Val du Pâtre (Schäfertal) Alsacia, Franţa (anul 1917). Militari ai Armatei Române, prizonieri în lagărul german. Fuseseră băgați în barăci neterminate, umede și înghețate și erau supravegheați de cinsprezece gardieni. Ziua erau trimiși la tăiat lemne în pădure și întreținerea drumurilor, fiind încadrați de șefi de echipă civili. Frigul glacial din anul 1917 le-a făcut condițiile de supraviețuire și mai dificile, mulți dintre ei au murit de foame și epuizare încă la sosirea în lagăr. 678 dintre prizonierii români de război morți în lagăre de exterminare germane (1917-1918), capturați de germani în timpul luptelor grele din anul 1916, în Transilvania, Oltenia și Muntenia au fost înmormântați în marea necropolă de la Val-du-Pâtre (Schaefertal)/Alsacia.

Au fost aduși cu trenuri de vite închise cu lacăt, având câte un orificiu încadrat de sârmă ghimpată. Prizonierii români de război s-au stins unul după altul, din anul 1917 până în anul 1918, în urma regimului inuman (privațiuni, foame, tortură) impus de germani. Această mare necropolă cuprinde 553 de morminte individuale de soldați români din diferite lagăre germane de exterminare din Alsacia, precum și alte două morminte comune (de la unul lipsește inscripția de la baza crucii) cu osemintele a 125 de prizonieri („un întreg detașament român”), care la Steinbrunn-le-Haut în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1917 au fost pedepsiți de militarii germani ce făceau parte din paza lagărului, fiind scoși afară din barăci într-un ger de -20 de grade Celsius pentru că românii au îndrăznit să intre în război împotriva Germaniei. În câteva zile aproape tot efectivul de militari români a murit. Din documentațiile comunei Soultzmatt reiese, că în acest lagăr, de pe 6 martie până la 8 mai 1917, au murit fie torturați, fie de foame sau de frig, 120 soldați români. După mărturiile din vremea aceea, „prizonierii români erau atât de înfometați de către gardieni, încât erau reduși la starea de schelete și mureau ca șoarecii”.

Prizonierii de război români internaţi în Alsacia şi Lorena au fost o parte din cei capturaţi de Armata 9 germană a generalului von Falkenhayn în timpul luptelor grele duse în Carpaţi pentru stăpânirea trecătorilor. Între l şi 18 noiembrie 1916, 189 ofiţeri şi 19 338 subofiţeri şi soldaţi români au căzut în mâinile Armatei 9 germane. Cea mai mare parte a celorlalţi prizonieri au fost capturaţi în cursul bătăliilor duse în aceeaşi campanie din 1916, în Câmpia Română, în Oltenia şi Muntenia. La propunerea Comitetului pentru amenajarea și îngrijirea mormintelor prizonierilor români din Alsacia și după o temeinică chibzuință, la 30 August 1919, orașul Soultzmatt a dăruit României platoul de la Val du Pâtre (Valea Păstorului), pe care odinioară fusese amplasat lagărul prizonierilor români, în care aceștia au cunoscut privațiuni, torturi, frig și foame, și pe care a fost amenajat ulterior actualul cimitir militar român. Se spune, că în privința alegerii locului s-a ținut seama și de recomandarea lui Max Dellfus - un elvețian din Vevey, Elveția. Dellfus a făcut parte din Comisia pentru soarta prizonierilor de război, cu reședința la Geneva și va fi fost cu mare probabilitate unul dintre membrii delegației din partea Crucii Roșii care s-a interesat de soarta prizonierilor români din lagărele germane, lucru pentru care a fost considerat prieten și binefăcător al soldaților prizonieri români.

La 24 septembrie 1919, ziarul francez Alsacia făcea următoarea mențiune, cu privire la donația orașului Soultzmatt, făcută guvernului român: „Prin deliberare, la data de 30 August 1919, consiliul municipal a decis ca localitatea Soultzmatt să pună la dispoziția guvernului român un teren pentru înmormântarea soldaților români decedați în timpul prizonieratului lor în Alsacia. Comuna Soultzmatt a dăruit acest teren guvernului român”.
Lucrările de amenajare s-au făcut la inițiativa și cu sprijinul Comitetului pentru Mormintele Românești din Alsacia și au fost definitivate în anul 1920.

Condiţiile specifice de internare a prizonierilor de război români[1]

Din august 1916 până Ia începutul anului 1917, mai, multe zeci de mii de luptători români au fost luaţi prizonieri de armatele germană, austro-ungară, bulgară şi otomană. Fiecare dintre aceste armate i-a trimis în ţara proprie pe prizonierii pe care i-a capturat.
La 1 februarie 1917, puterile Quadruplei Alianţe au anunţat un total de 79.033 prizonieri de război români. După o sursă internă, România ar fi pierdut în cursul campaniei din 1916-1917, 50.000 militari ucişi, 80.000 răniţi şi 110.845 prizonieri. Nici un studiu complet nu a fost întreprins nici în România, nici în Franţa asupra condiţiilor de internare a prizonierilor români. La peste o sută de ani de la evenimente, sursele de informare rămân deosebit de puţine. Ele se limitează la câteva statistici incomplete în lucrări generale şi la câteva documente păstrate în arhivele judeţene sau municipale. Totuşi, ele sunt completate de câteva mărturii.

Martorii care au supravieţuit au fost surprinşi să constate tratamentul inuman ale cărui victime au fost prizonierii de război. Ei au acceptat să ne încredinţeze amintirile lor pentru a permite generaţiilor viitoare să nu uite condiţiile de trai ale acestor soldaţi.
Exista numeroase zone de umbră în viaţa prizonierilor de război români dintre momentul capturării şi acela al decesului lor, eventual al repatrierii lor. Numărul deceselor înregistrate în cursul captivităţii lor mai ales în timpul primelor luni ale lui 1917 este considerabil. Procentul lor în raport cu numărul total al prizonierilor apare mult mai ridicat decât în cazul altor naţionalităţi. Tratamentul la care duşmanii României i-au supus pe prizonierii români a fost dintre cele mai inumane, pentru a mai adăuga cât se poate la suferinţele acestei ţări. Ei au murit pur şi simplu de foame şi de frig. Chiar cifrele oficiale germane constituie cel mai teribil rechizitoriu împotriva germanilor: 36,8% dintre prizonierii de război români internaţi în Germania muriseră deja în toamna anului 1917, iar 31,4% erau bolnavi în spitale. Mulţi dintre prizonierii români erau închişi în Bavaria în ţarcuri de vite; mergeau în picioare goale şi nu aveau dreptul de a se înveli în timpul nopţii. Guvernul german nu a ezitat să-i folosească pe prizonieri la lucrări de fortificare a frontului, unde mulţi dintre ei au fost ucişi de proiectile.

Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România, aminteşte că „în Germania, în lagărele de prizonieri români, mortalitatea atingea 40%. Singură Franţa, la cererea mea, a ameliorat puţin soarta lor determinând o inspecţie a Crucii Roşii şi organizând un transport de colete”.

La 25 septembrie 1917, ministrul de Război al Austro-Ungariei lua la cunoştinţă un articol apărut la 15 septembrie pe prima pagină a ziarului olandez „Algemeen Handelsbland”, intitulat „Prizonierii români”, în care se preciza că potrivit Marelui Cartier General Român din 53.000 de prizonieri de război români trimişi în Germania, 19.525 muriseră şi 16.645 bolnavi în spitale. Cauzele acestei puternice mortalităţi erau proasta alimentaţie şi persecuţiile. Nici un comentariu nu însoţeşte fişa remisă ministrului austro-ungar de către căpitanul de cavalerie von Streerowitz, deşi procentul deceselor reprezenta deja 36,8% din numărul total al prizonierilor români.

Cu titlu de comparaţie, din cei 730 de ofiţeri şi 40.500 subofiţeri şi soldaţi belgieni care au stat în Germania ca prizonieri de război între 1914-1918, doar 2 000 au decedat în cursul captivităţii lor, adică mai puţin de 5% în patru ani. În timp ce cifra totală a prizonierilor belgieni (656 ofiţeri şi 42 641 subofiţeri şi soldaţi la 10 iunie 1917) este asemănătoare aceleia a prizonierilor români (1.431 ofiţeri şi 40.684 soldaţi tot la aceeaşi dată), numărul total al prizonierilor belgieni decedaţi în patru ani corespunde aceleia a prizonierilor români morţi în Alsacia şi Lorena în patru luni.

Prizonierii de război români internaţi în Alsacia şi Lorena sunt o parte din cei capturaţi de Armata 9 germană a generalului von Falkenhayn în timpul luptelor grele duse în Carpaţi pentru stăpânirea trecătorilor. Între l şi 18 noiembrie 1916, 189 ofiţeri şi 19 338 subofiţeri şi soldaţi români au căzut în mâinile Armatei 9 germane. Cea mai mare parte a celorlalţi prizonieri au fost capturaţi în cursul bătăliilor duse în aceeaşi campanie din 1916, în Câmpia Română, în Oltenia şi Muntenia.

Departamentul Haut-Rhin

Prizonierii români au fost semnalaţi în 15 localităţi: Soultzmatt, Bartenheim, Cernay, Colmar, Ensisheim, Koetzingue, Liepvre, Muhloc, Neuf-Brisach, Niederentzen, Oberentzen, Steinbrunn-Le-Haut, Walheim, Waltenheim şi Wolfgantzen. « Soultzmatt. Situat în frumoasa vale a râului Ohnbach, afluent al Lauch-ului, Soultzmatt se găseşte la jumătatea drumului dintre Rouffach şi pădurea acestui oraş. Şase izvoare minerale se adună într-un spaţiu îngust la poalele Heidenberg-ului. A fost construită o aşezare termală între Heidenberg şi Grand Pfingstberg. Locuitorii comunei trăiau atunci în principal din cultura viţei de vie şi din industria textilă, în partea vestică a oraşului, un drum numit al Capelei (Kapellaweg) duce de la Soultzmatt la capela de la Val du Pâtre (Schaefferthaf), loc de pelerinaj încă din secolul al XIII-lea.

La începutul Primului Război Mondial, trupele germane au defrişat o parte din pădurea de la Vest de Soultzmatt ca să construiască adăposturi şi instalaţii militare. La vreo 500 m Nord de capelă şi aproape de hanul locului numit Gauchmott, nemţii au ridicat un lagăr militar. Situat într-o poiană, acest lagăr denumit „Kronprinzlager” era înconjurat de sârmă ghimpată. A fost folosit de trupele germane care veneau aici să se odihnească la fiecare trei săptămâni, prin rotaţie, după ce luptau pe frontul franco-german din Vosges. Acest front era stabilizat la vreo 10 kilometri Vest de Soultzmatt, după luptele din iunie 1915 de la Hilsenfirst şi cele din iulie 1915 de pe Linge. Lagărul „Kronprinz” era ocupat în permanenţă de vreo 500 soldaţi germani şi de două baterii de baloane captive. Era camuflat ca să nu fie reperat de aviaţia franceză. Un comandament local (Ortskommandantur) fusese instalat la Soultzmatt pentru a regla trecerea şi cantonamentul trupelor germane, în localitate fuseseră cantonate un detaşament de poliţie şi o companie de infanterie, care ocupau şcoala de băieţi, hambarele rechiziţionate şi cele două fabrici textile.

- Va urma -


-----------------------------------------------

[1] Jean Nouzille, „Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia-Lorena 1917-1918”, București, Editura Militară 1991.