la 20 aprilie/3 mai 1919, „glorioasa Casă domnitoare a distins cu Înalta sa vizită şi oraşul nostru Oradea Mare, dându-ne dovadă despre dragostea ce ne-o poartă”[2]. În ziua de 23 mai 1919, delegaţia clerului şi credincioşilor noştri din Bihor, condusă de Prea Sfinţia Sa episcopul Ioan al Aradului, a fost primită la recepţia dată de Maiestatea Sa Regele Ferdinand I. Cu această ocaziune M[aiestatea] Sa, „cunoscând bine trebuinţele noastre locale, a făcut enunţiaciunea că Episcopia Oradiei se va reînfiinţa mai curând decât credeţi.”[3]. Pe direcţiile de înaintare: pe văile Crişului Negru, Crişului Repede, Barcău şi dinspre Arad spre Oradea armata română a fost primită cu un mare fast sărbătoresc, cu flori de liliac, cu salutul zilei Trăiască România Mare!