Submarin Delfinul 1Subiect tabu până în 1989, submarinele românești au fost subiectul unor respectabile și competente studii ale domnilor comandor prof. univ. Jipa Rotaru, comandorului dr. Ioan Damaschin, comandorul Nicolae Koslinski, contraamiralului de flotă Raymond Stănescu, comandorului Nicolae Petrescu, fost director al Muzelui Marinei Române, comandorului dr. Dorin Mara și ing. Cristian Crăciunoiu. Trei submarine - „Delfinul", „Rechinul" şi „Marsuinul" - s-au umplut de glorie în luptele duse în adâncuri. Cu urechile ciulite la grenadele care explodau lângă ei, submariniştii români au fost prezenţi pe coastele Turciei, la intrarea în Bosfor, la Sevastopol, la Kerci şi Ialta, dar şi la Batumi, în Georgia actuală.

În 1914, însuşindu-şi concepţia distorsionată de epocă - este vorba de perioada premergătoare primului război mondial - potrivit căreia submarinul era o armă absolut necesară pentru ţările sărace care nu-şi puteau permite luxul construirii navelor de linie - nave, oricum ineficiente într-o mare închisă ca Marea Neagră - ziarul „Universul" deschide o listă de subscripţie pentru construirea primului submarin românesc[1]. Împreună cu suma alocată de oficialităţi se strâng, în scurt timp 2.965.187 lei aur şi submarinul este comandat în Franţa la firma „Schneider". Submarinul a fost plătit cu suma de 1 milion lei aur, dar odată cu începutul primului război mondial a fost rechiziţionat de statul francez intrând în compunerea Marinei sub numele de „O-Birne"[2]. După război Franţa a oprit suma respectivă în contul comenzilor de echipament, tenică de război şi muniţie pe care le livrează României. Diferenţa de 1.965.198 lei aur fusese depusă la Casa de Depuneri a României şi, ulterior, va fi folosită pentru construcţia unui nou submarin. Primul Război Mondial (1914-1918) a dus la consacrarea submarinelor drept o armă extrem de eficientă și cu un important aport strategic. Cum propunerea Angliei la Versailles (1919), ca submarinul - ca armă - să fie scos in afara legilor, nu s-a realizat, submarinul revine în atenția militarilor.

Conferinţa de la Washington (1921-1922) a principalelor puteri navale, a admis existenţa în continuare a flotelor de submarine. Numărul mare de torpilări de nave militare, ca și uriaşul tonaj comercial dat la fund în primul război mondial, făcuseră de altfel din submarin, arma „săracului". Adică a flotelor care neputând dispune de suficiente forţe de suprafaţă, se apară şi atacă adversarul cu nave submarine[3]. O denumire nedreaptă spunem noi! Înarmările generale din Europa dinaintea celui de al 2-lea război mondial au obligat și România să-și întărească forțele armate. După Unirea de la 1 decembrie 1918 tânărul stat român, acum în granițele sale firești, naționale, deși nu avea nici o revendicare teritorială, a trebuit să dezvolte o strategie de apărare. Păstrarea granițelor terestre și navale impunea apărarea lor cu mijloace militare moderne.

Într-un document din anul 1924, reluarea programului naval român din 1914, s-a prevăzut achiziţionarea fără întârziere a trei submarine, armate cu torpile, mine şi artilerie. Tipul de submarin ales a fost cel care se arătase cel mai eficient în primul război mondial: submarinul torpilor de tonaj mijlociu (600-700 tone), dispunând de 6 tuburi pentru lansarea torpilelor şi o autonomie de marş de 10.000 de mile. Precum şi în mod just, a unei nave bază, dat fiind că la Constanţa nu exista arsenal maritim pentru navele militare. Prin programul de înzestrare din anul 1924 (cel de al doilea) s-au solicitat credite pentru a se procura trei submarine, dar primul-ministru al guvernului de atunci a decis să se construiască numai un submarin şi o navă-bază pentru aceasta şi pentru cele viitoare. Astfel, în 1926, Marina Regală comandă în Italia, la şantierele „Quarnaro", din Fiume[4], un submarin, comandă ce făcea parte dintr-un început de program naval pe care guvernul Averescu îl iniţiase în anii 1925-1927[5].

Costul acestui submarin a fost stabilit prin contract la 150 milioane lei aur, dar la termenul fixat a fost achitată suma de 135 milioane lei aur, sumă care constituia costul real al navei. Era cea de a treia comandă de submarin pe care o făcea marina română, primele în cadrul unui program naval de realizare a unei Flote Moderne de mare, fusese preluat de marina italiană intrată în acelaşi an în primul război mondial, iar în 1920, statul român renunţase din motive financiare la submarinul de cca. 350 tone, comandat şi acontat cu câţiva ani înainte casei Franceze Schneider, deşi ajunsese chiar să trimită în Franţa un delegat pentru perfectarea tratativelor de achiziţionare, ca şi personal pentru instruire[6]. Dat fiind corupția care domina și aceea epocă comanda a fost prelung comentată[7]. În mod concret, construirea unui submarin pentru marina română a fost aprobat la 13 noiembrie 1926 când s-a lansat o comandă Şantierului Naval „Quarnaro" din Italia, pentru un submarin torpilor şi a unei nave-bază.

Comandorului Nicolae Petrescu, fost director al Muzelui Marinei Române a descoperit că în Arhivele Militare contractul nr. 15.276, din 7 decembrie 1926, având ca termen de livrare 7 decembrie 1928. Deci nava trebuia construită în doi ani. Costul total al acestui submarin, în conformitate cu prevederile contractuale, de 167.624 de lire sterline (LS), plătite în şase rate timp de trei ani. La 19 decembrie 1931 se achitaseră cinci din cele şase rate, în sumă totală de 150.861 de lire sterline reprezentând 90% din valoarea totală a submarinului[8]. O comisie română de ofiţeri şi maeştrii prezidată de căpitan comandorul Gheorghe Koslinski a fost trimisă în iunie 1927 la Fiume pentru supravegherea construcţiilor. Spre deosebire însă de 4 distrugătoare, comandate de statul italian tot atunci aceluiaşi şantier şi care au fost lansate unul după altul, ca şi de nava bază „Constanța" - lansată în 1929, construcţia submarinului a înaintat încet. Personalul român s-a găsit mai tot timpul pe şantier instruindu-se şi cooperând cu specialiştii italieni - între alţii amiralul Maraghini şi inginerul Itti Bacici - în realizarea unei nave corespunzătoare tehnicii contemporane. La 6 iunie 1930, în cadrul lansării sale, „Delfinul" a alunecat cu o viteză de bun augur dar, un an mai târziu nu era gata şi nava bază a trebuit să plece în ţară fără submarin[9]. Firma constructoare a întârziat lansarea navei până la 1 XII 1931, ultima dată acceptată de Marina Militară Română, când submarinul trebuia să fie predat cu probele de recepţie finalizate. Nici după o prelungire de încă 6 luni a termenului de livrare, constructorul nu a fost în măsură să predea submarinul. Ca urmare, Comisia de supraveghere a fost rechemată în ţară la începutul anului 1932, iar Statul român, la propunerea Comisiei tehnice a marinei, a realizat contractul cu şantierul Quarnaro şi şi-a revendicat drepturile pe calea justiţiei.

În această situaţie, Ministerul Apărării Naţionale a renunțat la contract, adresându-se instanţelor judiciare române, a căror componenţă fusese stabilită anterior. Tribunalul Ilfov, Secţia a II-a Comercială a rezilierii contractului pun sentinţa nr. 1725 din 27 martie 1933, pentru nepredarea la timp a submarinului şi a obligat casa constructoare să restituie ratele primite de la Marina Militară în valoare de 150.861 de lire sterline, la care s-au mai adăugat penalităţi de 16.763 de lire sterline, plus 123.000 de lire sterline ca amenzi de întârziere, plus 52.802 de lire sterline ca dobândă la avansul primit de casa constructoare şi 120.000 de lei cheltuieli de judecată şi onorariile avocaţilor.

Submarinul cocoșat de corupție

Sentinţa Tribunalului Ilfov a rămas însă fără urmări practice din lipsa posibilităţilor de executare pe teritoriul Italiei. În situaţia în care Marina Română pierdea ocazia de a avea un submarin şi chiar de a nu mai recupera nici avansul dat într-o sumă importantă şi-a exprimat dorinţa de a merge pe calea înţelegerii amiabile pentru reluarea contractului. La 24 ianuarie 1935 au început noile tratative cu acordul firmei constructoare, care au durat circa şase luni, când s-a încheiat convenţia nr. 1.555 pentru reluarea submarinului. Prin această convenţie s-a stabilit ca statul român să plătească numai un sfert din ultima rată, contractul din 1926, adică 4.192 de lire sterline, în loc de 16.763 de lire sterline. S-a obţinut din partea firmei italiene şi acordul penalizării în cazul în care submarinul nu va îndeplini integral prevederile caietului de sarcini stabilit la încheierea convenţiei, reţinându-se sumele ce aveau de primit de la statul român pentru construirea navei-bază „Constanţa". Şantierul italian s-a obligat să plătească integral taxele de timbru şi de înregistrare ce reprezenta preţul eventualei vânzări.

În urma înţelegerii stabilite, s-a trimis în Italia o comisie tehnică condusă de comandorul Schmid, care, după controlul submarinului, a apreciat că aceasta este în bună stare şi bine conservat. Timp de peste 3 ani lucrurile au rămas pe loc. S-a ajuns totuşi la o reluare a tratativelor şi s-a încercat o reglementare a cazului. Un inginer naval român a vizitat submarinul constatând că fusese „bine întreţinut de şantier", după care - în august 1935 - o comisie română de recepţie s-a deplasat la Fiume unde a început executarea tuturor probelor de suprafaţă, imersiune, lansări, tir naval, ş.a.. Tot la Fiume a fost trimisă în toamnă şi nava bază „Constanța" cu echipajul „Delfinului", care a asistat la ultimele probe.

Submarinul a corespuns „bine" la probele principale de imersiune (16 noiembrie), scufundându-se până la 82 de metri în condiţiile cerute; a rămas totuşi în sarcina şantierului punerea la punct a anumitor instalaţii. La 22 august 1935, comisia de recepţie, având ca şef pe comandorul Gheorghe Koslinsky[10], a început executarea probelor prevăzute în caietul de sarcini care au dat rezultate bune, unele dintre ele depăşind limitele stabilite anterior. În prezenţa comandantului şi instructorului general al marinei, contraamiralul Ion Bălănescu, s-a efectuat, la 16 noiembrie 1935, proba de rezistenţă 82 de metri adâncime. Rezultatele au fost foarte bune[11]. A apărut, însă, o nouă problemă foarte importantă. Din cauza diferenţei de densitate între apa Mării Negre, de 1,010. şi a densităţii prevăzute în contractul iniţial de 1,026, submarinul devenea mai greu cu 23 de tone, situaţie care solicita unele modificări şi transformări la corp, după ultimele modele ale submarinelor moderne. S-a cerut Ministerului Marinei Italiene să însărcineze un expert submarinist care să controleze calculele de dozaj şi de stabilitate ale şantierului „Quarnoro" şi să dea un aviz tehnic definitiv dacă datele rezultate din calcul în urma ultimelor modificări. Și dacă dau garanţia unui submarin sigur şi capabil de a îndeplini în cele mai bune condiţii misiunile sale.

După renunțarea la unele greutăţi de la bord şi a unor transformări la corp, fără a se pretinde un supliment de preţ, trebuiau reluate probele de dozaj şi de stabilitate în imersiune[12]. Un mic defect de stabilitate în imersiune fusese compensate cu o mică suprastructură spre pupa („cocoaşa"), în adăugirea formelor de liberă circulaţie. Aceast cocoașă va fi însă considerată norocoasă. Celebrul scriitor Virgil Gheorghiu scrie că:" Spre deosebire de celelalte submarine, „Delfinul" este cocoșat. Nu e nici o figură de stil: el e singurul submarin cocoșat din lume. Când a fost scos din șantier „Delfinul" avea pupa - adică partea din spate - mai ușoară. Ca să o aducă la aceeași greutate cu restul trupului, submarinului nostru i s-a pus deasupra o cocoașă metalică pe care el o poartă de atunci în spate. Cocoașa este un „cheson etanș" - așa i se spune acestei infirmități în limbaj tehnic. Cocoașa „Delfinului" este, în fond, un lucru bun. E drept că nu e prea frumoasă, dar ca toate cocoașele, poartă noroc.
- Va urma -

Notă: Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări și Dezbateri Științifice „2016 - 100 de ani de la Războiul de Intregire, 75 de ani de la Războiul de Reîntregire Naţională" - Maia, 2016 organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 9-10 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.
----------------------------------
[1] Căpitan de rangul III Ovidiu Ionescu și căpitan de rangul II Filaret Sîntion - "Revista Marina Română", nr. 5, 1991, pag.14
[2] Contractul a fost negociat de ataşatul militar în Marea Britanie şi de locotenent-comandorul Gheorghe Koslinskz (sauKoslinski), „părintele" submarinelor românești. Gheorghe Em. Koslinski (n. 20 mai 1889, Galați - d. 30 aprilie 1950, Aiud) a fost un amiral român, care a îndeplinit funcția de subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale pentru Marină (1940-1941).Gheorghe Koslinskz (sauKoslinski) a fost primul ofiţer al Marinei Militare Române specialist în navigaţia submarină. S-a format în Franţa, în anul 1920, pentru comandă de submarin, urmând cursurile Şcolii de navigaţie submarină, fiind şi ambarcat pentru practică pe submarinul „Andromaque". A predat tactica forţelor submarine şi tehnica submarinelor la Şcoala Navală şi la Şcoala Superioară de Război. A urcat treptele ierarhice militare până la gradul de viceamiral. A deţinut, pentru scurt timp, demnitatea de Subsecretar de Stat al Marinei, motiv pentru care a fost judecat şi condamnat la detenţie, murind în închisoare.
[3] Nicolae Koslinski - „Submarinul Rechinul" în „Războiul submarin în Marea Neagră 1941-1944", editura Modelism International, 1991, pag. 9
[4] Astăzi portul croat Rjeka
[5] Ministru de război General Ludovic Mircescu. Generalul Mircescu s-a sinucis în anul 1928 în urma descoperirii faptului că planul de mobilizare a Armatei Române fusese sustras.
[6] Nicolae Koslinski, Cristian Crãciunoiu - „Fortuna Audaces Judat - Delfinul", Modelism Internațional, nr. 1, 1998, pag 15
[7] Guvernul italian a repartizat comanda submarinului şi a navei bază şantierului Quarnaro, care nu mai construise submarine.
[8] Nicolae C. Petrescu - „Marina Română în războiul antisovietic", editura și tipografia Europroduct, Pitești, 2008
[9] Nicolae Koslinski - „Submarinul Rechinul" în „Războiul submarin în Marea Neagră 1941-1944", editura Modelism International, 1991, pag. 2
[10] Nicolae C. Petrescu - „Marina Română în războiul antisovietic", editura și tipografia Europroduct, Pitești, 2008
[11] În şantierul de la Fiurme s-au mai desfăşurat probe de marş şi de imersiune, lansări de torpile şi trageri de artilerie. În anul 1936 s-au efectuat în Italia opt lansări de torpile de exerciţiu, continuate la Constanţa cu şase lansări la suprafaţă, în poligonul de probe (1937), şi cu trei lansări în larg la opt km est de Constanţa.
[12] Arhivele Militare Române (A.M.R.), fond Comandamentul Marinei Militare (C.M.M.), dosar nr. 1180.