Problema responsabilității înfrângerii armatelor 3 și 4 române în Cotul Donului, respectiv în Stepa Kalmucă, a fost ridicată încă din noiembrie 1942, atât de comandamentele germane cât și de cele române.
Bătălia de la Stalingrad
1942-1943
La 26 noiembrie, la numai o săptămână de la străpungerea frontului, generalul Maximilian von Weichs a acuzat comandamentele celor două armate române, arătând că dezastrul s-a datorat „moralului deosebit de scăzut” al trupelor, panicii, slabei instruiri și insuficientei înzestrări cu armament antitanc. Generalul german mai acuza ,,completa nesupunere a conducerii superioare și de nivel mediu” (cu excepția generalilor Mihail Lascăr și Petre Dumitrescu), „contradicțiile de natură politică din cadrul corpului ofițeresc” etc.
Înainte de a face aceste afirmații, generalul Maximilian von Weichs intervenise direct (20 noiembrie) pentru „restabilirea ordinii în sectorul Armatei 3” ordonând „adunarea soldaților români care se retrăgeau, aprovizionarea și retrimiterea lor pe front sub comanda unor șefi energici”, cerând să se lupte „cu toate mijloacele și foarte hotărât” împotriva panicii și zvonurilor.
Două zile mai târziu (22 noiembrie) a ordonat chiar „deschiderea unei proceduri a Curții Marțiale” împotriva comenzii Diviziei 14 infanterie, considerând că aceasta și-ar fi părăsit pozițiile de luptă la primul atac inamic, fără a opune rezistență (la 27 noiembrie 1942, generalul Karl Hollidt l-a destituit de la comanda Diviziei 14 infanterie române pe generalul Gheorghe Stavrescu și pe șeful său de stat major).
Modul tăios și arogant, tratamentul necamaraderesc aplicat de germani comandamentelor și trupelor române, a fost relevat şi de istoricul german Manfred Kehrig, care a concluzionat că problema a fost tratată cu „o îngâmfare tradițională”.
Neîncrederea în armata română s-a manifestat și la Berlin, de unde colonelul Ion Gheorghe, ataşatul militar român, raporta (27 noiembrie 1942) că înfrângerile erau privite ca „prima mare deziluzie” față de trupele române considerate, totuși, „mult superioare celorlalți aliați”.
Conștient de pericolele pe care le implica o asemenea comportare pentru viitoarea colaborare germano-română, generalul Arthur Hauffe, șeful Misiunii militare germane în România, s-a străduit să diminueze tensiunile apărute, solicitând Secției operații a O.K.H. (27 noiembrie 1944) să determine Grupurile de armate „B” și „Don” să respecte „onoarea” armatei române și să trateze cu ,,încredere” unitățile și comandamentele române, îndemnând ca acestea să fie sprijinite ,,moral și material”.
Colonelul Hans Doerr, constatând consecințele dăunătoare ale „atitudinii îngâmfate” a militarilor germani a încercat să împiedice/limiteze manifestările necamaraderești. La fel a procedat și colonelul Wenk.
Felmareșalul Erich von Manstein, comandantul Grupului de armate „Don”, l-a asigurat pe Ion Antonescu (27 noiembrie) că va manifesta aceeași grijă față de trupele române ca și față de cele germane.
Pentru micșorarea tensiunii româno-germane a intervenit și Hitler, care l-a sancționat pe comandantul Corpului 38 tancuri german, considerat de români vinovat de distrugerea Grupului „General Lascăr” și și-a exprimat dorința ca neînțelegerile apărute în domeniul aprovizionării să înceteze, soldatul român urmând să fie hrănit „la fel ca cel german”.
Pe aceeași linie de conduită, la 5 decembrie, s-a ordonat încetarea cercetărilor în legătură cu comportamentul trupelor române după 19 noiembrie 1942, însă neîncrederea, acuzațiile și manifestările necamaraderști nu au încetat.
În aprecierea generalului Ilie Șteflea, șeful Marelui Cartier General român, „afirmațiile jignnitoare” ale generalilor germani erau „în totul neîntemeiate”, el făcând cunoscut mareşalului Ion Antonescu (27 noiembrie 1942) „condiţiile obiective extrem de grele” în care fuseseră puse să lupte trupele române „până la epuizarea totală a unităţilor şi a tuturor posibilităţilor de rezistenţă” şi rugând să se intervină la Führer pentru a ordona generalului Maximilian von Weichs să-şi retragă aprecierile negative referitoare la comportarea trupelor române în luptă „pentru ca morţii noştri să nu fie dezonoraţi”.
La 5 decembrie 1942, Ilie Șteflea s-a adresat și feldmareșalului Erich von Manstein:
„Primesc zilnic extrem de multe informații din care rezultă că atât comandamentele, cât și ofițerii și trupa române sunt tratate cu desconsiderare și uneori chiar cu dispreț de către comandamentele și ostașii germani pe motiv că trupele Armatei 3 și 4 române n-au luptat cu bravură și au creat astfel trupelor germane o situație critică. Unele comandamente române au fost puse în situațiuni umilitoare, astfel:
- La Armata 3 statul major a fost înlocuit cu un stat major german, cu toate că generalul Arbore, fostul şef de stat major al Armatei 3, este unul din cei mai pricepuţi şi, cred, cei mai bravi generali din oştirea noastră;
- De asemenea, Armata 3 a primit comanda a două grupări germane, formate din unităţi de lucrători, pază, alarmă şi construcţii, iar marile unităţi române, chiar corpuri de armată, au fost trecute sub comandamente de corpuri de armată germane;
- Corpul 1 armată român a fost pus sub comanda unui corp de armată german care tratează acest comandament într-un mod necunoscut în oştirea noastră şi după câte ştiu nici în oştirea germană;
- Au fost ofiţeri români cărora trupele germane le-au smuls revolverele de la centură, iar unităţi române au fost dezarmate şi insultate.
Acest tratament este cu totul nedrept, creează o demoralizare în rândul trupelor române, ceea ce nu poate fi decât în detrimentul operaţiunilor ulterioare şi al legăturii de strânsă camaraderie între cele două armate aliate. Această atitudine din partea comandamentelor şi trupelor germane se face cunoscut fulgerător în rândurile ostaşilor români şi provoacă o stare de indignare şi totală demoralizare. Când am primit primele informații am crezut că sunt numai cazuri izolate și am căutat prin toate mijloacele să îndemn ostașii români la menținerea mai departe a legăturilor de bună camaraderie cu ostașii germani. Acum însă m-am convins că ar fi o mare greșeală din partea mea dacă nu aș aduce aceste informațiuni la cunoștința Excelenței Voastre, mai ales că, concomitent cu atitudinea comandamentelor, ofițerilor și trupei germane, rușii fac o propagandă prin toate mijloacele (radio, megafoane, manifeste etc.) scoțând mereu în evidență atitudinea trupelor germane față de români”.
La rându-i, mareşalul Ion Antonescu a reamintit (9 decembrie 1942), feldmareşalului Erich von Manstein că România a pus la dispoziţia Germaniei ,,aproape totalitatea forţelor sale armate”, îndeplinind astfel ,,un rol european foarte îndepărtat de modestele sale idealuri naţionale şi politice”, dar că ,,această jertfă generoasă nu trebuie privită ca o obligaţie fără restricţiuni”, că ,,nimeni nu poate cere altceva decât ceea ce noi consimţim a da, între Germania şi România neexistând, până la această dată, nici o convenţie, nici politică şi nici militară”.
Cu același prilej, el a atras atenţia (tardiv): ,,Soldatul român nu poate fi comandat decât de ofiţerul şi comandamentul român. El nu poate fi umilit de un străin, cu atât mai puţin de un camarad de arme, chiar când greşeşte. El nu poate fi masacrat în atacuri inutile, cum nu au fost masacrate nici diviziile germane nr. 62 şi 294. El nu poate fi pedepsit decât de ofiţerul român. De bravele noastre unităţi nu poate dispune oricine după bunul său plac, după cum nu poate dispune de ale dumneavoastră. Constituţia ţării mele opreşte acest lucru, după cum o opreşte pentru dumneavoastră Constituţia şi onoarea ţării dumneavoastră. Eu sunt dator să vă previn că dacă nu încetează această atitudine şi aceste fapte voi avea de examinat situaţia forțelor noastre în cadrul frontului dumneavoastră”.
Încercând să reconcilieze relaţiile de comandament şi cooperarea de arme româno-germană, feldmareşalul Erich von Manstein l-a asigurat (15 decembrie 1942) pe Ion Antonescu de bunele sale intenţii şi de faptul că nu va tolera ca ,,onoarea armatei române să fie jignită”.
A continuat însă să fie ferm în a cere trupelor române să lupte în orice condiții, comunicând următoarele generalului Ilie Șteflea, la 27 decembrie 1942:
,Pe baza rapoartelor primite de la Armata 4 blindată germană, Grupul de armate are impresia că voința de a lupta nu mai există la mare parte dintre comandanții și trupele Armatei 4 române, respectiv nu mai este ținută ridicată de către comandanți. Sub pretextul unei apărări anticar insuficiente se execută retrageri sau se dă ordin de retragere fără ca să existe nevoia urgentă pentru a se proceda astfel. În consecință, inamicul obține succese considerabile numai cu câteva care de luptă, care tot s-ar imobiliza în terenul mai înapoi, respectiv a căror infanterie de însoțire ar putea fi nimicită fără mare greutate. Aceste succese inamice ar putea influența situația de ansamblu la est de Don în mod hotărâtor. Atrag atenția Excelenței Voastre în mod insistent asupra pericolului ce reprezintă această dezvoltare și aștept ca, prin toate mijloacele să se refacă voința de a rezista a Armatei 4 română”.
A doua zi (28 decembrie), feldmareșalul Erich von Manstein a apreciat că bătălia a fost pierdută din cauză că ,,trupele române n-au opus rezistență serioasă” în fața atacurilor inamice, tancurile sovietice trecând peste resturile diviziilor 5 și 8 cavalerie, fără a se interveni pentru salvarea trupelor depășite.
Feldmareșalul german uita că în acel moment situația Armatei 4 era ,,foarte gravă”, dispunând doar foarte puține trupe (în valoare de 8 batalioane și 15 escadroane) dispuse, pe un front de 130 km, cu misiunea de a rezista la încercuire, ceea ce constituia (după generalul Ilie Șteflea) „o imposibilitate”. Șeful Marelui Stat Major român mai atrăgea atenția că toate intervențiile făcute la comandamentul german se izbiseră de „neînțelegerea situației adevărate” în care erau puse să lupte rămășițele armatei române, că dacă se continuau operațiile tot în ideea de rezistență pe loc în fața atacurilor cu tancuri inamice, „în câteva zile și aceste resturi vor fi distruse sau capturate, iar drumul va fi lăsat total liber inamicului”.
Generalul Petre Dumitrescu avea să aducă şi el argumente în ceea ce priveşte vina Înaltului Comandament german:
„Înaltul Comandament german nu a văzut de la început considerabila disproporţie dintre mijloacele modeste ale apărării şi mijloacele masive pe care atacatorul le pune în acţiune şi nu şi-a dat seama de situaţia critică creată armatei prin penuria aprovizionărilor de muniţii, carburanţi şi hrană, în care ne aflam la începutul bătăliei şi care a avut repercusiuni capitale asupra desfăşurării apărării noastre. Pentru o apărare de durată toate doctrinele tactice prevăd o aprovizionare de cel puţin 6-7 unităţi de foc, stocate în cadrul diviziilor, în afară de muniţiile din depozitele eşaloanelor superioare de comandament. Armata 3 nu a dispus în întreg cadrul armatei decât de 1 (artilerie) la 3 (infanterie) unităţi de foc. Nu s-au putut executa trageri de contrapreparaţie din cauza lipsei de muniţii şi nu s-au executat decât cu mare economie tragerile de oprire. Răspunderea acestei situaţii revine numai comandamentului german care avea în sarcina sa mişcarea trenurilor noastre de muniţii, carburanţi, efecte de iarnă etc.
Trebuie subliniat că trenurile au fost expediate la timp din ţară, cu toate cantităţile necesare, dar au întârziat cu lunile pe traiect, din cauza priorităţii acordate transporturilor germane pentru Stalingrad în detrimentul celor destinate trupelor române. Intervenţiile nenumărate făcute la timp, scris sau verbal, pentru a se remedia situaţia aprovizionării noastre cu muniii, n-au dus la rezultat. Abia când bătălia s-a terminat, au început să sosească tren după tren, cu muniţii care nu mai trebuiau… Atribuind vine imaginare comandamentului român, înseamnă că în mod intenţionat voim să ignorăm situaţia tragică în care a fost pusă armata română de către comandamentul german, pe care dorim să-l absolvim de vina totală şi exclusivă care îi revine, nu numai în înfrângerea armatelor 3 şi 4 române, dar şi a armatelor 8 italiană, 2 ungară şi 6 germană.
Comandantul şi statul major al Armatei 3 au făcut tot ce omeneşte era posibil pentru a uşura situaţia trupelor, înaintea şi pe timpul bătăliei. Am ţinut cel mai strâns contact cu trupele aflate în linia 1 prin vizitele mele personale, ale ofiţerilor de stat major şi ale şefilor de servicii, pentru a cunoaşte situaţia, nevoile şi a le satisface la timp. Am ţinut legătura cu comandantul şi statul major al Grupului de armate „B”, sub ordinele căruia opera Armata 3, şi de la care trebuie să primim toate materialele de care aveam nevoie. În cele 39 zile ce au precedat bătălia am luat de două ori contact personal cu comandantul Grupului de armate, iar organele mele de stat major, cu organele similare germane, de cel puţin 8-10 ori. Nu cred că un alt comandament de armată să fi ţinut o legătură, în sus şi în jos, mai strânsă decât aceea pe care a ţinut-o Armata 3.
După cum am arătat deja, am raportat de repetate ori: situaţia reală a inamicului; importanţa ce trebuie acordată frontului încredinţat Armatei 3; valoarea reală a rezistenţei noastre, din cauza condiţiunilor ce ni s-au creat; gravitatea lipsei de rezerve, la toate eşaloanele de comandament, înţelegând să ating insubordonarea pentru a-mi păstra rezerve; gravitatea lipsurilor materiale (muniţii, carburanţi, hrană, material de geniu etc.). În concepţia bătăliei defensive a unei armate, după doctrina franceză şi cea românească, dinaintea abolirii lor şi brutalei înlocuiri cu doctrina germană (de către comandamentul nostru superior din 1940 şi începutul anului 1941), se acorda o elesticitate în conducere, imperios necesară. Armata se bate într-un câmp defensiv având o suficientă adâncime. În acest câmp, comandantul de armată poate armoniza rezistenţa rigidă pe loc cu o apărare mai elastică – prin rezistenţa pe mai multe linii de teren şi mai ales prin reacţiunea unr rezerve sufuciente, judicios amplasate.
Comandamentului Armatei 3 nu i s-a lăsat libera exercitare a comenzii decât în hotărârea dispozitivului general. Înaltul Comandament român (mareşalul Antonescu) şi O.H.K. au aprobat propunerile armatei. Generalul Paulus (comandantul Armatei 6 germane - n.n.), fostul comandant al zonei ce am luat în primire, a fost în totul de acord cu mine în soluţionarea problemei de apărare. Conduita apărării a fost stabilită prin instrucţiunile Führer-ului pe baza aprecierii greşite a posibilităţilor imnamicului şi prin rigiditatea aplicării acestor instrucţiuni.
Am arătat că pentru zona ce s-a încredinţat Armatei 3 să o apere, trebuie să dispun de 8 divizii infanterie române şi că în spatele lor trebuiau să se găsească Divizia blindată şi încă 4 divizii germane, din care două de infanterie şi două blindate, adică în total 14 divizii, în loc de cele 10 divizii slăbite de care am dispus (8 divizii de infanterie şi 2 divizii blindate). Mi s-a impus totuşi o rezistenţă pe loc deşi nu am dispus de forţele necesare pentru această conduită, obligându-mă la o apărare în cordon şi ceea ce este şi mai grav, într-un cordon rigid. Am arătat clar şi la timp toate riscurile situaţiei ce mi se crea; am primit răspunsul că «situaţia de ansamblu… impune, iar actuala situaţie a inamicului, permite… să se admită riscul unei ocupări… mai slabă şi unor rezerve mai limitate în sectorul Armatei 3».
Am revenit, totuşi, în mod repetat în arătarea situaţiei, dar fără rezultat. Am căutat să obţin o apărare mai elastică, prin retragerea la timp a Grupului Lascăr, dar am întâmpinat opunerea categorică a O.K.H.-ului şi nu am primit dezlegarea mareşalului (de fapt, dezlegarea a venit prea târziu - n.n.). Activitatea, priceperea, energia depusă de comandamentul armatei ca să pregătească cât mai desăvârşit apărarea poziţiilor, nu poate fi tăgăduită de nimeni. Slabele, aproape inexistentele lucrări luate în primire au fost dezvoltate şi transformate în lucrări fortificate suficient de tari, s-au făcut instalaţii pentru trupă şi animale, s-au construit depozite, s-a organizat foarte satisfăcător serviciul sanitar, iar transmisiunile armatei au fost atât de bine organizate şi orientate încât au putut deservi nu numai comandmnetul armatei dar şi pe cel german, atât pentru legăturile spre nord cât şi cele spre est, până când frontul a ajuns în apropiere de Morozovsk, când postul de comandă al armatei era aproape încercuit”.
După ce acuzase şi el comportamntul Comandamentelor germane, mareșalul Ion Antonescu s-a pronunţat, în final pentru conciliere, cerând (29 decembrie 1942) să se comunice feldmareșalului Erich von Manstein: „Nu este momentul a se aprecia cauzele adevărate care au făcut ca acțiunea începută să nu reușească. Numai istoria le va putea găsi pe toate și tot ea va trage concluziile. În aceste momente trupele și comandamentele române au nevoie, în interesul binelui comun, de încurajare și nu de blam”.
Considerând că acuzaţiile „demoralizează şi sunt nedrepte”, mareşalul român a solicitat lui Hitler, la începutul anului 1943, ca atunci când „se judecă aportul armatelor 3 şi 4 române, să se ţină seama de capacitatea lor de luptă. Ori, armatele 3 şi 4 nu au avut armament comparabil cu al diviziilor germane. Armatei 3 i s-a dat un front prea mare faţă de forţa şi puterea ei de foc (6 batalioane faţă de 9 la divizia germană). Fronturile au fost enorme (15-20 km la Armata 3, 20-50 km la Armata 4. Adâncime aproape deloc”.
Exprimându-şi hotărârea de a continua lupta, mai preciza: „Doresc de 40 de ani să fac o armată cum o făcusem. Dar nu mă dau bătut. Trebuie să fac altă armată. Să mi se dea material, căci este chiar în interesul Germaniei ca România să aibă o armată puternică. Eu nu părăsesc barca, dar cu braţele goale nu trimit soldaţii la luptă şi trebuie să ştiu cu cine şi încotro merg în barcă. Moralul armatei nu e zdruncinat pentru că fiecare ştie ce înseamnă o victorie rusească şi toţi soldsaţii mei sunt hotărâţi să lupte. Ne trebuie material şi echipament. Nu am convenţie politică, nici militară. M-am angajat pentru că problema era a fi sau a nu fi”.
Având, în continuare nevoie de prezenţa armatei române pe front, Adolf Hitler s-a pronunţat pentru conciliere, considerând că în viitor deviza trebuia să fie: „A ajuta, a ajuta, a ajuta şi a nu discuta”.
Chiar dacă la începutul anului 1943, camaraderia de arme româno-germană „nu mai exista decât în vorbe”, aşa cum aprecia istoricul german Manfred Kehrig, interesele comune au dus, în perioada următoare, la compromis, la depăşirea crizei de încredere româno-germană, la care atât germanii cât și românii au avut partea lor de vină.
Aranjament grafic - I.M.