Cele mai vechi steaguri care s-au păstrat sau a căror imagine s-a transmis sub formă de integrală sunt acelea din perioada domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504). Imaginea unui steag folosit de acesta s-a păstrat într-o gravură în Cronica lui loan Thuroczi (ediţia 1488). Aceasta prezintă o scenă din bătălia de la Baia din 1467[1]: de o parte, oastea ungară, în armuri, purtând cele două steme ale regatului; de cealaltă parte, domnul Ştefan înconjurat de pedestraşi moldoveni, purtând în mâna dreaptă un steag cu flamura lungă şi îngustă. Pânza este vărgată paralel cu lancea, ceea ce ar presupune, conform punctelor de vedere ale domnilor J. N . Mănescu şi Dan Cernovodeanu[2], „fasciile stemei dinastice”. Lângă lance, aproape pe întreaga suprafaţă a pânzei, se află capul de bour. (Apud C. Ucrain, Steagul ostăşesc în trecutul de luptă al poporului român, Bucureşti, 1965, p. 13-14. * Arh. St. Bucureşti, fond A. Sacerdoţeanu, dosar 167(25), 1972, ms. dactilo. J. N. Mănescu, în chestiunea tricolorului românesc sub Mihai Viteazul, nota nr. 9. 12 Documente privind Istoria României, A, Moldova, veac XIV-XV, voi. I, 1954, p. 96; vezi şi Vladimir Mischevca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, op. cit., p. 35.)Pe o stampă europeană din vremea lui Ştefan cel Mare este redată imaginea unei corăbii moldoveneşti cu pavilion. Pavilionul, de formă pătrată, are în centru capul de bour cu coarnele întoarse spre interior, între ele o stea cu cinci colţuri, iar în dreapta şi stânga tot o stea cu cinci colţuri şi o semilună.[3] Din vremea marelui domnitor s-au păstrat, efectiv, două steaguri donate de Ştefan mănăstirii Zografu de la Muntele Athos (Grecia).[4]
Primul steag este din atlas roşu (decolorat), de formă dreptunghiulară şi cu mărimea 1,20 x 0,90 m.[5] Prima faţă, care avea pe ea scena învierii Domnului, nu s-a mai păstrat. Pe faţa a doua este brodată cu fir de argint şi mătase de culoare albă, verde şi roşie, icoana Sfântului Gheorghe, cu o pelerină roşie, stând pe tron, trăgând spada şi omorând balaurul cu trei capete ce se află încolăcit sub tron. Deasupra lui, în dreapta, un înger ţine o sabie în mână, iar altul, în stânga, ţine un scut. Ambii aşază Sfântului pe cap o coroană cu 9 colţuri, împodobită cu pietre preţioase. De ce considera că "steagul lui Ştefan cel Mare din 1500 dăruit mănăstirii Zografu cu hramul lui Sf. Gheorghe nu este steag ostăşesc [...], ci prapur, adică steag bisericesc"; vezi articolul Steagul bisericesc al lui Ştefan cel Mare de la Muzeul Militar Naţional, Bucureşti, 1938; idem. Din daniile lui Ştefan cel Marefăcute mănăstirei Zografu de la Sfântul Munte Athos, Bucureşti, 1938 p. 11-16. Traian Popa-Lisseanu, fost director al Muzeului Militar Naţional, a susţinut că steagul este ostăşesc - vezi: în jurul steagului lui Ştefan cel Mare, în „Cuvântul”, nr. 3123 din 2 febr. 1938; Anton Velcu, iniţial, a fost de partea lui Şt. Nicolaescu, ulterior s-a alăturat punctului de vedere al lui Tr. Popa-Lisseanu. Radu Rosetti a prezentat toate aceste polemici în articolul: Steaguri, prapore, polemici. Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., seria a lll-a, t. XX, 1938, p. 367-373
Pe cele două părţi ale îngerilor se află inscripţia cu slove chirilice: „Sfântul Gheorghe din Capadocia”. Pe marginea steagului, începând din colţul drept de sus spre stânga, de jur împrejur, se află scris în slavonă, cu litere chirilice brodate tot cu fir de argint, inscripţia: „O, îndelung răbdătorule şi de biruinţi purtătorule, Mare Mucenic Gheorghe, cela de la nevoi şi năpaste eşti grabnic apărător şi fierbinte ajutător, şi celor înstăriţi bucurie nespusă, primeşte de la noi şi această rugăminte a smeritului robului Tău, a Domnitorului Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, şi-l păzeşte pe El neatins în acest veac şi în cel viitor, cu rugăciunile celor cew Te cinstesc pe Tine în veci, Amin! Şi s-a făcut în anul 7008 (1500), iar al Domniei Lui, anul al 43-lea”. [6]
Conform tradiţiei păstrate în mănăstirea Zografu, steagul ar fi fost brodat de fiica domnitorului, domniţa Elena.
Petre Ş. Năsturel consideră acest steag drept „un manifest spiritual şi politic”. Balaurul cu trei capete simbolizează nu numai demonul, ci îi reprezintă pe cei trei duşmani majori ai Moldovei lui Ştefan: turcii, ungurii şi polonezii.[7] Steagul a fost dăruit de Ştefan cel Mare mănăstirii Sfântul Gheorghe Zograful de la Muntele Athos, unde s-a păstrat până în 1917.
După debarcarea trupelor franceze, comandate de generalul Sarrail, la Salonic, consulul României, având autorizaţia legaţiei române din Atena, a intervenit pe lângă generalul francez pentru a înlesni înapoierea în ţară a steagului[8], în urma avizului favorabil, a fost constituit un detaşament franco-rus însărcinat cu preluarea steagului. La 13 martie 1917, steagul a fost predat Consulatului român din Salonic. Primindu-se autorizaţia Ministerului de Externe al României ca steagul să fie trimis la Paris, acesta a fost încredinţat maiorului francez Sdillon, care a pornit spre Franţa îmbarcat la bordul unui vas de război francez. La Paris, predarea steagului s-a făcut în cadrul unei solemnităţi deosebite, şeful legaţiei române, Alexandru Emanoil Lahovari, trimiţând steagul la Bucureşti prin intermediul ataşatului militar, după încheierea păcii. în decembrie 1919, steagul a fost predat Muzeului Militar Naţional, iar din anul 1970 se află în colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României.
Al doilea steag[9], din atlas, este cusut cu fir de aur, argint şi mătase de culoare roşie, galbenă, verde, albă. Are dimensiunea de cea lm x lm. Pe faţa întâi este reprezentată scena Botezului Domnului. Pe margine se află inscripţia slavonă brodată cu fir de argint: „În Iordan botezându-te, Tu, Doamne, Închinarea Treimii s-a arătat că glasul părintelui a mărturisit, fiu iubit pre Tine numindu-te şi Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase, Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ţie!”
Pe faţa a doua se află figura Sfântului Gheorghe cu o mantie roşie, călare pe un cal alb, omorând balaurul cu suliţa. Imaginea este încadrată de inscripţia slavonă: „Ca un izbăvitor al celor săraci şi robiţi folositor, neputincioşilor doctor, împăraţilor ajutor, purtătorule de biruinţă, Mare Mucenice, Gheorghe roagă pe Hristos dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.”
Pe ambele feţe, în cele 4 colţuri, se observă câte un heruvim. În 1531, cronicarul Ioan Thuroczi descrie un steag al Moldovei. Acesta avea câmpul roşu, în centru se afla capul de bour cu o stea între coarne şi o lună nouă, de o parte şi de alta. Marginea era aurie.[10] Un aspect interesant se întâlneşte în cartea lui Prziluski De provinciis Polonicis eî quibusdam regnum diplomatis tractatus: ex statutor libris etc, publicată în 1533 la Cracovia. în capitolul al XH-lea intitulat „De Moldavia sive Valachia”, unde sunt prezentate şi ceremoniile de depunere a omagiilor de vasalitate, apare şi descrierea steagului Moldovei: „Steagul cel mare avea flamura de culoare roşie, pe care era în aur frumos pictată stema Ţării Moldovei” [11]. Steagurile au însoţit în secolul al XVI-lea şi soliile Ţărilor Române în diferite state europene. Astfel, la ceremonia încoronării lui Henric de Valois în 1574 în Polonia, a fost prezentă şi o delegaţie de moldoveni cu steagul său, după relatările italianului A . Guagninius (Sarmatiae Europae Descriptio Cracoviae, 1587). Acesta îl descrie astfel: un cap de bour cu un belciug între nări, o stea între coarne, în partea dreaptă semiluna; toate plasate pe un câmp albastru[12]. în relatările cronicarului Ciro Spontoni din lucrarea sa Historia della Transilvania (Veneţia, 1638) este prezentată şi o descriere a steagului lui Minai Viteazul (1593-1601).
Povestind despre evenimentele de la Mirăslău, afirmă că Mihai, înfrânt, a desprins flamura steagului de pe hampă şi a pus-o sub platoşă. Flamura era „de damasc alb pe care era pictat un corb, deasupra unui ienupăr verde, care avea în cioc o cruce dublă roşie, steag şi emblemă foarte veche şi cea mai însemnată a Ţării Româneşti.”[13].
După bătălia de la Mirăslău, peste un an, în 3 august 1601, Mihai a împlântat steagul Ţării Româneşti lângă zidul cetăţii Cluj, pe locul unde generalul Basta l-a tras în ţeapă pe căpitanul Baba Novac. în 1603, conform relatărilor aceluiaşi Ciro Spontoni, voievodul Radu Şerban avea la curtea sa „două stindarde mari ale ţării, socotite făcătoare de minuni: unul din damasc alb, pe care era pictat un corb cu cruce dublă şi stea roşie în cioc, stând deasupra unui ienupăr verde; altul, de culoare roşie (sângerie), pe care era pictat un cap frumos de tânără fecioară, încadrat cu splendide hieroglife”.[14].
într-o bibliotecă din Dresda se află un manuscris de 118 file, care cuprinde 110 acuarele reprezentând cele 110 steaguri cucerite de trupele imperiale conduse de Mihai Viteazul şi George Basta în lupta de la Guruslău din 3 august 1601 cu Ieremia Movilă şi Sigismund Bathory. Printre acestea se află şi un steag al lui Ieremia Movilă (1595-1600; 1600-1606), domnul Moldovei, cu data de 1600.[15]
În centru se află emblema tradiţională, capul de bour, desenată în culori albargintii, cu o stea în 8 colţuri între coarne, flancat de două semiluni; totul înconjurat de un cerc cu o cruce în partea superioară. De jur împrejur steagul are un brâu lat de culoare galbenă. Hampa steagului, de culoare galben-roşcată, are la capăt ciucuri albaştri. Pânza este fixată de hampă vertical. în partea superioară a steagului se află inscripţia în slavonă: „Io, Eremia Moghilă, Voievod din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, anul 7109 (1600), mai în 4”. Peste 20 de ani, Ştefan Tomşa (1563-1564) avea un steag roşu cu capul de bour. La 1677-1678, un călător polon relata despre „un steag roşu de stofă de damasc, în formă de insignă militară” care aparţinea domnului Antonie Ruset (1675-1678). în Ţara Românească, Matei Basarab (1632-1654), în lupta de la Plumbuita (de lângă Bucureşti), a purtat un steag ce avea pictat pe flamură pe „arhanghelul Mihail cu sabia goală întinsă”[16].
Mihnea al IlI-lea (1658-1659) a avut un steag ceva mai diferit, din moar de mătase de culoare roşu-închis. în câmpul său se afla pictat cu aur vulturul imperial bizantin, cu coroană voievodală, şi ca suporţi doi lei rampanţi (se sprijină pe labele dinapoi), totul încununat de o coroană arhiducală, închisă, purtată de îngeri şi având deasupra o cruce tivită cu albastru.[17] Dimensiunile sale erau: 1,42 m x l,06m. în partea superioară a flamurei se află inscripţia: „Io, Mihai Radul cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ungrovlahiei şi al părţilor megieşite arhiduce”.
De la Eustratie Dabija (1661-1665) s-a păstrat un steag militar din damasc galben, având pictat pe faţa întâi chipul lui Hristos şi inscripţia în limba română, cu roşu: „Vitejia dreaptă să biruiască”. Credem că a aparţinut oştenilor reproduse la p. 184-185; V. Cândea, op. cit., p. 360, nr. 237.
Constantin I. Karadja atrage atenţia asupra însemnării făcute de artileristul Puchner la 21 august 1601 "steag moldovenesc de pedestrime". Tot el atrage atenţia că Mihai figurează înaintea lui Basta - steagurile sunt trimise de domnul Mihael Weyvoda şi George Basta. Domnitorul nu figurează nicidecum ca fiind inferiorul celui din urmă. Mihai s-a grăbit a trimite el aceste trofee împăratului în loc să le predea lui Basta; a fost precum se ştie una din cauzele principale ale noii neînţelegeri între cei doi generali, culminând cu uciderea „Walacului”, numai câteva zile după solemnitatea transmiterii trofeelor.
Moldoveni care s-au luptat cu imperialii la Leventz (Leva) în iulie 1664.
Steagul a constituit subiect de dispute între istorici.[18] Unii autori (T. Codrescu, M . Sturza-Săuceşti, I. Gonţa) susţin că acest steag a aparţinut domnitorului muntean Şerban Cantacuzino (1678-1688), care 1-a pierdut la asediul Vienei din 1683. Atunci, regele polonez Ian Sobieski 1-a cucerit şi 1-a dus la Cracovia de unde August al II-lea, Electorul de Saxonia, ales de polonezi rege în 1697, 1-a adus la Dresda. Alţi istorici, mai ales C. I. Karadja, Radu R. Rossetti, C. Rezachevici, V. Cândea, reanalizând menţiunile din fişele muzeului de la Dresda, susţin că acest steag a aparţinut lui Eustratie Dabija, domnul Moldovei (1661-1665), ai cărui oşteni au participat la bătălia de la Leventz (Leva) în iulie 1664, cu austriecii. Acolo a fost capturat de August de Holstein, comandantul infanteriei saxone.
Steagul a fost adus în ţară la 23 ianuarie 1937 de către ministrul României în Germania, Petrescu Comnen, şi a fost prezentat regelui Carol al II-lea, care 1-a înmânat generalului Costandache, preşedintele Consiliului de administraţie al Muzeului Militar Naţional, din ale cărei colecţii face parte şi astăzi.
Steagul, păstrat multă vreme la Muzeul regal din Dresda, a fost semnalat de Vasile Alecsandri lui Dimitrie A . Sturdza ca fiind un steag românesc, care a servit ostaşilor lui Şerban Cantacuzino cu ocazia asediului Vienei din 1683, la care a luat parte şi domnitorul român alături de otomani. În acest sens, D. A. Sturza, în 1885, a crezut că acest steag a aparţinut ostaşilor români care au luat parte, în 1683, la asediul Vienei şi, în consecinţă, ar fi aparţinut lui Şerban Cantacuzino; vezi reanalizat in studiul său O scrisoare autografă de la Michaiu Viteazul. Steagul lui Şerban-Vodă Cantacuzino, în Anal. Acad. Rom. Mem. Sect. Ist., seria III, t. VIII, 1885, p. 266-270. Constantin I. Karadja a reanalizat piesa, care a fost adusă în ţară de guvern în 1937 de la Muzeul de istorie din Dresda, în două studii ale sale: Steagul românesc al lui Istratie Dabija Voievodul, in „Anal. Acad. Rom.” Mem. Sect. Ist., seria III, t. XIX. 1937, p. 75-87; idem. Tot despre steagul lui Istratie Dabija, răscumpărat de guvernul român în 1937, Vălenii de Munte, Datina românească, 1938, 6 p. Analizând gravurile contemporane privind amplasarea trupelor în bătălia de la Leventz din 1664 datorată conflictului dintre Imperiul romano-german şi Imperiul otoman la care au luat parte şi moldoveni, precum şi existenţa documentară din Muzeul din Dresda, Constantin J. Karadja a susţinut că steagul a aparţinut lui Istratie Dabija. Nicolae Petrescu Comnen, ministrul României la Berlin, a achiziţionat cu banii trimişi de guvern acest steag de la Muzeul de Istorie din Dresda în anul 1937, depus ulterior la Muzeul Militar din Bucureşti. Sturdza a prezentat şi o comunicare la Academia Română în anul 1885, înfăţişând asistenţei o fotografie a steagului.
Steagul este confecţionat din mătase foarte fină, galbenă, formată din trei fâşii orizontale, cusute între ele şi având împreună dimensiunile de 1,52 m lungime şi 1,70 m lăţime. Pe pânză este pictat chipul Domnului Iisus Hristos, îmbrăcat cu o tunică de purpură şi o mantie albastră aruncată peste umărul stâng, şezând pe un tron împărătesc şi având sub picioare un scabellum. Cu mâna stângă ţine Evanghelia deschisă, aşezată pe genunchi. Din carte se văd în cinci rânduri duble următoarele cuvinte scrise cu litere slavone: „Veniţi, Blagoslovenie tatălui meu moşteniţi”; cu mâna dreaptă binecuvântează. Fondul pe care se află chipul lui Iisus Hristos este de aur, cu desene care dau înfăţişarea unei lame metalice aurite sculptate. Deasupra mâinii drepte, pe fondul lamat pe care se mai află şi trei stele cu câte şase raze, aşezate vertical şi la distanţe egale între ele, stă pe două rânduri următoarea inscripţie cu slove roşii, chirilice, dar cuvinte româneşti: „Vitejia dreaptă să biruiască”.
Partea stângă a steagului lipseşte complet, însă partea dreaptă, împreună cu desenul amintit, este prinsă foarte îngrijit pe o pânză groasă, probabil de in, care încearcă să întregească steagul la dimensiunile lui reale. Pe partea cealaltă nu se poate vedea nimic, deoarece pânza originală este foarte bine prinsă de cea de in. Totuşi, datorită faptului că între steaua de sus şi tronul pe care stă Iisus Hristos se văd urmele monogramei lui Hristos inversate IX, este probabil ca şi pe această parte să fi fost un chip de sfânt cu inscripţia respectivă. Şi, desigur, a fost chipul lui Iisus Hristos, având de o parte IC, iar de cealaltă XC , litere ce se găsesc de altfel pe toate icoanele care îl reprezintă pe Domnul Iisus Hristos.
Şerban Cantacuzino (1678-1688) a purtat la asediul Vienei, în 1683, un steag ce avea pe o faţă crucea, iar pe cealaltă chipul Sfintei Fecioare.[19]
Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a avut şi el un stindard domnesc, din 1698, păstrat la mănăstirea Hurezi.3 2 Avea formă de gonfalon; pe o parte avea brodată stema Ţării Româneşti, sfinţii Constantin şi Elena şi inscripţia: „Konstantinus Brâncovan, Valachiae Transalpinae Princeps, anno Domini 1698”. Pe cealaltă faţă se afla scena Botezului Domnului.
Din perioada domniilor fanariote este atestat documentar un steag mai deosebit, descoperit de St. Gheorghe Teodoru la Viena.[20] Acest steag este de dimensiuni destul de mari (2,25m x l,70m), de culoare galbenă, parţial rupt. Scena principală îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe călare, ucigând balaurul. In apropierea calului se află un castel cu două turnuri circulare, albastru cu roşu; sus, în dreapta, dintr-un foişor, privesc regele cu familia sa: soţia şi cei doi copii. Aceştia au costume asemănătoare domnilor şi domniţelor din secolul al XVIII-lea. Sub picioarele calului, cu litere chirilice mari sunt scrise următoarele inscripţii: „... Purtătoriu” („de biruinţă purtătoriu” cum i se spunea Sf. Gheorghe) şi mai departe: „A(c)est steag s-au făcut în zilele Măriei Dale Domnul nostru...” (numele lipseşte), iar pe rândul al doilea: „Aflându-ne şi noi ispravnicii Marginii Gheorghe...” Este posibil, după părerea istoricului N. Stoicescu, ca steagul să fi aparţinut lui N . Mavrocordat. O altă categorie de steaguri, bine descrisă de izvoarele istorice ale secolului al XVII-lea, o constituie steagurile unităţilor militare.
Menţionăm câteva, aşa cum le-am întâlnit în articolele şi studiile consultate34: steagul negru purtat de mercenarii (muşchetarii) lui Mihai Viteazul în bătălia de la Hotin (18 mai 1600); în iulie 1603, în preajma bătăliei de la Braşov, trupele muntene ale lui Mârzea cel Mare au pierdut două steaguri roşii; în 1654, alaiul stegarilor oştilor lui Matei Basarab se înşira: „doi câte doi, cu insignele şi steagurile lor, cu cruci în vârf”.
De la Vasile Lupu (1634-1653) sunt cunoscute două steaguri ale unor mari unităţi militare, „unul albastru cu o cruce roşie, celălalt era alb cu o bandă roşie”.[21].
Tot în această perioadă au avut steag propriu şi o serie de dregători care comandau unităţi militare: un steag al marelui spătar, al marelui agă, al marelui căpitan de dorobanţi, al marelui ban.[22] Călăreţii români purtau în vârful suliţelor mici steaguri de pânză roşie şi albă.[23] Flamurile din vârful suliţelor boierilor „purtau uneori un însemn personal sau o stemă”.[24]
Prezenţa steagurilor româneşti este semnalată în secolul al XVIII-lea în armatele unor state străine (Polonia, Rusia, Suedia). într-un muzeu din Suedia a fost descoperit un steag militar, aparţinând, probabil, unui regiment de „cavalerie valahă” ce-şi îndeplinea serviciul la curtea regelui Carol al Xll-lea (1697-1718). în prezent se află la Muzeul din Stockholm, dar a provenit de la o biserică din oraşul Eksjo, unde s-a aflat sediul unuia din cele două regimente de cavalerie uşoară, denumită „valahă”. Ostaşii acestora l-au însoţit pe Carol al Xll-lea în campania din Rusia şi apoi la Tighina. Drapelul înfăţişează chipul Sfântului Gheorghe şi are mărimea de 2,13m x 0,96 m. în 1929 se prezenta astfel: „Brodat pe catifea de mătase, cum pare a fi fost când era nou de culoare vânătă sau vişinie închisă. Nu este căptuşit şi prezintă rupturi sus sau urme de rugină de pe cuie. Este în stare de conservare destul de bună şi micile deteriorări ce le arată par a fi mai mult datorită vremii decât întrebuinţării prelungite. Marginile fiind încă pe alocuri destrămate, ca şi cum ar fi fost descusute... Singura inscripţie pe steag - „Odrios Gheorghios” - este în limba greacă... Broderia este de mătase şi fir, lucrată cu o măiestrie desăvârşită direct pe fondul de catifea.[25]
În 1943, la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti a sosit de la Odesa un steag domnesc, trimis de Mitropolitul Visarion, şeful Misiunii Române Bisericeşti pentru Transnistria.[26] Cercetătorii au stabilit că este un steag al lui Constantin Ipsilanti, „domn al amânduror ţărilor Moldovei şi Valahiei” din decembrie 1806 până în august 1807. Stofa de mătase, de formă dreptunghiulară, lungă de 0,80 m şi lată de 0,67 m şi de culoare albă bătând din cauza vechimii în galben, cu multe tăieturi şi rosături; de jur împrejur tivită cu un galon de mătase, lat de 0,25 m, însă cu ţesătura deosebită de restul pânzei. La mijloc o ghirlandă formată din două ramuri de măslin, cu frunze verzi, ale căror cozi se ating în partea de jos, pe când vârfurile doar se apropie, lăsând o mică distanţă între ele; ghirlanda este timbrată cu o coroană princiară de culoare roşie şi cu cruce galbenă. Câmpul, aproape circular, închis de ghirlandă, este pictat jumătate în culoare albastră (partea superioară) şi cealaltă în culoare verde; pe jumătatea de sus, în dreapta, se află pictat în negru vulturul Ţării Româneşti cu crucea de aur în cioc, conturnat şi în poziţie de a-şi lua zborul, iar în stânga, capul de bour al Moldovei privind spre vultur, în culoare neagră deschisă; dedesubtul lor se încrucişează patru ţevi de tun, dispuse câte două, cu gurile îndreptate spre marginea pânzei steagului, două prăjini de steaguri, dispuse simetric de o parte şi de alta, două goarne şi două săbii dispuse la fel, două tobe precum şi două scuturi sau probabil o cască (nu se distinge bine), toate pictate în culoare cafenie. întreaga pictură este pe o pânză separată de mătase, de forma şi mărimea câmpului cuprins de ghirlandă, aplicată pe margine cu un şnur subţire de fir galben. Din fiecare colţ al pânzei porneşte înspre centru, însă numai până *la ghirlandă, câte o fâşie lată de mătase de aceeaşi calitate, ţesătură şi culoare ca aceea a galonului mărginaş. Pe aceste fâşii, la colţurile pânzei steagului, sunt două feluri de monograme, dispuse câte două în sens opus-diagonal. Literele care formează monogramele sunt scrise cu cerneală roşie, peste care s-a aplicat praf auriu, iar deasupra fiecăreia se află câte o coroană princiară cu cruce.La fel porneşte spre centru de la mijlocul fiecărei laturi a pânzei steagului, însă tot până la ghirlandă, câte o fâşie de mătase de aceeaşi calitate, ţesătură şi culoare ca şi cele diagonale pe care sunt monogramele.”
O altă categorie de steaguri prezente în Ţările Române în secolul al XVIII-lea o constituie acelea ale breslelor. Acestea aveau în câmpul lor imaginea sfântului-patron, precum şi diferite scene cu caracter religios. Cel mai vechi steag bănăţean de breaslă cunoscut este cel al croitorilor, realizat în 1740 şi restaurat radical în 1832.
Din a doua jumătate a secolului al XlX-lea semnalăm un steag de breaslă mai deosebit. Este vorba de steagul bărbierilor, păstrat la început în Biserica Doamnei din Bucureşti şi apoi trecut în patrimoniul fostei Comisiuni a Monumentelor Istorice. Acest steag a fost realizat chiar în anul Unirii - 185944 şi prezintă pe o faţă pe Sf. Paraschiva, iar pe a doua o scenă cu caracter istorico-festiv: stemele Principatelor - acvila şi bourul într-o cunună aşezată pe două ţevi de tun, având în partea superioară o coroană cu inscripţia breslei şi anul execuţiei.
--------------------------------------
[1] Gh. Romanescu, Marile bătălii ale românilor. Bucureşti, 1982, p. 88; VI. Mischevca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, op. cit., p. 36.
[2] J. N. Mănescu, Stema Moldovei, op. cit., p. 38-39; Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, 1977, p. 109-110.
[3] Gh. Romanescu, Oastea română de-a lungul veacurilor. Bucureşti, 1976, p. 64.
[4] Acestea au declanşat o polemică serioasă în istoriografia românească. Şt. Nicolaescu
[5] Anton P. Velcu, Steag ostăşesc moldovenesc din vremea lui Ştefan cel Mare, în "Buletinu Muzeului Militar Naţional", an I, nr. 1, 1937, p. 25-27; Şt. Nicolaescu, Din daniile lui Ştefan cel Marefăcute mănăstirii Zografu de la Sfântul Munte Athos, p. 16; Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare. Culegere de studii îngrijite de M. Berza, Bucureşti, 1964, p.506-507; Petre Ş. Năsturel, Mélanges roumano-athonnites (IV). La banniere d'Etienne le Grand (1500), în "Anuarul Instit. Istorie A. D. Xenopol", Iaşi, XXVII, 1990, p. 12-16; Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Mică enciclopedie de creaţii româneşti şi de izvoare despre români în colecţii din străinătate, vol. I (Albania-Grecia), Bucureşti, 1991, p. 546 ; Vladimir Mischevca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, op. cit., p. 38.
[6] St. Nicolaescu, Din daniile lui Ştefan cel Mare, p. 16; St. Metzulescu, op. cit, p. 917; Petre Ş. Năsturel, op. cit., p. 13-14. 2 0 Petre Ş. Năsturel, op. cit., p. 13. 20 1 Arhiva Min. Afac. Ext., fond 71/1974, E2, partea a Il-a, voi. 25 şi voi. 31.
[7] St. Nicolaescu, Din daniilefăcute de Ştefan cel Mare, p. 17; V. Cândea, op. cit., p. 546; St. Metzulescu, op. cit., p. 917; Petre Ş. Năsturel, op. cit., consideră că acest steag este o creaţie rusească şi nu aparţine domnului Ştefan cel Mare.
[8] Apud C. Rezachevici, op. cit., p. 42, vorbeşte de relatarea cronicarului Martin Bielski din 1597 referitoare la bătălia de la Obertyn din 1531.
[9]Apud Vladimir Mischevca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, op. cit., p.43.
[10] idem.
[11] C. Rezachevici, op. cit., p. 1200; vezi descrierea şi la P.V. Năsturel, Stema română, însemnele domneşti. Trofee. Cercetarea critică pe terenul istoriei. Bucureşti, 1903, p. 14-15; acvila este de culoare neagră. Despre steagul lui Mihai Viteazul există relatări şi în arhivele poloneze şi în cele imperiale.
[12] Apud C. Rezachevici, op. cit., p. 1200. Consideră că acest chip poate fi "patroana Ţării Româneşti" -ibidem, p. 1201.
[13] Ibidem, p. 1201; St. Metzulescu, op. cit., p. 918; St. Nicolaescu, Steagul lui Ştefan cel Mare, p. 3; C. I. Karadja, Steagurile cucerite de Mihai Viteazul în luptele de la Guruslău din 3 august 1601, în Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., seria III, t. 14, 1933, p. 179-184,
[14] C. Rezachevici, op. cit., p. 1203.
[15] Ibidem; vezi şi N. Iorga, Steagul lui Mihnea Vodă Radul în Muzeul Istoric din Belgrad, în Anal. Acad. Rom. Mem. Secţ. Ist., seria II, t. XXXV, 1914, p. 529-540. Steagul s-a aflat în muzeul de la Belgrad. Muzeul Militar Naţional deţine o copie.
[16] N. Iorga, Les arts mineurs en Roumanie, voi. II, Bucureşti, 1936, p. 23; V. Cândea, op. cit., p. XII; Anton Velcu, Steag ostăşesc din vremea lui Şerban Cantacuzino, în "Buletinul Muzeului Militar Naţional", an I, nr.l, 1937, p. 28-32.
[17] C. Rezachevici, op. cit., p. 1207.
[18] Ibidem. In Condica de porunci din perioada domniei sale există un singur steag purtat de "stegarul tării".
[19] Ştefan Gheorghe Teodoru, A Walachian Flag, New York, Author's Publication, 1977, 18 p. Deoarece cartea lipseşte din depozitul Academiei Române am folosit prezentarea făcută acesteia de către N. Stoicescu: Un nou steag românesc, în " Revista de Istorie ", t. 31, 1978, nr. 8, p. 1470. Istoricul N. Stoicescu consideră că "este posibil ca steagul să dateze din timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, când au avut loc lupte cu trupele austriece care au ocupat Oltenia" (1716).
[20] C. Rezachevici, op. cit., p.1208. Călători străini despre Ţările Române, voi. V, Bucureşti, 1973, p. 114, 117; Vladimir Mischevca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, op. cit., p. 45.
[21] C. Rezachevici, op. cit., p. 1209.
[22] Ibidem. Ibidem 1212.
[23] Constantin I. Karadja, Un steag poate românesc în Suedia. în "Revista istorică", t. XV, 1929, nr. 4-6, p. 145-148; Vladimir Mischevca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, op. cit., p.48-49. 4 0 Anton Velcu, Steagul lui Constantin Vodă Ipsilanti, în "Cronica Numismatică şi Arheologică", nr. 127-128, 1943, Extras, 8 p.; acelaşi articol şi în voi.: în amintirea lui C. Giurescu la 25 de ani de la moartea lui (1875-1918), Bucureşti, 1944, p. 547-550.
[24] Eleonora Costescu, Steagurile de breaslă pictate în Banat în veacurile XVIII-XIX, "Ziridava", Arad.IX, 1979, p. 818. Se află păstrat la biserica "Sf. Petru şi Pavel" din Arad.
[25] G. Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1821-1848), Bucureşti, 1972 p. 351; Theodora Speranţa Diaconescu. Steaguri de breaslă bucureştene de la mijlocul secolului al XlX-lea, în "Revista Muzeelor şi Monumentelor", seria Muzee, Bucureşti, 5, 1981, p. 52.
[26] Theodora Speranţa Diaconescu, op. cit., p. 53.