În încheierea notei Molotov, a observat mai departe Davidescu, se vorbeşte cum că populaţia Basarabiei ar fi, în cea mai mare parte ucraineană. „În fapt, dintr-un total de 3 milioane, 2,3 milioane sunt români, 300 000 - ucraineni, 60 000 - ruşi, 80 000 - nemţi. Apoi, bulgari, francezi ş.a. Majoritatea populaţiei Basarabiei - aceştia sunt românii". Relativ la Bucovina, ea a fost furată românilor în 1776, de Habsburgi. Actul de nedreptate a fost reperat de populaţia Bucovinei în 1918. În Bucovina sunt 300 000 ucraineni şi 700 000 de români, nemaisocotind populaţia de altă naţionalitate, care nu este rusească. „Bucovina niciodată n-a aparţinut Rusiei" - a declarat, răspicat, titularul Legaţiei României din Moscova. Timp de 20 de ani România, permanent, a dorit să aibă relaţii de bună vecinătate cu URSS. Bucureştii au fost şi rămân convinşi „că o Românie solidă, unică în graniţele sale etnice şi istorice, reprezintă un chezaşş de lsecuritate pentru toţi vecinii săi. Poporul român a aşteptat mai mult de 20 de ani un act prietenesc din partea marelui său vecin". Davidescu a încheiat - extragem din Jurnal - „spunând că poporul român va suporta greu gestul exprimat în declaraţia guvernului sovietic".

Au urmat replicile lui Molotov, care se pregătise special în acest scop:

Mai întâi, el a declarat că datele cuprinse în nota sa pot fi, toate, demonstrate; el n-a fost de acord cu "argumentele aduse de ministrul român, ele nu corespund faptelor". Argumentele diplomaţiei sovietice - a asigurat Molotov - pot fi susţinute. Aşa de pildă, „Sfatul Ţării, despre care a amintit ministrul român, n-a avut nici o autoritate politică şi problema Basarabiei a fost rezolvată de o minoritate, în condiţii de teroare din partea puterii româneşti. De aceea, decizia acestui „sfat" n-are nici o autoritate nici pentru poporul basarabean, nici pentru U.R.S.S.". Observaţii: teza despre „lipsa de autoritate" a Sfatului Ţării în 1918 revenea în bagajul de cunoştinţe al lui Molotov din materialele folosite imediat, după votarea unirii Basarabiei cu România şi care, din câte ştim ăn acest moment, fuseseră inventate de Cristian Rakovski şi compania. Pe de altă parte, nu este posibil să nu atenţionăm că, pentru a-şi susţine pretenţiile, liderul diplomaţiei sovietice şi, în acelaşi timp, şeful guvernului de la Moscova, unul şi acelaşi, deci V.M. Molotov, n-a ezitat să inventeze un nou popor pe harta Eulropei - „poporul basarabean" (?!).

Statisticile la care făcuse apel Davidescu - a continuat Molotov - erau neadevărate. Davidescu se referise la ruşi, români ş.a., deşi, nota ultimativă făcea trimitere numai la populaţlia majoritară din Basarabia; iar aceştia erau ucrainenii. În altă ordine de idei, a observat Molotov, ministrul român a ignorat că ocupara Basarabiei „trebuia sancţionată printr-un act internaţional, care a fost Tratatul de la Paris (oct. 1920), semnat de Anglia, Franţa, Italia, Japonia şi România. Conform stipulaţiilor Tratatului, acest intra în vigoare numai după ratificarea sa de către toate puterile semnatare. Acest document nu are relevanţă internaţională, întrucât el n-a fost ratificat de toate puterile. Ministrul român a fost îndreptăţit să nu se refere la aceasta", a încheiat, stisfăcut Molotov.

Insistenţele lui V.M. Molotov asupra conţinutului, semnificaţiei/valorii aşa-zisului Tratat al Basarabiei, încheiat la Paris la 28 octombrie 1920 între Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte şi România pe de altă parte, conduc la o singură concluzie: problema respectivă face parte din arsenalul diplomaţiei sovietice şi ruse în privinţa combaterii recunoaşterii internaţionale a votului Sfatului Ţării din 27 martie/9 aprilie 1918. Nu în zadar, el s-a aflat între obiectivele ştiinţifice ale unor prestigioşi istorici, începând cu Alexandru Boldur, şi se impune - pentru susţinerea drepturilorm noastre - să fie în continuare investigat şi aprofundat. Relativ la Bucovina, a precizat Molotov, el nu împărtăşea de fel argumentele istorice şi faptice ale ministrului român. Acum, „Uniunea Sovietică nu pune problema întregii Bucovine, ci numai a părţii de nord, unde predomină ucrainenii. De aceea, natural, există legătură între problema Basarabiei şi aceea a Bucovinei. Cedând Uniunii Sovietice Bucovina, trebuie reparată paguba (dauna - uşcerb) care s-a adus U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei ocupată de România".

În continuare, Molotov a evidenţiat că guvernul U.R.S.S. a acţionat numai după ce înţelesese că „România nu vrea să ia nici o iniţiativă pentru rezolvarea problemei basarabene". A exemplificat prin faptul că „noul trimis al U.R.S.S. în România, Lavrentiev, se afla la Bucureşti într-o stranie situaţie: el nu poate să-I remită Regelui scrisorile de acreditare, întrucât ministrul de externe refuză să discute cu el problemele politice, orientându-l spre primul ministru, care însă poate să-l primească numai după vizita la Rege". URSS a încercat de multe ori să rezolve problema Basarabiei, dar fără nici un rezultat. URSS dorea o rezolvare pe cale paşnică. Tovarăşul Molotov, citim mai departe în Jurnal, se aşteaptă că la 27 iunie 1940 guvernul român va răspunde corespunzător. Molotov a transferat toată responsabilitata pentru reglementarea paşnică a situaţiei României, în clipa când a precizat: Rezolvarea paşnică a problemei este posibilă, dacă aşa ceva vrea şi guvernul român.

Davidescu nu s-a lăsat intimidat şi, întrerupându-l pe Molotov, a menţionat că evitase orice referire la Tratatul de la Paris din 1920 nu pentru că el nu ar avea valoare, ci numai pentru că România nu are nevoie de un asemenea argument pentru a justifica unirea Basarabiei cu patria-mamă.Dreptul istoric al României asupra Basarabiei este mult mai puternic decât toate semnăturile Marilor Puteri pe actele internaţionale. Apoi, Davidescu s-a interesat fără menajamente dacă trebuia să considere declaraţia sovietică ca ultimativă? Termenul indicat în declaraţie era prea scurt, dacă se aveau în vedere legăturile tehnice Moscova Bucureşti. Documentul nu putea fi primit la Bucureşti mai devreme de dimineaţa zilei de 27 iunie. Guvernul de la Bucureşti nu avea posibilitatea fizică de a studia documentul sovietic „important pentru istoria României".

Molotov a răspuns că înţelegea de ce ministrul român nu apela la Tratatul de la Paris. Voind să impresioneze prin subtilitate, Molotov a persistat, adăugând că a dorit numai să constate că reprezentantul României nu făcuse apel la documentul din 28 octombrie 1920 (!). În continuare, Molotov a exprimat „convingerea că reunirea cu U.R.S.S. va fi primită cu entuziasm de populaţia Basarabiei. Declară că nu se îndoieşte de faptul că în următoarele zile, populaţia basarabeană va putea să-şi exprime sentimentele, iar aceasta va fi cel mai bun răspuns la argumentele pe care a încercat să le aducă diplomatul român".

În sfârşit, se exprimă Molotov, „termenul transmis guvernului român este pe deplin suficient. Această problemă este cunoscută României deja de 22 de ani. U.R.S.S. a aşteptat suficient de mult. Dacă nu vor fi tergiversări şi dacă răspunsul va fi pozuitiv, atunci problema va fi rezolvată pe cale paşnică. Guvernul sovietic nu mai poate acorda nici un termen. Toate termenele au trecut"! Asemenea precizare se dovedea cardinală nu numai pentru sublinierea caracterului ultimativ al notei U.R.S.S., ci şi pentru admiterea principiului că nota fusese avansată spre a fi admisă, iar în nici un fel discutată. 7

Faţă de turnura conversaţiei, Davidescu a repetat că nu se referise la Tratatul de la Paris întrucât România „are argumente mult mai puternice decât acest tratat". De aici a rezultat acest îndemn categoric (ameninţător, dacă avem în vedere condiţiile în care vorbea diplomatul român) ca: „...Să lăsăm ca justeţea acestei hotărâri (de unire a Basarabiei cu Ţara-manmă) s-o judece Istoria...".

Davidescu a refuzat să ia harta propusă de Molotov, declarând ca el nu avea cum s-o transmită la Bucureşti. Procedând astfel, Davidescu nu manifesta nici lipsă de curtoazie faţă de gazde şi, pe de altă parte, nici nu comitea o eroare. Întrucât, dacă ar fi primit harta, exista temerea ca U.R.S.S. - în modul original cunoscut de-a primi, respecta şi intrpreta documentele internaţionale – să fi pretins mai apoi că gestul semnificase o acceptare a cererilor teritoriale formulate, iar aceasta înainte chiar ca guvernul de la Bucureşti să-şi fi dat avizul! În consecinţă, Davidescu a solicitat numai să I se comunice cu exactitate punctele de graniţă pe teritoriul revendicat al bucovinei, în cazul Basarabiei delimitarea urmând însuşi cursul Prutului.

Ceea ce Molotov a şi făcut, căci, în continuare, el a nominalizat punctele cle mai importante ale graniţei propuse, iar Davidescu le-a notat. După aceea, Molotov – potrivit Jurnalului - a făcut o scurtă declaraţie ce atesta că, ulterior, pretenţiile U.R.S.S. puteau să fie modificate. Apelăm, din nou, la Jurnal : „Tov. Molotov arată că graniţa nu poate fi precizată în acest moment, cu absolută exactitate (sâc!) urmând să fie mai apoi delimitată". Un asemenea argument, cu trimitere la mai apoi, avea să se concretizeze - după cum bine ştim - în extinderea pretenţiilor U.R.S.S. asupra Ţinului Herţa şi a ostroavelor din zona Gurilor Dunării !

Davidescu s-a raportat finalmente la dificultăţile de transmitere la Bucureşti a textului notei lui Molotov, dat fiind că legătura telefonică Moscova-Bucureşti era îngăduită numai între orele 4 şi 7 seara.

Molotov l-a asigurat însă că Legaţiei României i se va asigura rapid legătura prin telefon cu Bucureştii. În momentul despărţirii, Molotov a stabilit, necruţător, termenul fixat Bucureştilor pentru răspuns la nota ultimativă predată: în cursul zilei care tocmai începuse (27 iunie 1940)!

Nu este cazul, consider, să insist asupra semnificaţiei documentului examinat. Coroborat cu toate celelalte lsurse cunoscute, Jurnalul lui Molotov ne îngăduie să pătrundem direct în spatele uşilor închise ale diplomaţiei sovietice, ne permite să descifrăm tainele unei „crize" inventate de U.R.S.S. şi operată, din nefericire pe seama României. Intervenţia brultală a lui V.N. Molotov a declanşat începutul prăbuşirii României Mari. În contextul evenimentelor survenite în 1940, întrevederea Molotov Davidescu a marcat momentul declanşator al unei reacţii în lanţ. Rămâne ca un element pozhitiv faptul că Gh. Davidescu a ştiut şi a reuşit să sublinieze deplinătatea drepturilor şi intereselor româneşti. Ceea ce, în condiţiile descrise şi faţă de surpriza realizată de pretenţiile lui Molotov, nu a fost puţin lucru.

... Pacea - se ştie - s-a întronat în anul de graţie 1947, graniţa de nord-este a României fiind sancţionată cea delimitată în urma notelor ultimative sovietice din 16-27 iunie 1940, iar dictatul vienez fiind anulat. Retras şi hăituit, căci în curând avea să fie arestat şi să moară în gulagul comunist, Mihail Manoilescu, economistul de faimă mondială, în febra specifică presimţirii propriului sfârşit, îşi scria memoriile, în care, ca unul dintre foştii principali „actori" şi dramei vieneze, insera următoarea judecată şi previziune în privinţa destinului celor care îi forţaseră mîna în problema scacrificării Transilvaniei: „... Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reich-ului său; Mussolini a fost împuşcat de un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfârşit prin spânzurătoare; Ciano la stâlp sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleki s-a sinucis când nemţii l-au descoperit că îi trăda; Csaki a murit în condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj, iar Bardossi, ministrul ungur de la Bucureşti, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946. Transilvania noastră e vrăjită".

Mihail Mlanoilescu, nu mai puţin ca „actorii" menţionaţi de el, avea curând să-şi afle, el însuşi(?), sfârşitul în vălmşagul holocaustului roşu. S-ar fi putut afla o altă confirmare mai nimerită a cuvintelor sale profetice: „Transilvania noastră e vrăjită"? Dar nu numai atât: astăzi, la trecera a 72 de ani de la evenimentele comemorative şi având în vedere desfăşurările istorice intervenite, destinul nefast al tuturor personajelor implicate în deciziile arbitrare care au atentat la fiinţa poporului român şi la integritatea statului român, atunci şi mai recent, se poate susţine, fără teama de a greşi, că nu numai Transilvania, ci toate provinciile româneşti sunt vrăjite!

În atare situaţii, desigur, nu dezvăluirile despre trecut trebuie să ne îngrijoreze, ci sfidările pe care ni le rezervă viitorul!