„Fii bun, fii drept şi nu uita că deasupra tuturor intrigilor şi urilor este Patria, este nemurirea Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată!" (Mareşal Ion Antonescu)
România în Al Doilea Război Mondial
Desigur că rândurile de faţă nu-şi propun o analiză amănunţită a modului cum administraţia a obţinut realizări neobişnuit de bune într-o perioadă extrem de scurtă. Încerc în cele ce urmează să creionez, atât cât voi mai putea, amănunte deosebite în ceea ce s-a realizat acolo. În dorinţa de a fi alături de populaţia locală şi a o sprijini sub toate formele şi aspectele. O grijă deosebită a fost pentru copiii şcolari, astfel încă din septembrie 1941, s-au luat măsuri ca toate şcolile primare de toate gradele de pe întreg întinsul provinciei să-şi deschidă porţile la 1 octombrie 1941. Si-au început activitatea 1312 şcoli primare cu patru clase, 613 şcoli gimnaziale cu 7 clase, 126 superioare cu 10 clase şi 14 licee. Tot în 1941, se redeschid cursurile Universităţii din Odesa, întâi cu trei facultăţi, pentru ca, în anii ce au urmat, să se ajungă la şapte facultăţi. Cu ocazia redeschiderii cursurilor anului universitar, profesorul, nu guvernatorul George Alexianu, s-a adresat, de această dată studenţilor: „În aceste zile grele, care contrar dorinţelor noastre s-au năpustit ca un blestem asupra lumii, unica consolare o vedem acum astăzi aici în renaşterea ştiinţei şi a dorinţei de ştiinţă acest veşnic adevăr, baza vieţii şi a dezvoltării. Îndiferent de sistemul de opresiune în care aţi fost ţinuţi şi obligaţi să trăiţi, indiferent de numărul temniţelor şi a lagărelor de muncă şi exterminare, prin care aţi fost obligaţi să acceptaţi politica statului sovietic comunist, noi v-am adus libertatea şi democraţia."
Continuându-şi alocuţiunea departe de nota obişnuită a unui ocupant, a spus în continuare fraze care au avut un ecou extraordinar în inimile şi sufletele auditoriului, fraze pe care până şi comuniştii ruşi le-au reţinut şi apreciat, atunci când tatăl meu a fost judecat în 1945 Ia Odesa de către sovietici.: „Suntem în război, asta este situaţia, astăzi, voi alături ca şi toată lumea, sunteţi amărâţi şi apăsaţi, părinţii, fraţii, rudele voastre luptă şi mor pe front pentru apărarea patriei voastre. Si noi facem acelaşi lucra încercând să ne apărăm ce ne-a fost luat cu silnicie. Nu discut şi nu politizez acest lucru, suntem într-o universitate şi politica nu are loc aci ci doar dorinţa de a învăţa. Suntem aci pentru a înţelege suferinţele şi grijile voastre, aveţi răbdare, s-ar putea ca după vremea rea de acuma şi toate nenorocirile să dispară şi să vă fie bine şi atunci vor urma şi pentru voi soare şi vreme bună."
Atunci, în 1945, când era judecat de sovietici la Odesa, ajungându-se la acest discurs bine ştiut şi cunoscut de sovietici, aceştia i-au spus: Ne închinăm în faţa dumneavoastră, aţi vorbit şi procedat ca un om de mare înţelegere, ca un adevărat profesor rus. Poate că şi pentru acest lucru, dar şi pentru felul cum s-a purtat cu populaţia din regiune şi modul de înţelegere, au condus ca cei care-l judecau Ia Odesa - Consiliul Comisarilor Poporului de pedepsire a faptelor cotropitorilor -, l-au găsit şi declarat nevinovat, lucru care însă nu a împiedicat Tribunalul Poporului în 1946 să-l condamne la moarte! Un alt fapt puţin cunoscut s-a putut realiza şi cu sprijinul şi dorinţele mitropolitului Partenie al armatei şi mgr. Andreea Cassulo reprezentantul Vaticanului în România. Aceştia, după ce profesorul cu asentimentul autorităţilor de la Bucureşti a invitat în 1943 întreg corpul diplomatic acreditat în România pentru a vedea şi a se convinge la faţa locului de situaţia realizată în Transnistria. Concluziile acestei vizite au fost materializate prin rapoarte diplomatice ale diplomaţilor aflaţi în vizită. Sinteze de mare valoare s-au aflat în rapoartele Mgr. Cassulo şi ale reprezentantului Crucii Roşii Internaţionale de la Geneva. Atunci, aceşti înalţi prelaţi au sugerat guvernatorului ca, din ţinutul Transnistriei, să se încerce să se trimită ajutoare ţărilor aflate în mare suferinţă. Cum I.P.S. Partenie tocmai se înapoiase dintr-o călătorie de la Muntele Athos, el a povestit situaţia dramatică a populaţiei greceşti, hotărându-se atunci ca prin grija armatei să fie trimise ajutoare alimentare din Transnistria pentru copii din Grecia. S-au trimis în consecinţă cinci vagoane de alimente, prin grija armatei, care din păcate şi din motive greu de înţeles, nu au ajuns la cei cărora le fuseseră destinate, ele fiind jefuite pe drum de localnicii înfometaţi şi cam dispuşi să jefuiască în loc să muncească.
Având strânse legături de pe timpul profesoratului cu diverşi colegi, oameni de ştiinţă, jurişti din Franţa, la propunerea mgr. A. Cassulo, s-a hotărât ca prin grija guvernământului să se trimită şi în Franţa ajutoare alimentare. În felul acesta s-au expediat prima dată 67 de vagoane de alimente în Franţa ocupată de germani şi apoi alte 22 de vagoane în Franţa Mareşalului Petain. Dintre acestea 5 au fost destinate oraşului Bordeaux la dispoziţia primăriei pentru şcoli şi populaţia nevoiaşă, iar al şaselea destinat special la indicaţiile profesorului Alexianu, colegilor săi de la facultatea de drept din Bordeaux. Atât de la Paris cât şi de la Bordeaux şi din partea colegilor de la facultate s-au primit cu multă recunoştinţă mulţumiri. În urma acestor acţiuni şi în baza rapoartelor mgr. A. Cassulo, atunci în 1943, Papa Pius al Xll-lea a acordat profesorului Gh. Alexianu marea enciclică „Orbis et Urbis" singura acordată în acei ani. Biserica catolică care are cele mai bune arhive din lume, a ştiut şi a putut să mă găsească prin reprezentanţii săi in ţară şi să mă invite cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România la recepţia ce i sa oferit. Am arătat acest mic episod, pentru a reliefa încă odată cum biserica catolică a ştiut să aprecieze comportamentul şi faptele tatălui meu din Transnistria şi nici după atâţia ani de zile nu le-a uitat sau ignorat, pe când autorităţile statului român, păstrează încă şi azi, ca bună şi firească mişelia juridică a procesului din 1946.
A venit acel 23 august 1944 cu tot ce a urmat nou în suferinţele poporului nostru. Procesul politic şi nicidecum juridic înscenat mareşalului Antonescu şi colaboratorilor săi sa, desfăşurat în aprilie mai 1946 în condiţiile cu totul deosebite în care se afla România la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Era perioada în care se bucura de mare publicitate judecarea criminalilor de război fie de către tribunalele internaţionale, fie de cele naţionale. Noţiunea de crimă de război nu avea o definiţie clară şi unitară printr-o legislaţie anterioară războiului. Această sitaţie a permis definirea crimei de război de către ţările învingătoare, în funcţie de interesele forţelor politice aflate la putere. Aşa se face că s-a ajuns să fie considerate crime de război în afara faptelor de încălcarea normelor internaţionale referitoare la purtarea războiului şi alte acte de guvernare ale conducătorilor ţărilor învinse sau care au fost considerate învinse. Si este semnificativ faptul că nicio personalitate din ţările învingătoare nu a compărut în faţa vreunui tribunal şi nu a fost condamnată pentru crime de război şi cazuri au fost cu nemiluita. În primul rând s-a urmărit ca prin aceste procese să se dea satisfacţie deplină sovieticilor, ai căror conducători nu-i putea ierta pe cei care au luptat împotriva lor, chiar daca au făcut-o în virtutea dreptului sacru al apărării integrităţii teritoriale a ţării. În al doilea rând prin procesele intentate împotriva tuturor celor care au luptat contra bolşevismului sau aveau alte concepţii politice, noile forţe au realizat şi monopolizarea puterii în favoarea comunismului şi lichidarea tuturor celor cere se opuneau sau s-ar fi putut opune. Spiritul democratic de înţelegere a relaţiilor internaţionale a fost înlocuit de noile doctrine politice de dominaţie, în care dreptul celui mai puternic, dreptul pumnului, constituia metoda de intimidare a câtorva mari puteri, ameninţând liniştea şi independenţa ţării noastre şi celorlalte popoare din aproape întreaga Europă şi chiar a planetei.
Trebuie menţionat de asemenea faptul că pentru România ca şi pentru toate ţările căzute sub influenţa nefastă a sovieticilor, listele „criminalilor de război" au fost întocmite la Moscova. Despre acest proces ca şi de altfel despre alte mari procese din acele vremi, opinia publică nu a ştiut decât ce s-a scris în presa aservită noilor forţe de ocupaţie după placul lor. Ce conţine acuzarea în dosarul acestui proces şi ce posibilităţi ne oferă pentru cunoaşterea adevărului ? Ce-a mai gravă crimă şi trădare a intereselor poporului român a fost considerat atacarea de către România a Uniunii Societice fără a se face vreo referire la faptul că în vara anului 1940 U.R.S.S., devenit agresor, a pus stăpânire în mod samavolnic pe o importantă parte din teritoriul României. Dar un act de acuzare, ori cât de bine ar fi ticluit nu constituie o probă injustiţie. Este găsită şi redată stenograma interogatoriului luat tatălui meu, urmată de stenograma rechizitoriului susţinut de acuzatorii publici. Un rechizitoriu reproduce şi detailează actul de acuzare dar nu poate fi apreciat decât ca un discurs politic, căci el nu probează în nici într-un fel vinovăţia acuzatului. Sentinţa de condamnare dată trebuia să constituie o sinteză a dosarului în care trebuiau prezentate faptele, probele din care ele rezultă, argumentarea respingeri unor probe şi susţineri ale apărării, analiza textelor de lege ce urmează a fi aplicate şi demonstrarea că faptele reţinute se încadrează în articolele de lege invocate. Sentinţa însă pronunţată în această cauză este de fapt o caricatură juridică, care nici măcar sentinţă nu se poate numi şi ori cărui jurist adevărat şi cinstit i-ar fi fost ruşine să publice o asemenea hotărâre judecătorească.
Analizând modul de prezentare a procesului din 1946, acesta nu oferă juridic posibilitatea cunoaşteri adevărului şi formularea unor convingeri la vinovăţia sau nevinovăţia penală a persoanelor în cauză. Evenimentele istorice au fost prezentate şi interpretate voit în mod denaturat, prin prisma nu a intereselor poporului român şi a adevărului istoric, ci cea a intereselor unei puteri străine şi a exponenţilor acesteia din ţara noastră. În acest proces au fost audiaţi zeci de martori despre ale căror depoziţii nu se vorbeşte nimica. Probele scrise, în principal stenogramele ale şedinţelor Consiliilor de Miniştri au fost prezentate trunchiat, iar interpretarea dată nu a corespuns adevărului. Unele probe scrise care nu conveneau acuzării nu au mai fost prezentate. În aceste condiţii nu se poate vorbi de adevăr ! Hotărârea Tribunalului Poporului în această cauză, a ignorat pur şi simplu actele din dosar care nu-i conveneau, nu a ţinut seama nici de depoziţiile martorilor, nici de apărările inculpaţilor căci numai aşa putea da o asemenea sentinţă. Nu mai reiau să analizez pe articole cum a ajuns acel tribunal să-l condamne la moarte pe tatăl meu. Dau un singur exemplu analizat juridic de gll. loan Dan, în lucrarea amintită: Acuzatul Gh. Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei în calitatea ce o avea a militat pentru desăvârşirea intrării armatelor germane pe teritoriul ţării prin participarea sa la Consiliile de Miniştri din 7 iulie 1941 şi 19 iulie acelaşi an, apoi prin concursul dat guver¬nului a sprijinit continuarea războiului. Las la o parte faptul că la data de 7 iulie invocată în sentinţă, nu numai că trupele germane erau venite în România cu mult timp în urmă (de pe vremea regelui Carol al II-lea şi a guvernului Gigurtu), dar şi începuse războiul de două săptămâni, iar la data 19 iulie când în sentinţă se spune că atunci s-a hotărât începerea războiului, lucru total inexact, în acea zi în Consiliul de miniştri sa discutat despre reorganizarea Basarabiei şi a Bucovinei, iar tatăl meu nu avea atunci nicio funcţie în guvern. Pentru această faptă a fost condamnat la moarte. Şi toate celelalte capete de acuzare au aceiaşi valoare aceia a bunului plac a celor care aveau ordin să-l asasineze cu ori ce preţ.Se ştie acum şi s-a ştiut şi atunci că fiind judecat la Odesa, George Alexianu a fost găsit nevinovat. Cu hotărârea de Ia Odesa a fost adus în ţară şi în momentul încarcerării a predat acuzatorului public sef în acel proces Avrum Bunaciu, acea hotărâre. Acesta a promis că o va da la tradus şi că ea se va regăsi în dosar. Nimeni nu a mai văzut-o de atunci. Dar pentru a arăta bineînţeles sovieticilor că Tribunalul a ţinut seama de achitarea de la Odesa, surprinzător pe lângă condamnările primite, este achitat că: Nu se face vinovat de faptul că nu a respectat regulile de purtarea războiului, deoarece el nu a condus efectiv războiul; de asemenea nu se face vinovat că ar fi supus Ia munci sau tratamente inumane prizonierii de război căci ei au fost corect şi bine trataţi şi o hrană mai bună ca pe timpul cât au servit în armata rusească şi de asemenea achitat pentru că nu a ordonat sau săvârşit represiuni colective sau individuale, în scop de persecuţie politică sau din motive rasiale, asupra populaţiei civile. În felul acesta s-a ajuns la 1 iunie 1946, când la Jilava în valea piersicilor au fost ucişi mişeleşte. Eroii neamului au fost transformaţi de duşmanii neamului în trădători, iar trădătorii în figuri glorioase demne de interes şi chiar stimă istorică pentru început, urmând ca să se transforme printr-o minciună unanim acceptată în adevăr, ca şi cum românii nu trebuie să aibă nimica sfânt de apărat, pentru a putea fi mai uşor distruşi. Apoi s-a aşternut liniştea şi uitarea.
Mascarada sinistră care s-a comis spre stupoarea poporului român cu mareşalul Antonescu şi cu colaboratorii săi, arestaţi, judecaţi, condamnaţi şi executaţi ca trădători ai poporului român, lasă şi azi înmărmurit de revoltă pe ori cine se apleacă cu obiectivitate istorică asupra acestui capitol. În lumea atât de confuză şi tragică a războiului, plină de constrângeri, condiţia tragică la care a fost supus tatăl meu, 1-a făcut să rămână până la urmă, conştient şi demn. Prin felul cum s-a apărat nu se poate considera prin nimic că s-ar fi dezis sau desolidarizat de participarea sa la conducerea Transnistriei. Din contra şi spre cinstea şi onoarea lui ca om a mers până la capăt. La încheierea dezbaterilor procesului când i s-a acordat ultimul cuvânt a fost singurul care alături de mareşal, a avut curajul şi demnitatea să declare: „Îmi asum întreaga răspundere pentru modul cum a fost administrată Transnistria." Târziu, prin 1984, doi istorici care încercau să descifreze datele procesului şi găsind nenumărate nepotriviri, au avut ideea de a-l întâlni pe Al. Voitinovici, cel care în 1946 a fost preşedintele completului de judecată care i-a condamnat. Stând de vorbă ca o informare nu se punea atunci problema ca această conversaţie să fie făcută public, a răspuns renunţând Ia canoanele tipic comuniste afirmând atunci: Despre toţi cei condamnaţi şi executaţi cât şi despre ceilalţi, a avut păreri nuanţate dar în susţinerea condamnării ce a dat-o, doar despre tatăl meu a spus fără a fi obligat de ceva: „Un om care mi s-a părut de calitate, care nu a dezarmat ca om, a fost profesorul Alexianu, guvernatorul Transnitriei. Părerea mea este că pe cât a putut, Alexianu nu a făcut rău în Transnitria. La el totul a fost răspundere obiectivă, nici un fapt concret care să-l fi implicat direct nu i s-a putut reţine. El a fost singurul care a avut demnitatea în finalul dezbaterilor să spună: îmi asum întreaga răspundere a actelor şi faptelor mele săvârşite în timpul guvernării mele alături de mareşal."
Activitatea lui a fost aceia de a servi ţara şi naţiunea într-una din cele mai grele perioade ! Si pentru asta a plătit cu viaţa. Faptele din viaţa lui au fost făcute pentru nevoia de civilizaţie şi cultură, nu dintr-un patriotism declarat. El face parte în modestia lui, din constelaţia marilor oameni care au rămas cu adevărat vii, preocupat doar de munca de moderator de suflete şi de luminat minţi. La moartea tatălui meu, două întrebări se pun cu aceiaşi forţă, cu toată forţa opoziţiei dintre ele: cum să vorbeşti despre el, cel care a fost profesorul Alexianu, sau cum să nu vorbeşti despre el. Cum să vorbeşti despre el, mai ales acum în faţa acestor rânduri, la o atât de mare distanţă de la moartea lui şi fără de mormânt şi cum să-ţi mai faci auzită vocea, de neauzit în vacarmul spectacolelor jalnice care ni se oferă până la saturaţie, până la insuportabil fizic, de toate vocile distonante ale politicienilor de azi. Dar cum să nu vorbeşti despre el, cum să las ca pasul pe care i-a fost dat să-l facă înspre tăcere, în faţa plutonului de execuţie să rămână nespus şi neştiut. Cum să ignorăm încă odată dispariţie lui, după ce de mulţi ani încoace profesorul Alexianu şi mulţi alţi ca el să rămână nume pentru ignorantele noastre şi nepăsările noastre. În faţa procurorului de serviciu care i-a adus Ia cunoştinţă că cererea sa de graţiere i-a fost respinsă şi că va urma execuţia şi cerându-i să-şi exprime conform procedurii legale (doar în acea clipă s-au respectat procedurile legale) ultima sa dorinţă, a spus simplu şi din toată inima, transmiţându-ne nouă celor de azi şi de ieri, testamentul său moral, crezul său de-o viaţă: „Doresc neamului românesc să-şi îndeplinească şi realizeze năzuinţele pentru care cad eu astăzi aci"
Eu unul la vârsta înaintată la care am ajuns nu mai în nici într-un fel speranţa că se va găsi cineva din acest neam românesc, pe care tatăl meu l-a slujit cu demnitate şi credinţă, să repare nedreptăţile ce i s-au făcut şi să-l repună în istorie la locul ce i se cuvine.