Contribuţia Catolicismului în lupta pentru înlăturarea urmărilor Tratatului de la Trianon din 1920, prin susţine-rea politicii revizioniste a Ungariei, a marcat major Istoria Românilor între 1918-1945. Biserica Romano-Catolică Maghiară din Transilvania şi Vaticanul au stat alături într-o acţiune antiromânească fără întrerupere după 1918, data Unirii Transilvaniei cu România, acţiune amplificată după 1920, data când, la Trianon, Unirea a fost recunoscută. Motivaţia Bisericii Romano-Catolice Maghiare a fost una naţională - dorinţa de a se reface „Ungaria Milenară”. Motivaţia Vaticanului afost una religioasă - dorinţa de a opri întărirea Ortodoxismului românesc urmând formării Statului Unitar Român.

Chiar din 1918, Biserica Romano-Catolică Maghiară din Transilvania s-a constituit ca forţă principală a acţiunii împotriva Unirii. Primul document în acest sens datează cu câteva zile înainte de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. La 14 noiembrie 1918, reprezentantul cel mai important al catolicismului maghiar transilvănean, Episcopul de Alba Iulia, Májláth Káról Gusztáv, declara în Adunarea Statusului Romano-Catolic: „Viaţa Naţională maghiară merge înainte, în formă nouă. Noi, cărora binele Patriei ne este mai scumpdecât orice altceva, nici în aceste momente de schimbare, nu putem pierde de dinaintea ochilor esenţialul:viaţa naţională fericită, puternică. Despre conlucrarea preoţilor şi credincioşilor Diecezei mele, am asiguratdeja Consiliul da Miniştri [Guvernul de la Budapesta]”. Totodată, anunţa că sprijină, „ca un singur om”, ConsiliulNaţional Maghiar din Transilvania, cel cara se opunea, inclusiv cu metode violente, Unirii provinciei cu România. În şedinţa Senatului României din 12 februarie1932, senatorul Laurenţiu Oanea, redând declaraţiile lui Májláth, concluziona: Catolicismul maghiar considera, în 1918, că „cea mai sfântă chemare era să asigure mai departe hegemonia absolută a ungurilor asupra Transilvaniei româneşti”. Era chiar mai mult, spunea senatorul, se considera „factor de diriguire a politicii mondiale. [...] Episcopul Májláth s-a crezut îndreptăţit a interveni direct la Papa de la Roma, printr-o telegramă în care capului Bisericii Catolice universale, nici mai mult nici mai puţin îi cerea să apere din toate puterile năzuinţele Ungariei - năzuinţe îndreptate întru apărarea unităţii ei milenara şi a integrităţii ei teritoriale”[1] începând din 1920, chiar din momentul semnării Tratatului de la Trianon, Biserica Romano-Catolică Maghiară din Transilvania; s-a integrat, ca factor esenţial, în lupta împotriva acestuia.

La rândul său, Vaticanul a susţinut, întreaga perioadă interbelică, revizionismul maghiar: prin susţine-rea Bisericii Romano-Catolice Maghiare transilvănene în lupta acesteia cu Statul Roman, pentru încălcareaprevederilor Tratatului de la Trianon; a frânat acţiunea naţională a Bisericii Greco-Catolice Române, obligând-o să se plaseze, de multa ori, pe aceeaşi linie cu catolicismul maghiar; a favorizat propaganda revizio-nistă a Ungariei. În principal, acţiunea Vaticanului desusţinere a revizionismului maghiar a avut drept moti-vaţie vechea linie a prozelitismului catolic în lumea or-todoxă. Dorinţa de păstrare a acestei linii ducea, în mod normal, la plasarea Papalităţii alături de Ungaria, ţară în care o bună parte a populaţiei era catolică, ţară care dorea şubrezirea României pentru că aceasta cuprindea şi Transilvania. În eventualul succes al revizionismului maghiar însemnând şi o consolidare a Bisericii Romano-Catolice, s-ar fi repetat situaţia de la sfârşitulsecolului al XVII-lea, când Roma doritoare de extinderea influenţei ei în dauna Ortodoxismului, susţinuse acţiunea împotriva românilor a unui Stat, Imperiul Habsburgic; după 1918, pentru aceeaşi raţiune, a susţinut alt stat, Ungaria. În frunte cu Biserica Romano-Catolică, toate bisericile maghiare din Transilvania au încercat să influenţeze, în favoarea Ungariei, Conferinţa de Pace de la Paris, căreia i-au trimis nenumărate memorii. Era acuzată lipsa libertăţilor religioase în România, acţiunea „teroristă” a acesteia în Transilvania. Guvernul de la Bucureşti a răspuns pe larg şi foarte bine documentat, demontând toate acuzaţiile: „Spiritul de duşmănie faţă de România, lipsa de obiectivitate în aprecierea faptelor şi neseriozitatea informaţiunilor” - erau indicate drept caracteristici ale unuia dintre memorii, cel al unitarienilor, dar valabile şi în cazul plângerilor celorlalte biserici maghiare. „Sub masca aceasta a apărării religiei, şefii bisericilor ungureşti din Transilvania, episcopul unitarian Ferencz Jósef, episcopul prezbiterian reformat Nagy Károly şi episcopul romano-catolic Májláth Gusztáv, cereau ajutorul bisericilor occidentale pentru a perpetua stăpânirea unei minorităţi ungureşti şi secuieşti de 23 la sută asupra unei majorităţi de 77 la sută, din care 65 la sută români”. Un apel plin de insulte la adresa românilor a fost trimis de către cei trei episcopi către Conferinţa de Pace în 8 septembrie 1919. La sfârşitul răspunsului Guvernului Român, se prezenta scrisoarea ministrului Cultelor, Octavian Goga, către episcopii unguri din Transilvania, în care se afirma existenţa unui egal tratament acordat tuturor bisericilor din România”[2].

Fără a avea consecinţele scontate de Budapesta asupra Conferinţei de Pace, totuşi multele plângeri alebisericilor maghiare au avut anumite influenţe negative pentru România, în Occident. Emisarii Bucureştilor le-au constatat şi au încercat să le combată. Între ce ştia, şi prim-ministrul Alexandru Vaida Voevod constata curentul antiromânesc ce se contura în Marea Britanie, pornit de la plângerile religioase, la începutul lui1920, în timpul vizitei pe care o făcea la Londra. Într-o scrisoare către Nicolae Iorga, în acel moment preşedinte al Camerei Deputaţilor, se arăta alertat: „Enorme dificultăţi am avut pentru chestia confesiunilor minorităţilor. Am reuşit să calmez revolta în contra noastră pe urma denunţurilor şi calomniilor maghiare. [...] Mitropo-litul de Canterbury şi Mayer, şeful bisericilor libere, mi-au acordat credit, după ce le-am făcut un expozeu al situaţiei. Cardinalul de Londra mi-a spus că dânsul a trimis toate jalbele maghiare la Roma”[3].

Mulţimea strigătelor de ajutor venite din Transilvania au avut şi o altă urmare: o serie de ziarişti occidentali şi oameni politici (precum deputatul francez Anatole de Monzie) a acceptat teza maghiară, fără o cercetare a realităţii, cu ascultarea şi a părţii române, și a cerut revizuirea Tratatului de la Trianon abia semnat. Un articol pe această temă, apărut în „Le Monde”, avea concluzia: „Ungaria micşorată e în pericol şi un pericol de război în Balcani. [...] Plenipotenţiarii noştri obosiţi au trasat harta absurdului” (Articol reluat în „Gazeta Transilva-niei”, Braşov, 23 noiembrie 1920). De Monzie a primitun răspuns ferm din partea lui Nicolae Iorga: „De o bucată de vreme, călători streini se abat prin Ardeal. Privesc, ascultă, adulmecă, se duc. Unii se amestecă făţiș în rosturile noastre publice. [...] Ce-i aduce, ştim. Sunt plângeri care nu le vedem, dar le bănuim. « Valahii se poartă rău în Ardeal, administrează prost, părtenesc ». Clauza minorităţilor să li se aplice! Să vie oamenii civilizaţiei ca să vadă de ce sunt capabili sălbatecii ». [...] La întoarcere, cutare intelectual englez ne denunţă la Londra; d. de Monzie cere Camerei franceze să corecteze un tratat « nedrept ». [...] O mie de ani au stat valahii ăştia supt cisme şi supt copite. Ca nişte câini au fostţinuţi la uşa stăpânilor. Acuma, însă, lucrurile s-auschimbat. Scriptura s-a îndeplini: s-au coborât din scaun cei puternici şi s-au ridicat cei umili. Și ce răzbunare cumplită s-au fi putut aştepta. [...] Și iacă, « valahul » sălbatec n-a sucit gâtul la un pui de găină. Şcolile funcţionează, cetăţile bisericeşti sunt înconjurate de respect public, nici un gazetar n-a plătit un filer amendă pentru că ne tratează de simpli « ocupanţi »; revistele şi ziarele lor au avantagii cari lipsesc publicaţiilor noastre. [...] Judecătorii judecă în ungureşte. Și chitanţa care ţi-o dă domnişoara de la poştă, căreia a trebuit să-i vorbeşti ungureşte, e tot în limba dumnealor. Și aşa fiind, le spunem prietenilor noştri că mai mult nu putem, decât doar să dăm înapoi ce e al nostru”[4].

În întreaga perioadă postbelică a fost evidentă susţinerea revizionismului budapestan de către Vatican. Faptul a trezit, de multe ori, riposta diplomatică a Bucureştilor. Spre exemplu, în mai 1925, o raliere la revizionismul maghiar a venit chiar din partea celui mai înalt reprezentant al Sfântului Scaun în Ungaria, Nunţiul Apostolic Schioppa. În cadrul Adunării Generale a catolicilor din Ungaria, Nunţiul a ţinut un discurs care a provocat proteste din partea Guvernului Român, Vaticanul fiind constrâns să îl retragă din post. În schimb, aprimit un semn de recunoştinţă din partea lui Horthy, care l-a decorat[5]. În august1930, pe aceeaşi linie revizionistă s-a plasat şi discursul Cardinalului legat papal la Budapesta, cu ocazia serbărilor Sfântului Emeric: „Unguri, ajutorul lui Dumnezeu să fie cu voi. Dumnezeu fiind acel care poate schimba tristeţea voastră în bucurie”. În raportul său asupra eve-nimentului, reprezentantul Bucureştilor la VaticanNicolae Petrescu Comnen, propunea M.A.S. să iniţiezeun protest comun cu Belgradul şi Praga. Ministrul de resort, G.G. Mironescu şi Nicolae Titulescu au aprobat propunerea[6]. Astfel de discursuri s-au repetat cu proteste diplomatice ale Bucureştilor. Și în oficiosul Sfântului Scaun, „L’Osservatore Romano”, apăreau deseori texte ce puteau fi interpretate ca o raliere la revizionismul maghiar. De fiecare dată, episcopii catolici maghiari din Transilvania preluau tezele respective, ca suport al acţiunii lor antiromâneşti şi pentru revizuirea Tratatului dela Trianon. Între ei, episcopul Glattfalder de la Timişoara, care adresa o pastorală enoriaşilor săi, calificând pacea drept „falsă şi încheiată fără de sinceritate şi dictată de brutalitate”. Guvernul Român a reacţionat: a cerut Vaticanului înlăturarea episcopului respectiv. Reşedinţa acestuia va fi transferată în Ungaria.

Trianonul a creat posibilitatea reunificării religioasea românilor transilvăneni. Ar fi fost uşor de înfăptuit după 1918, în condiţiile în care nu se mai puteau opune nici Austria, nici Ungaria. Rămânea doar al treilea factor interesat în menţinerea dezbinării religioase a românilor - Papalitatea. Nerealizarea acestui deziderat major al românilor, care ar fi consolidat România Mare, este imputabilă Vaticanului. S-ar fi putut anula actul samavolnic - obţinut prin presiuni, falsuri şi promisiuni, mincinoase - impus de Imperiul Habsburgic şi de Papalitate în 1700. Scopul pentru Imperiu fusese acela de a-şi facilita stăpânirea asupra Transilvaniei; scopul pentru Papalitate fusese acela al prozelitismului catolic aducător şi de foloase materiale. Uniaţia nu a fost expresia voinţei românilor transilvăneni, ci s-a înfăptuit printr-o acţiune, de forţă împotriva lor. Fiind rezultatul unui act de forţăşi a unui fals, Uniaţia a fost respinsă de cea mai mare parte a românilor transilvăneni, care doreau să rămână în religia lor străbună, cea ortodoxă. În aceste condiţii, Imperiul Habsburgic, având asentimentul şi îndemnul Papalităţii, a recurs la măsuri extreme, de forţă, între acestea, distrugerea cu tunurile generalului Bucow a aşezămintelor de cult ortodoxe, în 1761. Uniţii au susţinut această acţiune antiortodoxă. Pe de altă parte, uniţii au avut un rol foarte important în afirmarea Naţiunii Române. Pentru Unirea din 1918 au acţionat ambele biserici, reprezentanţii lor vorbind mulţimii de la Alba Iulia. Reunificarea era facilitată şi de moartea, în 1918, a conducătorilor celor două biserici (ortodoxul Vasile Mangra şi greco-catolicul Victor Mihályi). Ambele scaune mitropolitane fiind libere, puteau fi ocupate de o singură persoană. Reunificarea era impusă şi de o altă realitate a momentului: începutul politicii revizioniste a Ungariei. Ca să-i reziste, românii trebuiau să fieuniţi şi în plan religios. Dinspre ortodocşi s-a făcut propunerea ca vicarul uniţilor, Vasile Suciu, să fie ales mitropolit al tuturor românilor ardeleni, bisericile fiind, astfel, reunificate. Dar, Vasile Suciu şi Conducerea dela Blaj nu au acceptat propunerea. Au preferat menţinerea în subordinea Papei în locul unui necesar deziderat naţional. Ierarhii greco-catolici au acţionat la cererea Sfântului Scaun, beneficiar al menținerii în Transilvania a Bisericii Greco-Catolice.

Spiritul Trianonului a fost încălcat şi prin opoziţia Catolicismului la actul încoronării de la Alba Iulie, din 1922. Acesta trebuia să încununeze Unirea din 1918, încheind, astfel, procesul de formare al Statului Unitar Român. Iniţial, Mitropolia Blajului anunţase că va participa la încoronare, în Biserica Ortodoxă nou construităla Alba Iulia. Apoi, în timpul ceremoniei religioase, greco-catolicii s-au retras la ieşirea din biserică, demonstrativ, stând alături de romano-catolicii maghiari şi de Nunţiul Papal. Între interesul românesc şi cel catolic a fost ales cel din urmă. Ordinul de retragere a venit dela Roma, contemporanii şi-au dat imediat seama. Nicolae Iorga a criticat aspru schimbarea de atitudine a uniţilor, subliniind faptul că lipsa de solidaritate a românilor în aşa moment important venea în sprijinul revizionismului maghiar. Au participat la oficierea slujbei: delegatul Patriarhiei Ortodoxe Ecumenice de la Constantinopol, episcopul sas Teutsch, cel armean, rabinul-şef Niemirower, muftiul mahomedanilor, toţi stândalături. „Și Biserica Unită? - se întreba Nicolae Iorga -, Biserica Blajului, care timp de două veacuri întregi a luptat pentru izbăvirea Neamului din robia a cărei sfărâmare se serbează aci? Ea care prin scriitorii ei profeţi a ținut înaintea Naţiei stâlpul de foc prin care s-a îndreptat în cursul lungei ei rătăciri prin pustie? Această Bisericăa cărei legături însăşi cu Vechea Romă au avut o singură îndreptăţire: învierea amintirilor romane şi întărirea noastră naţională prin aceste amintiri? Biserica lui Ioan Inochentie Micu, martir pentru Neam, a lui Samuil Clain, a lui Gheorghe Șincai şi a lui Petru Maior, chiar şi Suluț, frate în 1848 cu ortodoxul Șaguna, stă după ușă, înţelegeţi; după uşă, alături de Nunţiul [Cardinalul Marmaggi], şi alături şi cu episcopul Májláth şi cu clerul lui. Afară, în pridvor, ca să nu se spurce prin contactul cu Ortodoxia care, religia atâtor milioane în România Unită, cutează a fi şi a voi să rămâne Biserică de Stat. Un ordin de la Roma, o telegramă [subl.n.]. Dar de când Papa porunceşte în afaceri naţionale unei Biserici care întâi e a noastră şi apoi a lui”[7]  acuza privind acceptarea ordinului venit dela Roma. După ceremonia încoronării, episcopul Hossu „dă vina pe Roma, care a telegrafiat în acest sens [subl.n.]. În zadar s-au rugat ei o noapte întreagă de Nunţiu, care a fost inexorabil”. Istoricul scria în ziarul său („Neamul Românesc” din 11 noiembrie 1922): „Oricând, Roma - deloc latină în această privinţă - ne dădea pe noi pradă ungurilor. [...] Roma cheamă la congrese pur maghiare pe acei care au de la Dumnezeu misiunea de a reface Ungaria astăzi, Austria mâine”. Cel mai grav era faptul că se făcuse front comun cu ierarhii maghiari, adepţi pe faţă ai refacerii Ungariei Mari. Imaginea era aceea a unui bloc catolic, în cadrul căruia nu se aveau în vedere interesele naţionale româneşti. În ochii românilor ardeleni prestigiul greco-catolicilor a scăzut foarte mult. Faptul îl înregistra şi Octavian Goga, într-o scrisoare către Nicolae Iorga din octombrie 1922. Mitropolitul unit Suciu îşi retrăsese candidatura la conducerea ASTREI, datorită ecoului atitudinii sale la Alba Iulia, „fiind astăzi, după încoronare, foarte scăzute acţiunile uniţilor în Ardeal”[8].

La presiunea Catolicismului, România a acceptat, în1932, să încalce una din prevederile Tratatului de la Trianon, cedând Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia bunurile fostului Status Romano-Catolic - evaluate la acel moment la peste patru miliarde lei. Articolul 45 al Tratatului de la Trianon menţiona: „Ungaria renunţă, în ce o priveşte, în favoarea Români, la toate drepturile şititlurile asupra fostei Monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei”[9].  Prin urmare, toate averile Statului Ungar din teritoriile unite cu România în 1918 reveneau acesteia. Prevederea era aplicabilă şi instituţiei numită Statusul Romano-Catolic, formată în secolul al XVI-lea. Sub presiunea Vaticanului, România a cedat averile instituţiei respective clerului catolic maghiar transilvănean, iar acesta a folosit veniturile obţinute pentru susţinerea acţiunilor revizioniste[10].

Bisericile maghiare din Transilvania s-au încadrat pedeplin în politica revizionistă a Ungariei, în toată pe-rioada interbelică. Cea mai nocivă activitate, pentru români, era aceea a Bisericii Romano-Catolice, atât datorită încrâncenării deosebite a manifestărilor ei, cât şi datorită faptului că avea cei mai mulţi enoriaşi. Efectul manifestării Catolicismului ardelean maghiar pe linia revizionismului a fost foarte mare înverşunându-i la maximum pe ungurii din România împotriva Statului în care trăiau şi împotriva populaţiei majoritare. Clericii maghiari aveau o capacitate de influenţare deosebită şi pentru că se regăseau în toate organismele economice, culturale sau politice ale minorităţii respective; erau pre-zenţi în Parlament, unii ca senatori de drept, alţii pe listele Partidului Maghiar. Catolicismul maghiar ardelean a făcut o intensă propagandă antiromânească - prin publicaţiile periodice proprii, prin cărţile și broşurile pe care le edita, prin manifestările culturale pe care le patrona, prin mesajele transmise în timpul slujbelor religioase;de asemenea, prin asociaţiile pe care le patrona, a pregătit acte de sabotaj şi terorism împotriva Statului Român, a organizat populaţia pentru un eventual război civil. Toate acestea sunt prezentate într-o mulţime dedocumente ale diverselor organisme ale Ministerului de Interne. În 1939 se constata că doar în ţinutul Someş funcţionau 402 societăţi maghiare, care desfăşurau şiactivitate revizionistă - inclusiv în biserici, case parohiale, şcoli confesionale. Din totalul societăţilor respective, 166 aveau ca preşedinţi preoţii, celelalte erau conduse de persoane numite de preoţi, majoritatea catolici. Astfel, bisericile se situau, practic, la conducerea acţiunii revizioniste. În 1939, s-a alcătuit la MAI o pre-zentare largă sub titlul Rolul catolicilor maghiari din România în acţiunea iredentistă dirijată și subvenționată de Statal Ungar. Avea drept concluzie: Biserica Maghiară Catolica se subordonează cu fidelitate hotărârilorși directivelor Budapestei[11]  se prezentau şi legăturile cu Vaticanul, de unde se primea ajutor).

Sfârşitul perioadei interbelice a adus şi apogeul încadrării Catolicismului maghiar în politica antiromâ-nească a Budapestei. Acum este identificată şi o intensă activitate teroristă a Bisericii Romano-Catolice. Cel mai important propagator al acesteia era episcopul de Oradea şi Satu Mare, Fiedler István (Stephanus), cel care, timp de zece ani, condusese acţiunea de maghiarizare a şvabilor. Fiedler ajunge, în 1939, să conducă un complot terorist împotriva României, transformându-şi palatul din Satu Mare în depozit de arme. Constatând gravitatea situaţiei, ministrul Afacerilor Străine, Grigore Gafencu, a solicitat o întâlnire cu Nunţiul Apostolic pentru a discuta despre „atât de seriosul complot terorist” - întrucât înlăturarea episcopului se puteaface doar cu avizul Papei. Gafencu transmitea Legaţiei Bucureştilor la Vatican: „Am arătat Nunţiului surprinderea noastră că între cei acuzaţi se află 29 preoţi catolici. Aceşti clerici nu numai că au conspirat împotriva Statului nostru, dar au fost adevăraţii organizatori şi conducători ai complotului. Principalele depozite de materialede distrugere au fost descoperite în seminarii, în casele preoţilor, ba chiar şi în cimitire. S-au găsit în deosebi în Episcopia din Satu Mare, şi anume în biblioteca Episcopiei şi în pod, lăzi cu explozivi, cutii cu amorsă, fitiluri, cârlige de agăţat cutiile cu explozivi la podurile de caleferată, etc. Percheziţia, la Palatul Episcopal din Satu Mare, s-a făcut în ziua de 26 octombrie 1939”[12].  Se făcuseră, aşadar, pregătiri pentru aruncarea în aer a unor poduri, şosele, căi ferate, uzine electrice - în vederea înlesnirii intrării în Transilvania a trupelor maghiare.

S-a identificat legătura directă cu Serviciul Secret al Budapestei, de unde veniseră materialele de distrugere şi bani. Gafencu cerea Nunţiului demiterea imediată a episcopului terorist. Papa o va aproba abia la 9 decembrie 1939. Fiedler nu era singurul episcop romano-catolic cu activitate revizionistă; i s-au alăturat şi cei de Alba Iulia -  Májláth şi Márton Aron. Toţi au avut sprijinul Ungariei şi al Vaticanului. În cazul lor, ca şi al tuturor clericilor catolici maghiari din Transilvania se constată o împletirea acţiunii naţionalist-șovine, deloc creştinească, cu cea clericală. Astfel, şi-au încălcat menirea şi au făcut unact de impietate la adresa Divinităţii. Totodată, şi-au încălcat jurământul de credinţă faţă de Statul Român; încălcarea jurământului este echivalentă cu o acţiune mincinoasă, cu totul de condamnat mai ales în cazulunor feţe bisericeşti. În toată perioada interbelică, până la sfârşitul ei, Catolicismul maghiar a acţionat împotriva hotărârilor Tratatului de la Trianon, a contribuit la pregătirea, ungurilor din România pentru atrocităţile antiromâneşti din timpul ocupaţiei horthyste. Deşi prevederile Tratatului de la Trianon vor fi reconfirmate - în ceea ce priveşte graniţaromâno-maghiară - prin Tratatul de Pace de la Paris din 1946, Catolicismul maghiar va continua acţiunea an-tiromânească, fiind în mare parte responsabil de tensiunile interetnice existente şi astăzi în Transilvania.

--------------------------------------------
[1] MonitorulOficial, partea a III-a, Dezbaterile Parlamentului, nr. 50 din 25 februarie 1932.
[2] Răspuns publicat în vol. Minoritățile naţionale din Ro-mânia. 1918-1925, 1995, p. 226.
[3] BAR, Coresp.N. Iorga, vol. 281, f. 548-551.
[4] „Patria”, Cluj, 13 noiem-brie 1920.
[5] „Curentul” din 16 mai 1925).
[6] AMAE, fond 71. Vatican, vol. 19 bis,f. 161.
[7] „Universul” din 18 octom-brie 1922). Istoricul relua (în Memorii, 2018, vol. 3,p. 243-254.
[8] BAR, coresp.N. Iorga, vol. 301; f. 148-149.*
[9] „Monitorul Oficial” din 21 septembrie 1920.
[10] vezi Petre Turlea, Catolicismul și revizionismul maghiar, 2020.
[11] AMB., fond Transilvania,vol. 35, f. 318-329.
[12] AMAE, fond Transilvania, vol. 36, f. 6-20.