Amputările teritoriale au fost nefaste pentru populația majoritară românească, dar și pentru minoritari, pentru că dacă ne referim la sudul Basarabiei de acolo au fost amputate două din cele opt județe, este vorba de Cetatea Albă și Ismail. Aici nu s-a ținut cont de criteriul etnic de la care se revendicau sovieticii, a fost încălcat acest principiu de o manieră flagrantă sunt zone până aproape de confluența cu Marea Neagră unde avem populație compact românească. Fosta R.S.S. Moldovenească a fost transformată într-o enclavă. De altfel e o recidivă, prin tratatul de pace de la București din 16/28 mai 1812 se prevedea incorporarea acestui teritoriu de la este de Prut în Imperiul Țarist. Iar miza principală erau tocmai gurile Dunării, pentru că la acea vreme fluviul nu era principala arteră comercială și avea și o importanță covârșitoare din punct de vedere strategic.

De aceea, conform prevederilor tratatului de pace de la Paris din 1856 care a pus capăt Războiului Crimeii în care Imperiul Otoman în alianță cu Franța și Marea Britanie au învins Rusia Țaristă, cele trei județe sud-basarabene au fost retrocedate Principatului Moldovei, deci este o dispută dintre Rusia și marile puteri europene care datează din secolul al XIX-lea.

Trebuie ținut cont de faptul că Stalin a cedat această inițiativă și toate prerogativele conducerii comuniste de la Kiev, unde prim secretar era pe atunci Nikita Hrușciov, viitor prim-secretar al C.C. al P.C.U.S. care în 1956 îl va demitiza pe Stalin, dar iată că în iulie 1940 Hrușciov este acela care preia ștafeta de la Stalin și bineînțeles că a avut grijă să decupeze cât mai mult teritoriu românesc ca să-l incorporeze cu de-a sila în teritoriul Ucrainei. Așa au fost incorporate nordul Bucovinei, Herța (93% populație românească - parte a Vechiului Regat), sudul Basarabiei și nordul (Hotin). Prin decretul care a fost o emanație a sesiunii a VII-a a Sovietului Suprem care a constituit o gravă încălcare a legilor și a Constituției Sovietice din 1936, fiindcă nu a fost luată în vedere opțiunea populației.

Moldova a fost reprezentată atunci în Sovietul Suprem de 32 de persoane, dintre care doar șapte aveau origine românească, ceilalți erau minoritari, inclusiv un ungur, deci delegația nu a reflectat starea de spirit în aceste teritorii proaspăt anexate. Aceste teritorii au fost decupate încălcându-se același principiu etnic, de pildă din nordul Basarabiei a fost inclus în Ucraina 3/4 din județul Hotin, deci sunt zone cu populație compact românească. Șase din cele 14 raioane ale R.A.S.S.M. au fost incorporate în R.S.S.M., restul de opt revenind Ucrainei, dar trebuie să spus că cele opt raioane erau majoritari alogenii. Bineînțeles că aici s-a plimbat mâna lui Hrușciov în toată această poveste geografică și noi am avut mari necazuri de pe urma acestei trasări.

Aceste frontiere erau absolut arbitrare, consfințite printr-un decret din 14 noiembrie 1940. Atunci a fost luat accesul la Dunăre, a fost decupată jumătate din moșia satului Giurgiulești, care avea o lungime de 800 de metri, unii spun chiar 1100 de metri de-a lungul malului stâng al fluviului Dunărea. Același lucru s-a întâmplat la Palanca, un sat în extremitatea estică a fostei R.S.S. Moldovenești, care actualmente face parte din teritoriul Republicii Moldova. În aprilie 1947 autoritățile de la Kiev au dat indicații autorităților de la Izmail, iar acestea au impus celor din localitatea Starokazaci la frontiera cu R.S.S. Moldovenească să ocupe printr-un rapt care n-avea nici măcar o legitimitate formală vreo 30 de hectare din moșia satului Palanca și în felul acesta s-a încheiat opera de enclavizare a Moldovei Sovietice care a fost lipsită de acces la Limanul Nistrului, care era navigabil și noi încă mai păstram această portiță prin care eram stat riveran la Marea Neagră.

În 1947 aceasta a fost cireașa de pe tort a decupărilor arbitrare ale autorităților sovietice din teritoriile istorice românești de la est de Prut. Au existat și memorii trimise de conducerea R.S.S. Moldovenească lui stalin pentru restituirea acestor teritorii între 1940 și 1946 dar nu au fost luate în considerare. Acolo argumentau necesitatea retrocedării acestor teritorii R.S.S. Moldovenești pentru că republica se sufoca sub aspect economic, pentru că era vorba de ieșirea la Marea Neagră și nodul Basarabiei care asigura o legătură mai ușoară cu alte regiuni. Nici acest memoriu nu a fost luat în considerare pentru că Partidul Comunist de la Kiev a avea la Moscova o influență net superioară celui de la Chișinău, așa încât aceste teritorii au continuat să facă parte din componența Ucrainei Sovietice.

Chiar din prima zi a ocupației sovietice, 28-29 iunie 1940, au venit alături de Armata Roșie invadatoare foarte mulți "specialiști" și nomenklatura comunistă sovietică de partid. Pe 4 iulie au fost constituite comitetele județene de partid, comitetul executiv, ulterior cele raionale, deci am avut parte de o nomenklatură de import 100%. Sovieticii n-au avut încredere nici măcar față de foștii ilegaliști sovietici din Basarabia, care fuseseră bineînțeles infiltrați și ei cu concursul serviciilor sovietice de informații. Toți aceștia au fost suspectați de lipsă de loialitate și au recurs la "cadrele calificate" furnizate de Ucraina Sovietică, toți cei care conduceau erau străini, localnicii nu au fost angrenați, cel puțin la prima etapă în procesul de administrare a acestui teritoriu. Mai târziu, după moartea lui Stalin din 1953, s-a pus pe rol acea politică de aduce băștinașii, nu chiar în prima linie, dar în verigile medii ale nomenklaturii de partid și sovietice.

Efectele înființării R.A.S.S.M. în anul 1924 le suportăm și astăzi. A fost o reușită extraordinară a conducerii de atunci și a serviciilor secrete sovietice prin instituirea acestei pseudo-statalități în componența Ucrainei Sovietice au exploatat-o pe deplin și în perioada interbelică, și în perioada postbelică, și în prezent. În acest teritoriu crima și teroarea au fost instrumentate pe o perioadă mult mai lungă în comparație cu Basarabia și această politică de eliminare a elementelor indezirabile, de zombificare, a dat efecte mult mai dezastruoase și populația din stânga Nistrului, din păcate, inclusiv cea românofonă cu mici excepții, nu are aceeași abordare a tematicii etnice pe care o au românii basarabeni. De aceea, forțele ostile interesului național al Republicii Moldova exploatează extrem de eficient această circumstanță și de aici provin toate aceste necazuri.

Republică Moldovenească Nistreană se revendică de la R.A.S.S.M. și multe prevederi care au fost incluse în „constituția” acestei autonomii din 1924, inclusiv utilizarea concomitentă a trei limbi de stat, cea „moldovenească”, rusa și ucraineana. Bineînțeles că astăzi, ca și atunci în perioada interbelică tronează în toate instituțiile publice limba rusă, iar româna este limba celor care o folosesc la bucătărie. Este riscant să te revendici ca etnic român și astăzi ca și în perioada sovietică. Atunci, pentru un asemenea „sacrilegiu” riscai să plătești un tribut greu, poate chiar cu viața. S-a pus problema retrocedării acelor teritorii care au fost incorporate cu de-a sila ca să se respecte criteriul etnic cel puțin, pentru că, așa cum spuneam, la frontiera Republicii Moldova pe direcția sudică de-a lungul Dunării avem o zonă compact românească.

N-a fost abordată de-o manieră responsabilă și judicioasă această chestiune și până la urmă s-a ajuns la formula că cele două state suverane și independente, Republica Moldova și Ucraina, sunt recunoscute în frontierele în vigoare la 1 ianuarie 1991. În felul acesta nu mai putea fi pusă pe tapet chestiunea retrocedării și acum dacă anumite forțe politice încearcă să abordeze acest subiect ele primesc o replică vehementă din partea actualei conduceri politice de la Kiev. În perioada guvernării democratice de după 2009, în guvernul Filat, pe atunci ministru de externe era Iurie Leancă, iar omologul său de la Kiev era Petro Poroșenko, a fost demarată o procedură care n-a fost finalizată - delimitarea definitivă a frontierei dintre Ucraina și Republica Moldova.

Au început în zona de nord, s-a făcut mare tam-tam în presa din Republica Moldova pentru faptul că la Bulboaca câteva sute de hectare urmau să fie cedate Ukrainei. E vorba de cei 7,7 km care au fost cedați de guvernul Filat - Leancă de la Palanca. Atunci s-ar mai fi putut negocia. Este adevărat că în 1999 președintele Petru Lucinschi a semnat acel tratat de bună vecinătate care chipurile ar fi pus punct acestor discuții pe marginea subiectului cu conotație teritorială.

La discuțiile privind definitivarea frontierei ar fi trebuit aduse mai multe argumente în favoarea Republicii Moldova, inclusiv cele 30 de hectare de la Palanca, răpite de Ucraina în 1947. La Palanca au fost cedați 7,7 km de șosea, inclusiv subsolul de sub șosea, ca să asigure circulație nestingherită între Izmail și restul Ucrainei, iar acești bieți oameni, locuitorii satului Palanca, proprietari ai unor terenuri agricole la sud de această șosea, trebuie să se legitimeze de fiecare dată în fața grănicerilor ucraineni de fiecare dată când își lucrează ogorul. Atunci negociatorii din partea Republicii Moldova au capitulat în mod ticălos și nu și-au apărat măcar propria imagine, nu mai spun de interesele celor pe care-i reprezintă. Putem admite nu doar la nivel de supoziție, dar și la nivel de aserțiune absolut probată, situațiile menționate reprezintă până în prezent un focar de instabilitate.

 „În anul 1871 lua proporții infernale dezastrul bisericii româneşti basarabene. În acest an a fost numit episcop în Basarabia rusul Pavel Lebedev, care şi-a desfăşurat aici «activitatea» până în 1882. El a fost trimis special de la Petersburg, pentru a grăbi rusificarea bisericilor româneşti. Abia ajuns în Basarabia, a constatat că din cele 18 mânăstiri existente, în 13 serviciul divin se făcea numai în româneşte, iar în celelalte cinci (Hârjauca, Hârbovăţ, Jabca, Curchi şi Călărăşeuca) era şi câte o «strană rusească». Ca urmare, începea lunga prigoană împotriva a tot ceea ce era românesc.

În 1873-1874 dădea dispoziţie ca strana rusească să se înfiinţeze în toate mânăstirile. La fel, bisericile erau rusificate masiv. Totuşi, în 1882 se mai făcea slujbă românească în 207 biserici, faţă de cele 608 slavoneşti şi 211 mixte (româneşti şi slavoneşti). La Ialpugeni, Căinari, Cărbuna, Gangura, Colencăuţi etc., Pavel a găsit numeroşi preoţi care nu ştiau ruseşte. Inclusiv în parohiile cu populaţie rusească erau preoţi care oficiau în româneşte. Chiar Pavel arăta aceasta: «Chiar în multe parohii în care clericii ştiu bine ruseşte, registrele se fac în româneşte»”. Ca urmare, din 1873 toate actele bisericeşti nu se mai întocmeau decât în rusă.

Mai marii imperiului apreciau „performanţele” lui Pavel, aşa cum făcea Batiuşkov: „Până la 1871, când pe scaunul episcopal veni P.S. Pavel, în unele mânăstiri şi biserici slujba dumnezeiască se făcea în graiul moldovenesc”. Catedra de limba română de la Seminarul teologic din Chişinău a fost desfiinţată, împreună cu toate celelalte şcoli duhovniceşti, vinovate de acelaşi „păcat” (între care şi Şcoala eparhială de fete, înfiinţată în 1859). De asemenea, a fost închisă tipografia eparhială moldovenească (1883), întemeiată încă în 1813 de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. În plus, au fost închise 336 de biserici româneşti şi au fost goniţi din Basarabia toţi preoţii care nu au învăţat ruseşte în doi ani. Ei au fost scoşi fără excepţie din parohii şi surghiuniţi la mari depărtări. Este cazul unor preoţi precum Vasile Zubcu, Ioan Untu, Dimitrie Tutunaru, Ion Popovici sau Grigore Gallin. Acum diaconii şi cântăreţii din biserici dădeau examen numai în limba rusă. Iar copiii clericilor, fireşte, învăţau şi ei numai în ruseşte.

Vorbind despe români, Pavel se adresa astfel bulgarilor de la Bolgrad: „Dispreţuiţi exemplul de nerecunoştinţă al acelora care plătesc cu ură adâncă poporului rusesc binefacerile săvârşite pentru neatârnarea şi libertatea dăruită lor, pentru sângele vărsat de poporul rus pentru izbăvirea lor de jugul greu, pentru independenţa lor (!)”.

În aceste condiţii, nu este de mirare că arhiepiscopia din Chişinău a cerut în mod imperativ tuturor bisericilor absolut orice carte religioasă românească. Fără excepţie, Bibliile, Catehismele, Molitvelnicele, Psaltirile, Mineele, Evanghelierele, Octoihurile etc. au fost date focului! Acest spectacol apocaliptic era descris astfel de către Durnovo: „Toate cărţile sfinte de pe la bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere chirilice în limba română, au fost depuse la mitropolia din Chişinău, unde arhiepiscopul Pavel, în curgere de şapte ani, le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropoliei”.

Şi, continuându-şi ideea, Durnovo menţiona despre situaţia generală a românilor din Basarabia: „Poporul din Basarabia, mulţumită rusificării zilnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe în limba sa maternă în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi; sute de mii de desetine din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani, şi aceasta în scop de a-i sili să-şi părăsească ţara. Numai într-un an, 855 de familii ţărăneşti au trebuit să plece în Siberia pentru a o coloniza. Bieţii oameni îşi lasă holdele roditoare, pentru că nu mai pot trăi în ţara lor”.

Şi, pentru a întregi această idee, să mai notăm că în anul 1897, din totalul populaţiei Basarabiei, 81,8% bărbaţi şi 96% femei erau analfabeţi. Iar din numărul analfabeţilor, majoritatea erau români. Despre situaţia românilor, Zotov scria: „Populaţia moldovenească era străină nu numai de cultura spirituală a Rusiei, ci chiar şi de felul ei de viaţă civică şi administrativă. Rusificatorii neîndemânatici au făcut ca ţăranul, venind la oraş, să se simtă ca într-o pădure întunecoasă şi necunoscută. În orice birou lor le era permis să nu-l înţeleagă pe acel ţăran. Justiţia, şcoala, biserica, administraţia - toate pentru el erau străine”.

 În toţi aceşti ani, autorităţile continuau să fie alarmate, căci rusificarea nu progresa nici pe departe în ritmul pe care îl doreau ele. Acest lucru rezultă foarte clar din raportul înaintat de Batiuşkov în 1890 ţarului Alexandru III: „Noi spunem hotărât că nu numai în fundul Basarabiei, unde populaţia a rămas întreagă românească, dar chiar la Chişinău am întâlnit moldoveni care nu ştiau un cuvânt ruseşte. Dacă voim ca populaţia rusească să nu se românizeze, dacă voim ca Basarabia să nu ajungă obiectul dorinţelor şi agitaţiilor românofile, atunci trebuie ca prin intermediul şcolilor să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi.” Acest lucru însă nu era tocmai uşor, deoarece ruşii nu constituiau nicio atracţie pentru românii basarabeni. În 1863 deja Zaşciuk remarca faptul că ”în caracterul unui moldovean simplu se observă timiditate, slugărnicie, fire închisă, antipatie faţă de ruşi şi dispreţ faţă de militari”.

Şi ce încheiere mai potrivită s-ar putea găsi acestei prezentări a opiniilor despre români decât excelenta sintetizare a marelui lider unionist român din Basarabia Ion Pelivan: „În patru secole, turcii păgâni nu au putut săvârşi în Moldova şi Valahia atâtea mişelii, câte au făcut pravoslavnicii ruşi în Basarabia, timp de 106 ani. Dacă turcii ne-au prădat rodul muncii noastre, dacă ei ne-au impus birul sângelui nostru, ruşii nu s-au mulţumit numai cu aceasta, ci au căutat să ne pângărească sufletul, să ne batjocorească limba şi să ne omoare însăşi fiinţa noastră etnică”.

Sacrilegiile comise în Basarabia de Piotr Vasilevici Lebedev arhiepiscopul pravoslavnic cunoscut drept „Pavel Lebedev Românofagul (Румынођд)” – „mâncătorul de români”, trimis în anul 1871 de la St. Petersburg de ”maica Rusie” să „păstorească” teritoriul românesc dintre Prut și Nistru răpit la 1812, conform politicii rusești de a șterge identitatea românilor, de deportare și alungarea de pe pământul lor, descrise în anul 1908 de N.N. Durnowo, cunoscutul om politic al Rusiei:

„Arhiepiscopul Pavel sosit la Chișinău și instalându-se în eparhia Chișinăului și Hotinului a găsit încă pe la 1873 biserici moldovenești în număr de 773. Din aceste biserici moldovenești străvechi, dânsul a închis 330 și n-a lăsat decât 443 în care a orânduit să se slujească serviciul divin în limba rusă. Toate cărțile bisericești moldovenești tipărite cu litere chirilice le-a adunat de prin mănăstiri și biserici la mitropolia din Chișinău și aci arzându-le în curgerea de 7 ani a încălzit sobele mitropoliei cu sfintele evanghelii, psaltiri și apostoli, de o raritate netăgăduită bibliografică. Acest fapt de un vandalism sălbatic este astăzi din domeniul istoric. Astfel că astăzi poporul moldovean din Basarabia, care nu pricepe boabă din limba rusă ori slavă, nu posedă decât crâmpeie din cărțile bisericești ce-au mai rămas pe ici pe colo în mâinile creștinilor particulari. Poporul moldovean din Basarabia mulțumită rusificării grosolane este transformat în niște ordale de robi muți și ignoranți, cari nu știu nici carte, nici rugăciuni către Dumnezeu. Acestor ordale le este interzis de a învăța limba părintească, le este oprit de a se ruga în limba părinților lor. În curgerea unui secol mii și mii de hectare de pământ s-au dat rușilor, bulgarilor și coloniștilor germani cu singurul scop de a sili pe moldoveni, autohtonii în această țară de a părăsi pământul lor de baștină. Și chiar în anul 1908 sunt pornite în Siberia 885 familii moldovenești pentru a coloniza acolo pământurile înghețate din această parte a imperiului rusesc” (Extras din cartea „Cetatea Albă, zece ani de la alipire - 9 aprilie 1918-9 aprilie 1928”, București 1928.

Strigător la cer!

Pe 28 iunie s-au împlinit 82 de ani de la odioasa tâlhărie a lui Stalin contra poporului român, condamnată dar nereparată până astăzi! Trenuri întregi cu români basarabeni se refugiau în Țară din calea invaziei sovietice în urma diabolicului ultimatum stalinist de cedare a Basarabiei și nordului Bucovinei... Zile de doliu național - Uniunea Sovietică răpea României o parte din teritoriul său istoric - Basarabia și nordul Bucovinei, cedate prin sinistrele „consilii de coroană” prezidate de Carol al II-lea... Pe străzi românii se rugau, în fiecare înimă jurământul de răzbunare a acestei crime! Izbăvirea va veni peste un an când gorioasa Armată Română va elibera Basarabia și nordul Bucovinei (22 iunie -26 iulie 1941)

Ostașii români eroi au trecut Prutul în Campania de eliberare a Basarabiei și nordului Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941) răpite de sovietici/cedate prin sinistrele consilii de coroană prezidate de carol 2 ferdinandovici la 26-28 iunie 1940, pentru reunirea cu Patria lor Mamă România. Armata Română a trecut apoi Nistrul pentru înlăturarea amenințării bolșevice și maloruse de la frontiera de răsărit și de nord a țării, pentru eliberarea românilor transnistrieni victime ale foametei organizate de bolșevici și ale prigoanei la care erau supuși. În iulie 1924 fusese înființată de Stalin așa zisa „republică autonomă sovietică socialistă moldovenească” cu centrul la Balta și mai târziu Tiraspol, pentru a atrage și Basarabia românească în această formațiune fantomă. Comitetul executiv central din Ukraina din 12 octombrie 1924 a stabilit ca această formațiune să intre în componența Ukrainei sovietice. „Și cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?” ne întreba țăranul transnistrean Toma Jalbă în anul 1918…

Moldovenii aceștia care au îndurat jugul sovietic ucrainean (fost pravoslavnic rusesc), și-au păstrat ca prin minune graiul curat și portul românesc! Părinții și bunicii lor au așteptat venirea Armatei Române eliberatoare încă din anul 1918 când Basarabia s-a Unit cu Patria sa Mamă România! Peste un deceniu, în august 1941 visul lor se va îndeplini!

Moldovenii aceștia care au îndurat jugul sovietic ukrainean (fost pravoslavnic rusesc), și-au păstrat ca prin minune graiul curat și portul românesc! Părinții și bunicii lor au așteptat venirea Armatei Române eliberatoare încă din anul 1918 când Basarabia s-a Unit cu Patria sa Mamă România! Peste un deceniu, în august 1941 visul lor se va îndeplini!

Azi nu a dispărut această ramură a poporului român, sub jugul bolșevic sovietic și cel malorus! Sovieticii au răpit României Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța în 26-28 iunie 1940 și apoi prin Convenţia de armistiţiu, semnată în noaptea de 12/13 septembrie 1944... După sfârtecarea României în anul 1940 și în anul 1944, sovieticii au organizat un adevărat genocid contra românilor basarabeni și bucovineni, au sfâșiat și Basarabia oferind cadou Ucrainei alături de nordul Bucovinei, nordul și sudul României dintre Prut și Nistru, ceea ce a rămas din decupaj a fost botezat de Stalin Republica Moldova