Înverșunarea Ungariei împotriva recunoașterii de către Conferința de pace a autodeterminării națiunilor ce se aflaseră sub ocupația sa, s-a dat și pe plan diplomatic cu metode și mijloace deloc diplomatice. Așa zisa „apărare” a drepturilor Ungariei s-a bazat pe minciună, erori materiale grosolane, răstălmăcirea faptelor, lipsa totală de luciditate în formularea unor judecăți de valoare privind situația internă din Ungaria, regimul naționalităților , exacerbarea unor pericole la adresa Europei , a statelor occidentale pe care numai o  Ungarie  regală, cu o armată puternică , așezată pe crestele Carpaților ar fi putut să le contracareze.

Câteva exemple.

La Conferința de pace, Contele Apponyi, șeful delegației ungare a negat, printr-o documentație tendențioasă și falsă realitățile obiective  făcând și  afirmații ce lezau logica elementară. „Memoriul guvernului ungar de protest contra prevederilor Tratatului de  Pace cu Ungaria , prezentat de șeful delegației la 17 mai 1920, specifica: „Guvernul ungar protestează în special contra lezării  evidente a principiului autodeterminării care constituie singurul mijloc de a înlătura cauzele tulburărilor și răsturnărilor”[14]. Autodeterminarea  despre care vorbea acest document se realizase în spațiul central-european în 1918, inclusiv în Ungaria - care era republică. Pe de altă parte Apponyi susținuse în fața Congresului că în Ungaria „nu existase problemă națională”[15] și, prin urmare ,  România, Cehoslovacia și Iugoslavia ar fi fost „creații imperialiste” care nu ar fi rezultat din aplicarea principiului naționalităților, că „mutilarea Ungariei milenare apare ca o greșeală istorică” ce va duce la ruină și haos întreaga Europă centrală și sud-estică. Ungaria cerea Conferinței de Pace să i se atribuie teritorii aparținând Austriei asupra căreia arunca întreaga răspundere pentru declanșarea războiului[16].

Trebuie amintită în acest context și implicarea Vaticanului în acțiunea delegației maghiare la Conferința de pace. Monseniorul Majlath , episcopul ungur al Transilvaniei, a adresat „popoarelor occidentale” un mesaj , la 27 octombrie 1919 ce urma memoriului din 8 septembrie același an, trimis celor cinci ai Conferinței de pace, în care, folosind un limbaj deloc creștinesc , a proferat multe insulte la adresa popoarelor din Centrul și Sud-Estul Europei, susținând „superioritatea” culturii maghiare față de „cultura balcanică ortodoxă”; el a și subliniat, ca să se știe odată pentru totdeauna: „ Noi aparținem Europei occidentale și nu dorim să devenim balcanici”[17].O altă căpetenie a bisericii catolice ungare, monseniorul Boros, a fost numit de guvernul din Budapesta , la finele anului 1918, membru în Comisia însărcinată cu pregătirea documentației pentru delegația Ungariei la Conferința de pace  și apoi a devenit membru al delegației. Folosind contextul, a desfășurat, timp de doi ani de zile , o propagandă acerbă contra României în Franța, Olanda și Anglia[18].

Acest fel de acțiuni subversive menite să destabilizeze  și să provoace ură, erau bine cunoscute în acel timp. Profesorul american Andrew C. Janos, președinte al Centrului de studii slave și est-europene al Universității Berkeley din California, scria: „este semnificativ că în 1920 biserica catolică ungară s-a afirmat drept campion al cauzei revizioniste, colaborând strâns cu Vaticanul”[19].

Această acțiune ofensivă a Ungariei la Conferința de pace s-a desfășurat într-un context propice ideii – agreată la Paris, Londra , Roma și chiar la Washington  - că  dispariția colosului austro-ungar din Centrul Europei ar acutiza primejdiile ce pot veni din Răsărit. Căderea țarismului și stabilirea regimului bolșevic în Rusia  crea multe necunoscute în fața cărora securitatea Occidentului se simțea amenințată. În consecință, multe cercuri politice occidentale nu vedeau cu ochi răi menținerea colosului austro-ungar în Centrul Europei ca o contrapondere în fața unui imperiu rus renăscut.

La sfârșitul anului 1919 România, Cehoslovacia și Regatul sârbo-croato-sloven au desfășurat o acțiune conjugată, la Paris și în alte capitale împotriva modului cum delegația maghiară afirma vehement cererea sa de păstrare a frontierelor vechii Ungarii. Din capitala Cehoslovaciei, ambasadorul francez Clément-Simon scria la Quai d’Orsay la 31 decembrie 1919: Acțiunea ungară a creat multe îngrijorări în statele Sud-est europene, pentru că, „personalități din țările Antantei discută această eventualitate ca și când ar fi vorba de o posibilitate perfect admisibilă . Acest reproș se adresează mai mult englezilor decât francezlor[20].

La 2 ianuarie 1920 guvernul francez a fost nevoit să transmită reprezentanților săi diplomatici, printr-o telegramă circulară o seamă de precizări care specificau :„ Nu ignorăm faptul că maghiarii se pregătesc să revendice în fața Conferinței o bună parte a teritoriilor atribuite de aceasta națiunilor aliate . Știm de asemenea, că în unele cercuri oficiale engleze, mai ales din afara Foreign-Office-ului, domnește o complezență regretabilă față de unguri. Guvernul francez este decis, în ceea ce-l privește, să se opună ferm la orice revenire , din partea Conferinței asupra deciziilor care au fost îndelung chibzuite și care au ținut seama de toate elementele problemei[21].

În timp ce la Paris Conferința dezbătea tratatul de pace cu Ungaria,  la Budapesta guvernul  trasa liniile unei acțiuni  de mare anvergură menită să ducă la realizarea dacă nu totală, măcar parțială a  fantomaticei „Ungarii Milenare” .Era vorba de Proiectul „Confederației Danubiene” - vis îndrăgit la Budapesta, cu vechi origini. La 30 mai 1918

Când la Viena și Budapesta se țeseau astfel de planuri, la Paris se discutau intens pericolele pe care le anunța pentru Franța un posibil Anschluss Germania-Austria. De aici a rezultat ideea că o eventuală Confederație danubiană ar anula perspectiva Germaniei de a acapara Austria iar Franței i-ar netezi drumul pentru atragerea Austriei în orbita sa. Un interesant material de analiză  al acestei probleme ce preocupa cercurile politice și financiare franceze, a fost  elaborat la Quai d’Orsay , în septembrie 1919 :

„Confederația danubiană este o necesitate - se arăta chiar din capul locului. Dacă în adevăr Franța vrea să mențină independența Austriei trebuie ca aceasta (Austria) să devină, dacă nu conducătoarea cel puțin un cartier general al Confederației danubiene. Se vor salva astfel pacea și echilibrul european”[23].

Chestiunea aceasta era legată de interesele Franței vizând obținerea hegemoniei în Europa Centrală și de Sud-Est. Analiza de la Quai d’Orsay era clară: „Confederația danubiană ar  oferi un câmp larg de acțiune Franței pe plan politic, economic, cultural în întreaga zonă din Centrul și Sud-Estul Europei. Viena se pretează admirabil la o acțiune de acest gen. Viena este, prin tradiție, internațională. Viena este punctul de contact al drumurilor comerciale din Occident și Orient. Băncile sale domină încă Balcanii, Turcia, Asia Mică.” În plus, „Confederația danubiană  având ca centru Austria și Viena ar putea fi o barieră atât în fața imperialismului german cât și a eventualei conivențe germano-ruse. Contactul între Rusia și germanism ar putea fi foarte bine supravegheat de Franța prin Viena[24]”.

În aceste împrejurări cercurile conducătoare de la Budapesta au trecut la concretizarea proiectului Confederației danubiene. În zilele de 17 și 18 martie 1920, emisarul lui Horthy, dr. Halmos, a avut convobiri la Quai d’Orsay cu Maurice Paléologue, secretar general . Plecând în pledoaria sa  de la ideea că „o pace definitivă și stabilă n-ar putea fi realizată în țările dunărene fără o Ungarie linștită și satisfăcută”, emisarul Budapestei avansa propuneri de așa zisă colaborare cu Franța care însemnau de fapt subordonarea întregii economii ungare intereselor franceze: „Ofer ralierea strânsă a Ungariei la Franța și celelalte națiuni prietene Franței, atât din punct de vedere economic cât și din punct de vedere politic, inaugurarea deschisă a unei politici net franco-file și garantarea stabilității acestui proces”[25].

- Așa zisa „cooperare economică” ungaro -franceză însemna predarea tuturor întreprinderilor de stat (căi ferate, construcții de mașini , furnale înalte, oțelării , uzinele de tunuri de la Györ, construcțiile mecanice de la Diosgyor, construcția și exploatarea portului Budapesta și a canalelor aferente, întreprinderile de gaz de la Szolnök, societățile de electricitate, tramvaie, fabricile de ciment de la Totis, minele de la Handlova și Uricani etc etc.[27]

S-au început negocieri secrete cu grupurile industriale franceze, ca Schneider-Creuzot, în prezența funcționarilor guvernamentali.

La 12  mai 1920, în contextul acestor încurajări, Guvernul ungar trimite , prin același Halmos, pretențiile concrete de natură politică drept contrapartidă la concesiile economice , negocierile tratatului de pace cu Ungaria fiind în fază finală,

Este de reținut că secretarul general al Ministerului de Externe, Maurice Paléologue, s-a detașat printr-o formulă diplomatică de documentul primit. Rezoluția pusă pe ultima filă a Notei din 12 mai preciza: „Primind această Notă, am specificat că o primesc doar à titre d’information , fără a emite vreo opinie oarecare asupra chestiunilor care sunt enumerate, Paléologue, 12 mai”.

Tratativele economice își urmau însă cursul, astfel că la  16  mai autoritățile ungare puneau ultimele semnături pe documentele cuprinzând concesiile economice făcute de Ungaria. În zilele următoare lucrurile s-au complicat pe mai multe planuri:

La 4 iunie, semnarea tratatului de pace cu Ungaria într-un moment când cererile acesteia nici nu fuseseră luate în discuție, a creat lui Alexandre Millerand, în dubla sa calitate de Președinte al Conferinței de pace și delegat al Franței, o situație foarte dificilă. Deja în cunoscuta scrisoare remisă delegației ungare la 6 mai 1920 , Millerand  era angajat în respectarea Tratatului de pace. În aceeași vreme, în presa franceză circulau informații despre intențiile guvernului și existența unor tratative secrete cu Ungaria. Curentul de opinie creat era net ostil unei astfel de orientări. Sub titlul „Mâine pacea cu Ungaria”, ziarul „Paris Midi” din 3 iunie scria : „Obiectul acordului încheiat ar fi acela de a da Budapestei o poziție economică dominantă în Europa Centrală. Ungaria ar deveni ea însăși un centru conducător pentru țările vecine care ar urma să  i se supună. Dacă acesta este scopul urmărit, trebuie să ne grăbim să-l împiedicăm .Nici Cehoslovacii, nici Românii, nici Iugoslavii nu sunt deloc de acord să accepte hegemonia economică ungară. Dacă, din nenorocire , politica externă franceză a luat această direcție falsă, se va ridica împotriva Franței un val de proteste, situație nu numai regretabilă dar și umilitoare”[29].Alte ziare acuzau direct Ministerul de  Externe că a „târât Franța sub oprobiul public”[30];  Se cerea Comisiei de afaceri externe a Camerei să analizeze acțiunea „extraguvernamentală” a lui M. Paléologue .

În perioada următoare, departe de a se pune capăt afacerii ungare, lucrurile s-au complicat prin dorința Angliei de a se implica și ea în tratativele economice, financiare și politice , concurența cu Franța vizând de fapt hegemonia în Centrul și Sud-Estul Europei. În acest context Horthy și cercurile militariste din jurul său au socotit propice momentul politic pentru a declanșa acțiunea de refacere a Ungariei mari, folosind abil divergențele franco-britanice.

Pericolul bolșevic care amenință Europa a fost motivația găsită de Horthy pentru a-și asuma rolul de salvator al Europei. În prima decadă a lui iulie 1920 Parlamentul din Budapestea a formulat cererea „ca Europa să dea mandat Ungariei să organizeze rezistența pe Carpați cu armata ei reconstituită”[31]. Cererea Ungariei a fost comunicată guvernelor statelor aliate iar la 26 iulie Horthy a convocat pe reprezentanții diplomatici ai S.U.A., Marii Britanii, Italiei și Franței pentru a le solicita sprijinul pentru ca guvernele respective să acorde Ungariei autorizația de a apăra militar Carpații[32]. În expozeul făcut diplomaților convocați, Teleki a accentuat : „Linia Prutului nu poate  fi apărată și, odată trecută, valul invadatorilor va înainta fără dificultăți până în inima Carpaților. Dacă Armata Roșie va ajunge pe crestele Carpaților, ea va coborî fără probleme până la câmpie și frontiera noastră actuală nu va putea fi apărată”. Comunicând cele de mai sus guvernului său, Fouchet adăuga: „Autorizația pe care o solicită maghiarii le va da acestora posibilitatea să reocupe o parte a fostelor lor teritorii de unde nu vor mai consimți, probabil, să iasă ; mijloc abil pentru ei de a eluda , cel puțin parțial, executarea Tratatului (de pace), de a câștiga o frontieră comună cu Polonia. În fine de a le juca festa cehilor. Acestea sunt visurile îndrăgite aici”[33].

În fața acestei ofensive ungare, România, Cehoslovacia și Iugoslavia au reacționat prompt .Cele trei guverne au trimis o Notă ultimativă Ungariei cerându-i să ratifice imediat Tratatul de pace de la Trianon. Concomitent, fiecare dintre cele trei state au declarat că are mijloace să-și apere frontierele[34].

Departe de a depune armele, Ungaria a insistat în perioada următoare, asupra necesității imperative de a preîntâmpina „pericolul bolșevic” cu armata sa refăcută, susținând că niciuna dintre statele succesoare nu ar fi avut capacitatea de a apăra Europa! Poziția Franței și a Angliei și în egală măsură a celor trei state vecine au determinat dezamorsarea unui conflict ce se anunța extrem de periculos .

În Ungaria însă, tentativele de recuperare a teritoriilor pierdute s-au axat în perioada următoare pe încercarea de reînscăunare  a monarhiei habsburgice. Horthy și contele Bethlen doreau să aducă in cel mai scurt timp pe tronul Ungariei , pe ultimul rege-împărat, Carol de Habsburg, considerat a fi „deținătorul legal al Coroanei Sf. Ștefan”. Acțiunea a fost pregătită și militar cu ajutorul unui însemnat număr de monarhiști austrieci refugiați în Ungaria care au organizat contingente înarmate pregătite să intre în acțiune. Din nou, partizanii din Franța ai ideii  restaurării monarhiei considerau că o atare schimbare a situației ar servi interesele hegemoniste ale Franței în Europa centrală și sud-estică. Înaltul Comisar Francez în Ungaria a avut repetate convorbiri cu arhiducele Iosif de Habsburg în „magnificul său palat din Buda”. Pretendentul la tronul Ungariei  socotea că „numai autoritatea monarhică este capabilă  să conducă Ungaria spre noul său destin”, ceea ce  s-ar fi putut  realiza numai cu implicarea Franței. Viitorul rege i-a citit lui Fouchet textul Proclamației după ce s-ar fi produs evenimentul mult așteptat. În afara declarațiilor  privind afirmarea de bune intenții în relațiile cu vecinii, Proclamația cuprindea o referire specială la România :„În ceea ce privește România, cred că ne-am putea înțelege, procedând cu multă delicatețe cu opinia publică ungară; convențiile ar fi mai întâi cu caracter economic pentru a se ajunge apoi  la concesii politice din partea României, în Transilvania, folosind sprijinul guvernului francez[35].                      *

În toată perioada interbelică, revizionismul ungar a subminat securitatea statelor din zona central-sud-estică a Europei, După 1933 Gemania hitleristă a devenit ajutorul principal al politicii ungare de revizuire a tratatelor de pace și de pregătire a războiului de revqnșă. Budapesta  s-a implicat direct și concret în organizarea terorismului international/ Crima de la Marsilia din 1934 căreia i-au căzut victime regele Alexandru Karagheorghevici al Iugoslaviei și Louis Barthou, ministrul de externe al Franței a fost pregătită în câmpurile de instrucție din Ungaria.

Când Germania a declanșat acțiunea de destrămare a Cehoslovaciei, Ungaria a anexat părți importante din teritoriul acestei țări, acțiune pe care a continuat-o în 1939. În toamna lui 1940, Ungaria hortystă , având și sprijinul U.R.S.S.  a reușit să pună în aplicare planul de acaparare -  ce-i drept parțială - a Transilvaniei. Ce a urmat se știe. Genocid ordonat de Horthy, jaf, distrugeri, teroare. După război, fantoma Ungariei mari a revenit. Aceleași revendicări: Transilvania, autonomia zonei cu populație maghiară, subminarea prin mijloace văzute și nevăzute a suveranității statului roman.

Timp de 106  ani. Obsesia Trianon-lui, obsesia Transilvaniei au rămas la fel de vii în mentalul maghiar.