Moscova acceptă scenariul Kievului.

După o mulţime de răsturnări de fapte istorice sub care nu şi-ar fi pus semnătura nici un savant onest, Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene M.Greciuha i-a expediat, pe data de 22 iulie 1940, la Moscova, secretarului C.C. al P.C.(b) din U.R.S.S. Gh. Malenkov „Nota informativă cu privire la proiectarea frontierei de stat a R.S.S. Moldoveneşti cu Ucraina”.

În ea se afirma că: „1. Bucovina de Nord (474.617 locuitori) e populată majoritar de ucraineni, sau cum li se mai spune - rusini, şi de guţuli, precum şi de o parte neînsemnată a popoarelor de alte naţionalităţi, care nu au nimic comun cu originea moldovenilor. De aceea nu trezeşte nici un fel de îndoieli faptul că toată Bucovina de Nord trebuie să fie inclusă în componenţa R.S.S. Ucrainene”. Deşi în susţinerea acestei afirmaţii nu au fost aduse nici un fel de cifre concrete, ea totuşi a fost luată în consideraţie de Gh. Malenkov, adept fidel al poziţiei Ucrainei. Datele expuse de partea moldovenească au fost ignorate.

Peste 5 săptămâni după aceasta, când Bucovina de Nord a fost deja alipită la Ucraina, noile autorităţi au efectuat un recensământ al populaţiei din regiune. Conform chiar surselor ucrainene („Date oficiale ale Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene” din 31 august 1940), 136.184 persoane (28,6% din întreaga populaţie) au insistat că sunt de naţionalitate moldoveni, iar 121.265 (26,48%) - că sunt români. În aşa mod, cei care, potrivit lui M. Greciuha, nu aveau „nimic comun cu originea moldovenilor”, constituiau în realitate cifra de 55,8% din întreaga populaţie a Bucovinei de Nord.

Într-un mod similar, a fost argumentată de M. Greciuha şi necesitatea alipirii judeţului Hotin. Conform aceleeaşi Note informative, acolo locuiau „… în marea majoritate ucraineni (adică rusini şi chiar guţuli), cu excepţia unui număr neînsemnat de moldoveni, împrăştiaţi prin tot judeţul, cu o concentrare doar în 16 localităţi ale plasei Briceni şi în 7 localităţi ale plasei Secureni… Datele statistice denotă că acest «număr neînsemnat» de moldoveni constituia pe atunci circa 47%, ucrainenii - circa 25%, (ruşii - 13,6%, evreii - 9,2%, alte naţionalităţi - circa 5%). Mai mult ca atât, în vara lui 1940 cei 1.589 de bielaruşi şi 2.193 de polonezi din judeţ au fost reînregistraţi ca ucraineni, iar 22 de sate moldo-ucrainene au fost înregistrate ca pur-ucrainene. În judeţul Akerman/Cetatea Albă locuiesc 368.252 persoane, inclusiv 39.1% ucraineni şi ruşi… iar moldoveni - doar 19,6%. Reieşind din aceasta, - scria lui Malenkov Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei, socot că judeţul Akerman la fel trebuie alipit în întregime la R.S.S. Ucraineană”.

Deoarece datele ultimului recensămînt (1930) indicau aici aflarea a numai 20,5% de ucraineni, conducerea de la Kiev a mai recurs la un fals, adăugând la acest indice şi cele 17,3% de ruşi. Astfel, ponderea „ruso-ucrainenilor” s-a majorat până la 37,8 % (dar nu până la 39,1%, cum era scris în Notă). Cu siguranță, în caz de necesitate, partea ucraineană ar fi găsit o modalitate să-şi „alipească” şi o altă etnie slavă - bulgarii, ce constituiau în judeţ 17,3% din populaţie.

Conducerea R.A.S.S. Moldoveneşti (secretarul Comitetului regional al P.C. (b) Borodin, Preşedintele S.K.N. Constantinov şi Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem Brovco) a propus ca frontiera de sud a R.S.S. Moldoveneşti să fie demarcată cu includerea în componenţa Moldovei a plaselor Reni, Bolgrad, Ismail, a judeţului Akerman, toate cu o populaţie majoritară moldovenească. Bunăoară, oraşul Ismail era caracterizat ca „un centru de atracţie culturală şi economică a plaselor Reni, Bolgrad, Ismail şi a unor plase din judeţul Cahul”. Însă Moscova şi în acest caz a luat în consideraţie doar „argumentele” lui M. Greciuha. Vizavi de judeţul Ismail, Kievul din nou a „contopit” procentul populaţiei ucrainene cu cel al ruşilor , obţinînd în total 34,7%. „Socot (din nou declară autoritar M.Greciuha) că judeţul Ismail trebuie transmis R.S.S. Ucraineane, reieşind din următoarele considerente”:

- însuşi oraşul Ismail e populat aproape în exclusivitate de ucraineni şi parţial de ruşi;

- bulgarii şi găgăuzii, care formează 33,3% din populaţia judeţului, în calitate de triburi slave, au mai mult comun cu ucrainenii, decît cu moldovenii” (de fapt găgăuzii sunt o etnie de provenienţă turcă);

- Dunărea, ca magistrală acvatică nesupusă îngheţului, e legată cu Marea Neagră şi poate fi folosită efectiv de către flota fluvială şi cea maritimă ale RSS Ucrainene. Nu are sens dispersarea Dunării în sfere de influenţă – atât din punct de vedere economic, cât şi strategic”.

Precum se vede, Kievul nici nu-şi voalează cumva tendinţa de acaparare totală a acestui însemnat port maritim al Basarabiei, motivând că dispune de „flotă fluvială şi maritimă”.

Scopul scuză mijloacele? Argumentele reprezentanţilor Ucrainei - atunci când acest lucru le era convenabil - se bazau pe datele statistice ale recensământului din anul 1927, nepublicate oficial, şi deci, puteau fi tratate în mod arbitrar. Pe când conducerea R.A.S.S. Moldoveneşti în Nota sa informativă a folosit cele mai proaspete, la acel moment, materiale oficiale ale recensământului populaţiei Basarabiei, efectuat în anul 1930. Bunăoară, cifrele oficiale indicau că în judeţul Ismail moldovenii constituiau 37,9% din întreaga populaţie, ruşii - 29.7%, ucrainenii - 4,7%, bulgarii - 19,2%, găgăuzii - 0,9%, alte naţionalităţi - 7,6%. Cu toate acestea, Ucraina (care în Nota ei, precum se vede mai sus, intenţionat nu a indicat procentul moldovenilor) şi-a alipit şi acest judeţ.

Îngrijorarea Kievului pentru soarta limbii ucraineane ca motiv pentru acaparare de teritorii! Potrivit tov. Greciuha, „În R.A.S.S. Moldovenească sunt înregistraţi 572.339 locuitori, dintre care: 30,2% moldoveni, 12,8% alte naţionalităţi şi 57% - ucraineni, ultimii populând masiv raioanele Kodîma, Pesceanca, Ananiev, Valea-Guţulului, Ocna-Roşie, Cerneanca, Balta, Kotovsk”.

Dacă Ucraina a reuşit (prin falsificări de date statistice) alipirea Bucovinei de Nord şi a judeţelor basarabene, populate majoritar de români (moldoveni), atunci în cazul de faţă ea n-a avut probleme cu… restituirea acestor raioane pur-ucraineşti…reieşind şi din faptul, că la formarea R.S.S. Moldoveneşti… toate şcolile vor trece, în mod obligatoriu, la ”limba moldovenească” şi acolo poate dispare limba ucraineană, iar raioanele menţionate se învecinează nemijlocit cu R.S.S. Ucraineană”.

Astfel, viitoarea R.S.S. Moldovenească a mai pierdut şi 8 (!) raioane din componenţa R.A.S.S.M., situate pe malul stâng al Nistrului. Iar zecile de mii de moldoveni de acolo, în opinia noilor autorităţi, nu posedau acelaşi drept la limba lor maternă, astăzi ei fiind complet ucrainizaţi.

Iată cum a procedat Ucraina în cazuri similare. În total, la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşi a avut de câştigat: Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, care şi-a alipit pământuri populate de 1,7 mil locuitori. Pentru a scădea ponderea moldovenilor, pe parcursul lunii octombrie 1940, în judeţele Ismail şi Akerman au fost strămutate circa 10 mii de familii din regiunile Sumî, Viniţa, Lvov, Volîn şi Kameneţ-Podolsk. Primind diferite înlesniri din partea statului, ucrainenii sosiţi aveau misiunea să „absoarbă” şi să „dilueze” băştinaşii, transformându-i (la ei acasă!) într-o minoritate naţională. Misiune, pe care, se pare, au şi dus-o la bun sfîrşit…

2 august, 1940: tăiere ”pe viu” din trupul Moldovei!

La 2 august 1940 Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. a abordat chestiunea „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale şi includerea Bucovinei de Nord, a judeţelor Hotin, Akerman şi Ismail ale Basarabiei în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene”.

Trebuie menţionat că o asemenea formulare a chestiunii trezeşte multe nedumeriri printre istorici. Dacă prima parte a ei este clară, fiind vorba despre formarea R.S.S.M. în baza reunirii Basarabiei cu R.A.S.S.M., atunci cealaltă trezeşte multe dubii. În primul rând, la această dată încă nu era determinată definitiv componenţa naţională a populaţiei din judeţele sus-pomenite, desprinderea lor din componenţa Basarabiei neavând nici un motiv sau suport statistic. Transmiterea în jurisdicţia Ucrainei a celor 8 raioane transnistrene nici nu şi-a găsit vreo formulare în ordinea de zi. Iar problema Bucovinei de Nord, ocupate de U.R.S.S. doar în baza notei nejustificate a lui Molotov, în genere prezenta un caz aparte. Însă toată această grabă era în favoarea părţii ucrainene.

Bătea la ochi şi metamorfoza stranie a lui T. Konstantinov, Preşedintele S.K.N. al R.A.S.S.M. Luând cuvântul în numele delegaţiei moldoveneşti, dânsul a propus formarea R.S.S.M. în baza raioanelor ”cu populaţie preponderent moldovenească” din componenţa actualei R.A.S.S.M. şi a 6 judeţe ale Basarabiei: Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei şi Soroca.

Nu aveau vreo argumentare nici cele declarate de el în continuare, precum că 3 judeţe basarabene - Akerman, Ismail şi Hotin - „sunt preponderent populate de ucraineni”. Plus la aceasta, omologului său din Ucraina, L.Kornieţ, a menţionat la sesiune că „în problema graniţelor dintre Moldova şi Ucraina Sovietică… între noi există o înţelegere totală”. Rămâne o taină cum a fost atinsă această „înţelegere”. Cert e însă că la Moscova moldovenii şi-au schimbat poziţiile expuse anterior în propria Notă informativă.

În anul 1940 populaţia judeţelor Akerman, Ismail şi Hotin era formată în proporţie de 28,6% de moldoveni şi 25,4% ucraineni. În judeţul Ismail, moldovenii formau 31,9% din populaţie, iar ucrainenii doar 4,7%. În regiunea Ismail, ulterior formată în cadrul R.S.S. Ucrainen în baza judeţelor Akerman şi Ismail, moldovenii constituiau 18,3 %, iar ucrainenii 11%.

Interesele populaţiei de origine bulgară şi găgăuză deloc n-au fost luate în consideraţie în procesul delimitării teritoriilor între Ucraina şi Moldova. În consecinţă, ca rezultat al demarcării în anul 1940 a noilor frontiere între R.S.S. Moldovenească şi R.S.S. Ucraineană, Basarabia a pierdut: porturile de la Dunăre şi Marea Neagră (Bugaz, Cetatea- Albă, Chilia, Ismail, Reni), 30% suprafețe de vii, 40% din producţia globală de grâne, 23% din şeptelul de ovine, 18% din extragerea materialelor de construcţie, întreaga industrie piscicolă etc.

Basarabia pe lângă faptul că a fost fărâmiţată, a avut de suferit şi de pe urma ruperii legăturilor economice şi culturale dintre judeţele de sud, de nord şi cele centrale. Lipsite de tradiţionalele căi de comunicație, unele raioane de sud ale actualei r.m. nici până în prezent nu au atins nivelul mediu de dezvoltare economică şi socială. Nu au existat nici un fel de motive etnografice, economice, politice, culturale sau sociale în stare să îndreptăţească alipirea judeţelor Hotin, Ismail şi Akerman la Ucraina.

Transmiterea de către Moscova în jurisdicţia Ucrainei a teritoriilor românești din Basarabia nu s-a produs în mod spontan, ci constituie rezultatul unei politici intense, propagate în perioada interbelică de adepţii expansionismului ucrainean. Formarea R.S.S. Moldoveneşti a fost doar un prilej prielnic pentru realizarea acestor planuri susţinute de Moscova.

Protestele moldovenilor rămaşi fără patrie. Populaţia moldovenească din judeţele Hotin (circa 137 mii de oameni), Ismail (circa 72 mii), Akerman (circa 63 mii) şi Bucovina de Nord ( circa 138 mii) n-a fost de acord cu o asemenea delimitare a teritoriilor. În adresa instanţelor de vârf, personal lui Stalin şi Kalinin, au pornit sute de scrisori şi telegrame colective cu cererea de revenire în componenţa R.S.S. Moldoveneşti.

Protestele s-au mai domolit o dată cu dezlănţuirea războiului, însă la 29 iunie 1946 conducerea R.S.S. Moldoveneşti s-a văzut nevoită să-i expedieze personal lui I.V. Stalin o interpelare oficială cu următorul conţinut: „C.C. al P.C. (b) din Moldova, Prezidiul Sovietului Suprem şi Sovietul de Miniştri ai R.S.S. Moldoveneşti Vă roagă să examinaţi problema readucerii în componenţa R.S.S. Moldoveneşti a judeţelor Hotin, Akerman şi Ismail ale Basarabiei, actualmente incluse în R.S.S. Ucraineană”.

Au avut curajul să semneze acest document secretarul II al C.C. al P.C. (b) din R.S.S.M., M.Salogor şi Preşedintele Sovietului de Miniştri al R.S.S.M., N.Coval. În ianuarie 1954, A.Lazarev, în calitate de ministru al culturii din R.S.S.M. şi membru al Biroului C.C. al P.C.M., a făcut o încercare (nereuşită, însă) de a se întâlni cu N. Hruşciov, pentru a-i înmâna personal o interpelare similară. În 1958 A.Lazarev a făcut o interpelare conducătorilor de atunci ai R.S.S.M.: Z. Serdiuc, I. Codiţa şi A. Diordiţa, privind „petele albe” din istoria Moldovei şi, în special, problema fostelor teritorii moldoveneşti.

Chiar şi în anul 1986 un grup de veterani din Republica Moldova s-a adresat cu o scrisoare oficială Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., în care era pusă problema sudului Basarabiei. Toate aceste adresări însă au fost lăsate fără nici un răspuns din partea autorităţilor de la Moscova. Nimeni nu s-a încumetat cel puţin să recunoască oficial marea nelegiuire comisă în vara anului 1940.

În perioada sovietică, Ucraina şi-a lărgit hotarele din contul statelor învecinate, cu circa 150 mii km pătraţi. Acest lucru a devenit posibil atât în virtutea politicii expansioniste a U.R.S.S., cât şi graţie unor „daruri” generoase din partea Moscovei.

Conform recensământului populaţiei din anul 1926, Ucraina stăpânea un teritoriu de 451,7 mii km pătraţi, populat de 29 mil. de locuitori. Astăzi teritoriul ei constituie 603,7 mii km pătraţi, cu 52 mil. de locuitori.

Cele mai valoroase „achiziţii” ale Ucrainei în anii totalitarismului comunist le-au constituit Crimeea (1954) - în calitate de „cadou” din partea lui Nikita Hruşciov cu prilejul aniversării de 300 ani de la unirea Ucrainei cu Rusia şi o parte din teritoriile moldoveneşti (1940).

După dezmembrarea vertiginoasă a U.R.S.S., avea să conteze fiecare metru de teritoriu, vecinii argumentând unul altuia, cu hărţi şi documente în faţă, unde trebuie instalat stâlpul de frontieră. Uneori, din păcate, se recurgea şi la ultimul „argument” - zăngănitul armelor…

Republica Moldova şi graniţele ei post-sovietice.

Şi Republica Moldova, după vreo 10 ani de tratative îndelungate, şi-a încheiat procesul anevoios de demarcare a actualei frontiere de stat cu ţara-vecină Ucraina. Proces, cam dosit de opinia publică, fără ca mass-media autohtonă să insiste prea tare asupra oglindirii lui multilaterale şi minuţioase. Acum rar cine poate să numească componenţa nominală a grupului de lucru din partea Republicii Moldova, sau să-şi amintească (cu excepţia cazului satului Palanca) câte ceva din activitatea comisiei guvernamentale abilitate. Dar, după încheierea tratativelor smenționate şi cunoaşterea rezultatelor finale, se pune întrebarea: oare nu cumva „deficitul” de informaţie la tema dată urmărea scopul de a atenua, cumva, poziţia cam timidă şi nehotărîtă a părţii moldoveneşti?

În timp ce ucrainenii, potrivit unor surse veridice, dominau pe tot parcursul activităţilor de delimitare a graniţelor, fiind la orice pas controlaţi de conducerea de vârf a Kievului, dar şi de întreaga populaţie locală - prin intermediul organelor de informare în masă. În consecinţă, ei au obţinut ceea ce şi-au dorit, adică o delimitare favorabilă a hotarelor cu Moldova. Ba chiar, în plus, alipitindu-şi şi vreo 7 km de traseu strategic, la care râvneau de mult timp.

S-au mai domolit spiritele legate de acest fapt şi Chişinăul a dat asigurări populației că nu s-a comis nici o cedare. Şi doar ţăranii satului moldovenesc Palanca au fost lăsaţi singuri cu noile lor probleme. Cei din partea locului se conving zilnic, pe propria piele, că s-a produs cel mai adevărat act de cedare. Ei se umilesc zilnic în faţa vameşilor şi a grănicerilor străini - de fiecare dată când pleacă „peste drum” la muncă în câmp sau când îşi aduc roada de pe lanuri.

Care puteau fi argumentele de bază ale părţii moldoveneşti până la semnarea actelor cu privire la delimitarea frontierelor cu Ucraina? De mai bine de 10 ani, din arhivele secrete au fost scoase la lumina zilei un şir de documente autentice care incontestabil demonstrează faptul că, în perioada sovietică, prin uz de fals, Basarabiei i-au fost înstrăinate teritorii imense. Încă în anul 1990, savanţii români A. Moraru şi I. Iaţenco, presimţind căderea imperiului sovietic şi inevitabila acutizare a problemelor teritoriale, au efectuat o muncă titanică de arhivă publicând, ulterior, documente veritabile ce demască ilegalităţile admise de Kiev şi Moscova, în august 1940, la delimitarea teritoriilor şi instaurarea frontierelor între R.S.S. Moldovenească şi R.S.S. Ucraineană.

Documentele în cauză nu lasă piatră pe piatră din toate ”argumentele ştiinţifice” publicate cândva la comanda Kievului, în scopul îndreptăţirii acţiunilor de acaparare nelegitimă a pământurilor românești ale Basarabiei. Intenţionat sau întâmplător, dar cert e că, din anul 1990 încoace, aceste documente au fost date uitării şi, în afară de specialiştii, rar cine cunoaşte ceva despre acele evenimente reale, nu inventate, din istoria imediată. Ba, se pare chiar şi factori de decizie, obligaţi prin funcţiile lor să le cunoască, au făcut abstracţie de ele pe parcursul actualului proces de delimitare a frontierelor - anume atunci, când era momentul potrivit de a opera cu argumente istorice convingătoare.

După ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și Herței la 28 iunie 1940, cu o viteză fulgerătoare - ceva mai mult de o lună - ocupanții sovietici au trasat noile frontiere ale R.S.S.M., prin transferarea la 2 august către R.S.S. Ukraineană a sudului Basarabiei (Cetatea Albă, Izmail) și a nordului Basarabiei (Hotin) și „compensarea” R.S.S.M. printr-o fâșie de pământ pe malul de est al Nistrului. În linii mari acestea au rămas frontierele recunoscute pe plan internațional ale statului Republica Moldova, care și-a declarat independența pe 27 august 1991. Totul a început însă mai devreme, în anul 1924 când Stalin a înființat pe malul estic al Nistrului Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.), pe vremea când Basarabia făcea parte din Regatul României. Actul din anul 1924 este considerat unul „epocal”, tratat la modul superlativ de istoriografia sovietică în perioada U.R.S.S.

Din start a fost o creație artificială care avea ca obiectiv principal crearea unor premise pentru extinderea revoluției bolșevice mondiale pe direcția sud-estică: România, Balcanii, Europa Centrală. Formularea nefericită cu privire la capitala acestui teritoriu care temporar se află sub ocupație avându-se în vedere Chișinăul denotă în mod explicit care era conotația acestei pseudo-autonomii. Acesta era pretextul care trebuie exploatat în condiții favorabile de către autoritățile de la Moscova pentru a anexa nu doar Basarabia, dar tot teritoriul până la Munții Carpați - fostul teritoriu al Principatului Moldovei și chiar toată România, deci era un obiectiv major strategic.

Acest cap de pod a funcționat în permanență până în anul 1940 pentru că de aici au venit mai multe scenarii de destabilizare a situației interne a României, prin infiltrarea unor agenți secreți ai serviciilor speciale sovietice, prin lichidarea fizică a unor persoane importante, avem sute de grăniceri români care au murit aici la Nistru apărând frontiera de est a României.

A fost o zonă de maximă instabilitate, iar atunci când s-au ivit premisele favorabile acest cap de pod sau „place d'armes" cum i se mai spune pe aici pe la noi a fost pus în aplicare și a asigurat succesul invaziei sovietice a Basarabiei din 28 iunie 1940. În mai puțin de o lună s-au petrecut aceste drame cumplite care au avut consecințe nenumărate, dar vorbim despre această amputare teritorială a sudului și a nordului Basarabiei și incorporarea cu de-a sila a acestor teritorii în componența R.S.S. Ucrainene și atribuirea fâșiei înguste de pământ de pe malul de est al Nistrului R.S.S. Moldovenești, dar și a Ținutului Herței și a nordului Bucovinei, care nu aveau nicio treabă cu U.R.S.S.

- Va urma -