65 de ani de la raportul secret al lui Nikita Hrușciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S.

„Raportul de față nu-și propune să facă o apreciere multilaterală a vieții și activității lui Stalin. Despre meritele lui Stalin s-au scris destul de multe cărți, broșuri și studii în timpul vieții sale. Este îndeobște cunoscut rolul lui Stalin în pregătirea și desfășurarea revoluției socialiste, în războiul civil, în lupta pentru construirea socialismului în țara noastră. Acestea toate sunt binecunoscute. Acum se pune o problemă de imensă importanță pentru prezentul și viitorul partidului: felul în care s-a instaurat treptat cultul personalității care, la un moment dat, s-a transformat într-o sursă de denaturări dintre cele mai grosolane și mai grave ale principiilor de partid, ale democrației de partid, ale legalității revoluționare” (Nikita Hrușciov, Despre cultul personalității și consecințele sale - 25 februarie 1956).

La moartea Țarului roșu.

Pe la mijlocul zilei de 1 martie 1953, personalul de serviciu de la vila Kunțevo a început să manifeste semne de vădită îngrijorare: era deja ora prânzului, dar Stăpânul nu se arăta din încăperile sale și nici nu binevoise să dea careva indicații. La ora 18:30 toți au respirat ușurați, observând cum cabinetul lui I.V. Stalin s-a iluminat, însă, paradoxal lucru, în încăperile acestuia continua să se mențină aceeași liniște suspectă.

Abia la orele 23:00, când spaima puse stăpânire pe toți cei prezenți la vilă, una din persoanele de serviciu, asumându-și riscul încălcării ordinii stabilite de atotputernicul tiran, a cutezat să-i tulbure liniștea... Șocul prin care agentul de serviciu, M. Starostin, a trecut a fost enorm: Stăpânul celei de-a șasea părți a planetei, „conducătorul și învățătorul muncitorilor din întreaga lume”, „cel mai mare geniu al omenirii”, „corifeul tuturor științelor” posibile, „continuatorul fidel al cauzei lui Lenin”... îmbrăcat doar în pijama, zăcea paralizat de câteva ore bune în sufrageria cufundată în întuneric. Văzându-și servitorul, I.V. a ridicat neputincios mâna cerându-i ajutor, în timp ce în ochi i se putea citi o groază teribilă în fața Destinului implacabil[1].

În scurt timp, hemoragia cerebrală i-a paralizat nu numai darul vorbirii ci și conștiința, astfel încât în ziua de 5 martie 1953, la orele 9:50, cel mai sângeros tiran al secolului XX – și poate cel mai crud și mai subtil dintre despoții istoriei – a trecut în lumea tenebrelor.

Un ajutor medical acordat la timp i-ar fi putut, probabil, salva și chiar prelungi viața, dar tiranul s-a pomenit în situația de ostatic al Sistemului creat chiar cu mâna sa. După cum s-a constatat ulterior, nici un medic nu putea pătrunde la vila „Conducătorului” fără permisul prealabil al lui L.P. Beria. Acesta însă a fost găsit abia în dimineața zilei de 2 martie într-o vilă guvernamentală, în compania unei femei și într-o stare avansată de ebrietate[2]. De altfel, un atare mod de viață era larg practicat de majoritatea colegilor lui Stalin din conducerea U.R.S.S.

În semn de „adâncă durere”, pe teritoriul întregii U.R.S.S. au fost decretate patru zile de doliu. Aidoma faraonilor din Egiptul Antic, mumia lui Stalin a fost depusă „spre veșnică păstrare și amintire” în Mausoleul de pe Piața Roșie, alături de mumia primului faraon comunist, Vladimir Ulianov (Lenin).

În chip spectaculos, la numai opt ani de la mumificare, în noaptea de 31 octombrie 1961, cadavrul lui Stalin va fi scos cu discreție din Mauzoleu și îngropat sub zidurile Kremlinului[3]. Această „profanare” a Panteonului comunist o va comite nimeni altul decât Nikita Hrușciov - cel care a fost promovat pe linie de stat și de partid prin voința însăși a lui Stalin și selectat tot de el între posibilii săi succesori în Kremlin[4].

„Sic transit gloria mundi!”

Ascensiunea lui Stalin: între hazard și necesitate istorică.

Așadar, cine a fost Stalin: un mare om de stat, „un geniu diabolic”, o victimă a dogmei sau un maniac și un criminal care a pus mâna pe putere? Ce a însemnat pentru el ideologia marxist-leninistă, la ce i-au servit ideile? Ce credea el despre propria sa operă, ce credea despre sine și despre locul său în istorie?

La prima vedere, Stalin nu dispunea, practic, de nici un fel de calități remarcabile, care să-l avantajeze în fața adversarilor săi redutabili din cadrul partidului bolșevic. Dacă un Troțki, bunăoară, sau un Kamenev, un Lunacearski sau un Buharin aveau mari calități de oratori și scriitori, erau gânditori de anvergură, plini de originalitate, care s-au afirmat deja la vârste precoce, atunci tânărul Djugașvili nu dispunea decât de un raționament practic și un simț deosebit al realității[5].

Exteriorul său constituia un alt handicap remarcat de mai mulți autori, inclusiv de comunistul iugoslav Milovan Djilas: „Era scund de statură și avea un corp urât. Corpul lui era scurt și îngust, iar picioarele și mâinile prea lungi; mâna stângă și umărul îi erau puțin înțepenite. Avea o burtă destul de proeminentă, iar părul i se rărise, deși nu era total chel nici în creștet. Fața îi era albă, cu pomeții rumeni; mai târziu am aflat că această culoare, caracteristică pentru cei ce petrec mult timp în birou, era numită în vârfurile sovietice „kremliniană”. Dinții îi erau negri și neregulați, îndoiți spre înăuntru, și nici chiar mustățile nu-i erau stufoase și puternice”[6]. Surprinzătoare era și pronunțarea lui. Se simțea că nu e rus. La Stalin, doar capul era plăcut, chiar frumos prin inteligența sa vie, simplitatea de sorginte populară și ochii gălbui cu reflexe schimbătoare de severitate și pișicher: avea ceva de om din popor, țărănesc, de gospodar[7].

Cel care circa trei decenii la rând a fost stăpânul atotputernic al Imperiului sovietic, idolatrizat și urmat fără spirit critic de masele largi din U.R.S.S., s-a născut într-o modestă localitate Gori din Georgia, la 21 decembrie 1879, ca fiu al cizmarului Vissarion Djugașvili și al Ecaterinei Gheladze[8]. Gruzin de origine, Iosif Djugașvili urmează inițial seminarul teologic, unde a învățat și limba rusă, dar renunță în 1899 la preoție pentru a se încadra în mișcarea revoluționară cu pseudonimul Stalin (om de oțel)[9].

Deși ulterior i se va imputa și „grosolănia lui”, și „caracterul lui capricios”, și „intoleranța lui față de părerile altora”, precum și faptul de a fi „concentrat în mâinile sale o putere nemărginită”[10], Stalin a fost, totuși, promovat în funcțiile supreme de conducere a partidului bolșevic și a statului sovietic anume de Lenin - cel care poseda calitatea de a identifica personalități ilustre pentru rolul de „făuritori ai lumii noi, socialiste”[11]. În persoana lui Stalin, Lenin a observat un conducător călit, devotat partidului bolșevic, cauzei revoluției comuniste și înzestrat cu alese capacități organizatorice[12].

Faptul că Stalin manifesta un dispreț nedisimulat față de „convențiile” legii și ale drepturilor cetățenești, că admitea sacrificarea milioanelor de oameni în numele „viitorului luminos al omenirii” nu constituiau, în viziunea lui Lenin, niște calități condamnabile. Dimpotrivă, doctrina luptei de clasă dusă cu neînduplecare până la capăt, până la distrugerea și exterminarea fizică a adversarului era într-un perfect acord cu atitudinea emoțională a lui Lenin față de realitatea înconjurătoare. Profesorul B. Struve menționa, în această privință, că Lenin „nu ura doar autoritatea existentă (țarul) și birocrația, lipsa de respect față de lege și arbitrariul polițienesc, ci și pe cei aflați la antipodul acestora – „liberalii” și „burghezia”. Această ură avea în ea ceva teribil și respingător: deși alimentată de emoții și aversiuni concrete, aș spune animalice, nu înceta să fie în același timp rece și abstractă, precum întreaga sa ființă”[13].

Pentru Lenin, ființa umană nu prezenta, practic, nici un interes: gândea doar în termeni de partid, mase, clase, state. Deoarece considera că orice grup sau individ care nu făcea parte din partidul lui era un adversar, o astfel de persoană sau grup trebuia redusă la tăcere. Fie că erai de acord cu el, fie că-i deveneai dușman ireconciliabil[14]. Prin urmare, izvorul întregii mentalități totalitare se află anume la Lenin și în teoria luptei de clasă a acestuia. La rândul său, convingerea lui Lenin că posedă adevărul în ultimă instanță și lipsa oricăror scrupule morale în atingerea țelurilor sale i-au atras în rândurile partidului bolșevic pe pseudo-intelectuali care tânjeau după certitudine într-o lume plină de incertitudini[15]. Din cohorta unor astfel de pseudo-intelectuali făcea parte, indubitabil, și tânărul Iosif Djugașvili, care venise la revoluție și socialism nu din „dragoste” față de omenirea în suferință, ci mânat de setea de putere și de vanitate. Pentru Stalin, partidul bolșevic a fost de la bun început doar un instrument pentru realizarea scopurilor sale, știind însă să și le camufleze cu grijă, creîndu-și imaginea de „luptător dârz”[16].

Chiar dacă Stalin nu a mai reușit să devină „mai tolerant, mai loial, mai politicos și mai atent față de tovarăși, mai puțin capricios”, precum l-a sfătuit Lenin înainte de moarte [17], „tovarășii” i-au apreciat, în schimb, și mai presus de orice „meritele sale în lupta neîmpăcată împotriva troțkiștilor și celorlalte grupări antipartinice”, precum și „marele său rol în lupta împotriva dușmanilor leninismului, în lupta norodului sovietic pentru biruința socialismului” [18].

Este adevărat că, potrivit „Testamentului” lui Lenin, Stalin era „prea grosolan”; dar Lenin nu a putut găsi nici o obiecție în privința calităților politice ale lui Stalin. Dimpotrivă, „în toate celelalte privințe”, deci anume din punct de vedere politic, Stalin apărea drept unicul succesor posibil al lui Lenin, capabil să-i transpună întocmai în practica Rusiei post-revoluționare proiectul „societății socialiste depline”[19].

Așa după cum a observat fostul comunist polonez Isaac Deutscher, Stalin a fost un produs organic și firesc al condițiilor create de revoluția bolșevică din octombrie 1917. În aceeași ordine de idei, Leon Troțki îl considera pe Stalin o creatură a aparatului birocratic, cu viguroase rădăcini în cultura rudimentară a Rusiei și în haosul creat de anii războiului civil[20]. „În stihia revoluției bolșevice, - menționa filozoful rus Nikolai Berdiaev, - cel mai mult m-a mirat apariția unor chipuri noi, având o expresie care înainte nu exista. […] A apărut un nou tip antropologic, în care nu mai exista bunătatea, aerul ușor confuz și nedefinit al trăsăturilor chipului rusesc anterior. Aceștia aveau fețele rase, severe ca expresie, agresive și energice. […] Noul tip antropologic provenise din război, care dăduse naștere și cadrelor bolșevice. Acest gen de oameni era la fel de militarizat ca și tipul fascist. […] Se simțea o mare tensiune în perceperea vieții. În atmosfera comunistă parcă plutea ceva lugubru, ceva aparținând lumii de apoi”[21].

Sufletele acelor bolșevici care întruchipau „noul tip antropologic” provenit din revoluția rusă și războiul civil, erau la fel de hidoase și mutilate, precum hidos și mutilat de condițiile istorice specifice era însuși sufletul poporului rus. Cu toate acestea, bolșevicii erau trup din trupul poporului rus, dovedindu-se a fi cei mai necesari acestuia în cruda perioadă revoluționară. Grație bolșevicilor, Rusia devine purtătoarea Ideii mistice a „fericirii universale”, a pământului făgăduinței pentru toate popoarele oropsite, a patriei sfinte a socialismului. Totalitatea acestor idei mesianice va sta la baza comunismului național rus, din care va lua naștere și teoria stalinistă privind posibilitatea edificării socialismului într-o singură țară și aceea a imperialismului sovietic[22].

Conducătorul incontestabil al acelei generații de bolșevici era Iosif Stalin. El însuși forma trup din trupul „noului tip antropologic” provenit din revoluția bolșevică și războiul civil, formându-se în aceleași condiții istorice. Anume acea generație de bolșevici fanatici, ostili Occidentului și valorilor civilizației occidentale îl vor propulsa pe Stalin pe culmile puterii absolute, considerându-l, pe bună dreptate, exponentul cel mai fidel al idealului leninist de societate fără clase[23].

- Va urma -

-----------------------------------------------------
[1] Дмитрий Волкогонов. Триумф и трагедия. Политический портрет И.В. Сталина. Т. II. Часть 2-я. Издательство „АПН”, Москва, 1989. С. 193-194.
[2] Ibidem, p. 194.
[3] Ibidem, p. 201, 203.
[4] Crimele lui Stalin. Raportul Secret al lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS. Cuvânt înainte de Gh. Buzatu. Studiu introductiv, note și glosar de Vladimir Zadian și Gheorghe Neacșu. Ediție îngrijită de Radu-Dan Vlad, Editura Majadahonda, București, 1998, p. 5.
[5] Ibidem, p. 10-11.
[6] Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin. Traducere și postfață de Dorin Gămulescu, Editura Europa, Craiova, F.a., p. 40-41.
[7] Ibidem, p. 41, 128.
[8] László Béládi și Tamás Krausz, Stalin, Editura Politică, Moscova, 1990, p. 15.
[9] Dicționar Oxford de politică. Coordonat de Iain McLean. Traducere și glosar de Leonard Gavriliu, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001, p. 428.
[10] V.I. Lenin, Biografie, Editura de Stat „Cartea moldovenească”, Chișinău, 1961, p. 613.
[11] Джон А.С. Гренвиль. История XX века. Люди. События. Факты. Пер. c англ.: О. Суворов. Москва: „Аквариум”, 1999. С. 184.
[12] Ibidem, p. 184-185.
[13] Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluției ruse, Editura Humanitas, București, 1998, p. 104.
[14] Ibidem, p. 106.
[15] Ibidem.
[16] Roy Medvedev, Despre Stalin și stalinism. Consemnări istorice. Trad. din l. rusă: Margareta Țipaș, Editura Humanitas, București, 1991, p. 292, 296.
[17] V.I. Lenin, Biografie, p. 613.
[18] Ibidem, p. 613-614.
[19] С.Б. Дмитриевский. Сталин, СП „Interprint” и ИК „Буквица”, Москва, 1990. С. 19. 
[20] Cf. László Béládi și Tamás Krausz, Stalin, p. 11, 12.
[21] Nikolai Berdiaev, Revoluția rusă și lumea comunistă, în „Revista de istorie și teorie literară” (București), nr. 2, 1994, p. 210.
[22] S.B. Dmitrievski, Stalin, p. 14.
[23] Ibidem.