65 de ani de la raportul secret al lui Nikita Hrușciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. - „Schizofrenia” lui Stalin.

Există versiunea, potrivit căreia Stalin ar fi suferit de o gravă boală psihică, ceea ce ar explica, cel puțin parțial, motivele abominabilelor sale crime. Au fost profund convinși de acest lucru, bunăoară, Dm. Șostakovici și N.A. Alekseev, membru de partid din 1897 și medic de profesie. Au susținut același punct de vedere și unii comuniști de peste hotarele U.R.S.S. „A provocat oroare participarea lui Stalin la condamnarea la moarte a mii de oameni nevinovați, faptul că a înăbușit fără milă divergențele și critica în rândurile partidului, că a aprobat tortura ca mijloc de a obține recunoașterea vinovăției, suspiciunea lui patologică și atmosfera generală de teroare pe care a instaurat-o. Aceste încălcări brutale ale legalității nu puteau fi generate și n-au fost generate de o necesitate istorică [...]. Aceste crime au fost determinate de un element fortuit al istoriei – de paranoia lui Stalin, de un factor ce se situează în afara sferei politicii și a economiei, adică în afară de ceea ce numim curent condiții istorice obiective”[52], - scria comunistul american H. Meyer.

După cum afirmă istoricul rus Roy Medvedev, versiunea în cauză nu e complet nefondată. Comportamentul lui Stalin vădea evidente elemente patologice ca: suspiciunea maladivă, care s-a accentuat cu trecerea anilor; intoleranța față de critică; ranchiuna și spiritul vindicativ, supraaprecierea propriei personalități, vecină cu mania grandorii; cruzimea împinsă până la sadism etc.[53].

Dezvoltând aceeași idee, alți autori au încercat să explice schizofrenia lui Stalin prin „particularitățile” copilăriei acestuia, care ar fi lăsat o amprentă decisivă asupra întregului său comportament ulterior. Astfel, tatăl lui Stalin, Vissarion (Beso), a fost cizmar de profesie, vestit prin bețiile sale interminabile și desele accese de cruzime. Îi snopea cu regularitate în bătăi crunte atât pe Ecaterina, cât și pe micuțul Soso, de cele mai dese ori fără nici un motiv[54]. În baza acestor detalii semnificative, Robert C. Tucker afirmă că bătăile la care a asistat Soso în copilărie și pe care le-a încercat pe propria-i piele, îi vor crea la vârsta maturității necesitatea instinctivă de a-și bate adversarii politici – la modul figurativ dar și în sens direct[55]. Bunăoară, verbul „a bate” este repetat de Stalin de 17 ori (!) pe o singură pagină din cuvântarea sa din 1931 privind modalitatea accelerării ritmurilor de creștere a producției industriale și a celei agricole[56]. În așa mod, ideea obsedantă a lui Stalin de „a bate” constituie un exemplu elocvent al „transferului motivației personale de pe obiecții familiei asupra obiecților societății”[57].

Cu toate acestea, Stalin a fost un om perfect responsabil și sănătos mintal, dându-și bine seama de tot ceea ce făcea. În caz contrar, ar trebui să admitem că și Lenin a suferit de aceeași boală schizofrenică, deoarece nici nu-și imagina ca revoluția socialistă să fie înfăptuită fără condamnări la moarte prin împușcare, îndemnându-și tovarășii de luptă „să recurgă la cea mai nemiloasă teroare în masă împotriva kulacilor, preoților și albgardiștilor, iar persoanele suspecte să fie închise în lagăre de concentrare din afara orașelor”[58].

Adevărul constă în faptul că atât Lenin, cât și Stalin - dar și întreaga pleiadă de bolșevici fanatici ajunși la cârma Rusiei prin lovitura de stat din octombrie 1917 – se considerau întâi de toate comuniști și doar apoi - și ființe umane[59], iar aceste două noțiuni nu erau nicidecum considerate a fi sinonime. Oare nu chiar Stalin afirmase că „noi, comuniștii, suntem oameni de o cu totul altă factură, noi suntem croiți dintr-un material cu totul deosebit”[60]?

De altfel, medicii au și „descoperit” că „ideile geniale ale lui Lenin și tactica sa genială” și-ar fi avut explicația științifică în „structura deosebită” a creierului său, constând în „particularitățile importante ale structurii așa-ziselor molecule piramidale de stratul al treilea”[61]. Deși creierul lui Stalin nu a fost studiat științific, putem admite că și „geniul” său se explică prin aceleași „particularități importante” ale „structurii așa-ziselor molecule piramidale de stratul al treilea”. Căci ambii „corifei ai omenirii” au fost croiți „dintr-un material deosebit”.

Într-adevăr, doar niște oameni „de o cu totul altă factură” decât cei obișnuiți au fost în stare, în numele ideii obsedante a „raiului de pe pământ”, în care toți ar trăi ca frații, fără legi și fără asuprire între semeni, să recurgă la încarcerări fără proces, la folosirea prizonierilor de război ca sclavi, la execuții publice și tortură ca mijloc de a stoarce mărturii, la deportarea unor popoare întregi. Erau măsuri nu numai admise, ci și susținute cu înflăcărare de persoane ce se considerau și culte, și progresiste[62].

Așa cum realitatea Rusiei post-revoluționare s-a dovedit a fi total diferită de predicțiile ideologice, Lenin, iar mai apoi și Stalin, vor proceda la negarea violentă a realității în favoarea triumfului Ideologiei. În acest scop, partidul bolșevic a recurs la „desființarea proprietății private” prin naționalizări masive ale industriei grele și ușoare, ale cooperativelor, cizmăriilor, brutăriilor etc. etc. În sfera agrară, „soluția leninistă” a problemei alimentare a constat în interzicerea totală a comerțului privat, în politica rechizițiilor și a jefuirii gospodăriilor țărănești individuale, numită și „politica confiscărilor socialiste”[63].

În fața perspectivei foametei generale și a unor răscoale antibolșevice de anvergură, Lenin s-a văzut nevoit să cedeze temporar, proclamând „noua politică economică”: „Trecerea de la frângerea directă și completă a orânduirii vechi, capitaliste, la metoda lichidării ei treptate, trecerea de la asaltul cetății la un îndelungat asediu al ei”[64].

Considerând că acea „retragere temporară” ajunsese la limita ei admisibilă, Stalin a proclamat în decembrie 1929 finalul „noii politici economice” și începutul unei „noi ere”. Dilema partidului bolșevic în acei ani consta în următoarele: fie că acceptă în continuare elementele „orânduirii vechi, capitaliste”, fie că-și reconfirmă devoțiunea față de Ideologie, mergând „înainte, spre socialism și comunism”. Stalin a ales calea indicată de ideologie, procedând la „ascuțirea luptei de clasă la sate”, la lichidarea „kulacilor” și la generalizarea kolhozurilor ca formă socialistă a agriculturii[65].

În anul 1935 colectivizarea țărănimii a fost încheiată iar, odată cu aceasta, socialismul, așa cum fusese visat de Lenin, a devenit o realitate. Constituția sovietică din 1936 a confirmat juridic „victoria socialismului și a democrației muncitorești-țărănești” în U.R.S.S., trasând, totodată, următorul obiectiv major - „trecerea treptată spre orânduirea comunistă”[66].

Socialismul în U.R.S.S. devenise, într-adevăr, o realitate, în sensul că societatea capitalistă fusese totalmente lichidată, clasa capitaliștilor era acum nimicită; fabricile, minele, pământurile, imobilele, mijloacele de transport - totul fusese luat și naționalizat. Nu mai aparțineau nimănui, prin urmare deveniseră o proprietate publică. În același timp, cetățenii sovietici, sau cel puțin toți acei care „meritau” să fie supravegheați, puteau fi ținuți zi și noapte sub observația constantă a poliției și îndopați cu propagandă oficială, în condițiile în care toate celelalte canale de legătură cu lumea dinafară le-au fost blocate[67]. Cu toate acestea, socialismul sovietic construit pe ruinele capitalismului se deosebea radical de cel promis inițial. Colectivizarea instituise o formă de aservire mult mai aspră comparativ cu perioada țaristă, iar muncitorii fuseseră reduși la condiția de robi de stat, exploatați nemilos prin sistemul de cartele susținut de controlul polițienesc din cadrul întreprinderilor.

Având în vedere că Lenin considera socialismul drept o societate anti-capitalistă, lui Stalin nu-i rămânea decât să proclame „încheierea procesului de edificare a societății socialiste”. În condițiile în care populația sovietică trăia într-o atmosferă de lipsuri îngrozitoare și de teroare generală, iar Uniunea Sovietică fusese transformată într-un imens Gulag sclavagist, afirmația lui Stalin potrivit căreia „viața a devenit mai bună, tovarăși, viața a devenit mai veselă”[68], nu era altceva decât expresia victoriei Ideologiei asupra realității. Din acest punct de vedere, nici măcar Hrușciov, care va ajunge până la a identifica crimele lui Stalin cu cele comise de Hitler și Mussolini, nu a găsit curajul politic să se dezică de principala moștenire stalinistă, confirmând la Congresul al XX-lea că „socialismul în țara noastră a fost, în linii generale, construit”[69].

Stalin a murit. Dar cauza lui?

Din nefericire, continuă să trăiască. Conform unor sondaje recente de opinie, mai mult de jumătate (53 %) din populația Federației Ruse consideră că Stalin a jucat un rol pozitiv în istoria țării lor. Potrivit acelorași sondaje, rușii preferă mai degrabă să audă despre succesele regimului stalinist decât să li se amintească de crimele lui Stalin. Cel mai interesant și paradoxal lucru este că motivul principal al consimțământului rușilor pentru instalarea de monumente lui Stalin și difuzarea de informații favorabile stalinismului sunt argumentate prin necesitatea „respectării adevărului istoric”.

Toate acestea - în ciuda publicării, în premieră, a listelor cu sute de mii de victime ale regimului dictatorial stalinist, sub numele căror apare clar semnătura lui Stalin[70]. Nici în Republica Moldova lucrurile nu diferă esențial la capitolul privind memoria regimului stalinist, Grigore Kotovski, Iosif Stalin și Vladimir Putin figurând în rândul „eroilor zilelor noastre”, alături de domnitorul Ștefan cel Mare. Mai mult ca atât, la aproape trei decenii de independență, populația mai continuă să pledeze, într-o proporție considerabilă, pentru partide politice care își revendică legitimitatea din „moștenirea conducătorilor proletariatului mondial”. Respectivele partide găsesc chiar „o aplicabilitate practică învățăturii leniniste, adaptând experiența întemeietorului și conducătorului Statului sovietic la realitățile contemporane”.

Comunismul leninist-stalinist constituie, de bună seamă, rodul sărăciei. Numai că nu doar al sărăciei materiale, ci și al celei mintale.

----------------------------------------------------------
[52] Roy Medvedev, Despre Stalin și stalinism. Consemnări istorice, p. 268.
[53] Ibidem.
[54] Robert C. Tucker,
[55] Ibidem, p. 78.
[56] Д.Я. Райгородский. Психология и психоанализ власти. Т. II. Хрестоматия. Самара: „Bahrah”, 1999. С. 500-501.
[57] Ibidem, p. 501.
[58] М.Я. Геллер, А.М. Некрич. Утопия у власти. Издательство „МИК”, Москва, 2000. С. 58, 59.
[59] Ibidem, p. 123, 125.
[60] История Всесоюзной Коммунистической партии (большевиков). Краткий курс. Под ред. Комиссии ЦК ВКП(б). 1938 год. Москва: ГИПЛ, 1945. С. 256.
[61] М.Я. Геллер, А.М. Некрич. Утопия у власти. Издательство „МИК”, Москва, 2000. С. 160.
[62] George Orwell, 1984: Roman, Editura Hyperion, Chișinău, 1990, p. 173.
[63] Philippe Bénéton, Введение в политическую науку. Пер. c фр. Издательство „Весь Мир”, Москва, 2002. С. 222-227.
[64] V.I. Lenin, Biografie, p. 536-537.
[65] Philippe Bénéton, Введение в политическую науку. Пер. c фр. Издательство „Весь Мир”, Москва, 2002. С. 229.
[66] История Всесоюзной Коммунистической партии (большевиков). Краткий курс. Под ред. Комиссии ЦК ВКП(б). 1938 год. Москва: ГИПЛ, 1945. С. 330-331.
[67] George Orwell, 1984: Roman, p. 174-175.
[68] Philippe Bénéton, Введение в политическую науку. Пер. c фр. Издательство „Весь Мир”, Москва, 2002. С. 231.
[69] Ibidem, p. 233; М.Я. Геллер, А.М. Некрич. Утопия у власти. Издательство „МИК”, Москва, 2000. С. 536.
[70] „Jurnal de Chișinău”, nr. 169, 14 martie 2003.