Referitor la repercusiunile în viaţa economico-socială a Basarabiei, mărturiile documentare ale martorilor acelor evenimente ilustrează întreg dezastrul şi cataclismul social provocat de raptul teritorial sovietic din iunie 1940. Astfel, parohul din comuna Cobâlnea, jud. Orhei, refugiat în ziua de 8 septembrie 1940, mărturisea că în Basarabia e „sărăcie mare. Satul a rămas gol, desculţ şi flămând” . La rândul său parohul bisericii din Nisporeni, jud. Lăpuşna, menţiona că „agricultura, după sistemul de până acum, e pe cale de lichidare, iar poporul va fi silit să treacă la colhoz, pentru că numai membrii anumitelor organizaţii şi a colhozurilor, vor avea dreptul la cumpărarea lucrurilor de primă necesitate pe preţ mai redus, iar ceilalţi vor plăti preţuri fabuloase, ceea ce se vede de pe acum. Ţăranii, de frica rechiziţiilor, şi-au vândut lucrurile din casă şi vitele pe preţuri mari în bani româneşti, care n-au avut mai târziu nici o valoare, populaţia devenind peste noapte săracă, scopul urmărit de sovietici. Starea poporului român este deprimantă”. Un alt preot din jud. Lăpuşna mărturisea că „Pădurile se exploatează fără milă. Vitele sunt duse la abator pentru tăiere. Lumea trăieşte în sărăcie, frică şi descurajare. Tineri,- fete şi băieţi,- sunt amăgiţi prin vorbe, încheie contracte şi sunt trimişi la scos cărbune în Donbas, de unde nu vor mai veni şi astfel Basarabia se pustieşte de fiii ei”. Potrivit mărturiilor aceluiaşi preot, „la o adunare, tovarăşul propagandist rosti către oamenii adunaţi: «fraţilor tovarăşi, cred că fiecare din voi are o rană la inimă, vă rog ieşiţi şi spuneţi ce vă doare şi ce aţi suferit»; s-a făcut tăcere, nimeni n-a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva stăpânirii româneşti; tovarăşul s-a înroşit, s-a îngălbenit şi apoi a început să vorbească de armata roşie” .

În privinţa armatei roşii din Basarabia, Inspectoratul Regional de Poliţie Galaţi relata, la 11 noiembrie 1940, că „la Sud de Colibaşi, de-a lungul Prutului, pe muchiile dealurilor basarabene, Sovietele fac organizarea terenului (tranşee şi adăposturi)”, iar „locuitorii din satele de pe malul Prutului basarabean nu au voie să se deplaseze în interiorul regiunii basarabene, ci numai în satele de pe malul Prutului care au un regim special, în sensul că sunt lăsaţi de capul lor. Tineretul de până la 18 ani, băieţi şi fete din satele basarabene, afară de cel din satele de pe malul Prutului, este trecut în Rusia” .

Aceeaşi stare de lucruri constata şi un fost funcţionar la Inspectoratul V al drumurilor din Chişinău: „Starea de spirit a populaţiei este deplorabilă - nu ştie nimeni ce soartă va avea. Se vorbeşte că majoritatea populaţiei basarabene va fi transportată la Donbas sau la canalul Don şi în Siberia” . Preotul din com. Ciulocani, jud. Bălţi, menţiona în acelaşi context, că „Populaţia este nemulţumită din cauza insuficienţei alimentaţiei şi a îmbrăcămintei. Impozitele prea mari produc mari nemulţumiri – trebuiesc plătite în 24 de ore de la data comunicării” . Un alt refugiat, tot din jud. Bălţi, menţiona că „Agricultorii sunt nemulţumiţi, pentru că nu vor mai avea pământul lor - toţi vor fi încadraţi în aşa zisele colhozuri, în care vor lucra pentru stat. Ţăranii care au avut de la 15 ha în sus, au fost trecuţi în rândul aşa zişilor „culaci” şi sunt lipsiţi de aproape toate drepturile, ei şi copiii lor” .

În fine, nu însă şi în ultimul rând, o studentă la medicină din anul IV, refugiată la 13 septembrie din Chişinău, menţiona: „Câmpurile au rămas nelucrate, nefiind dreptul de proprietate respectat, iar proprietarii mai mari sunt arestaţi. Satul este condus de un comitet sătesc, compus din cei mai netrebnici oameni, care au deviza: cine până acum a fost cineva, acum nu va fi nimic, iar cine n-a fost nimic, va fi totul” . Un alt student refugiat din Chişinău mărturisea că „noua reformă agrară prevede livrarea de către ţărani către stat a 75 % din totalul recoltei pe hectar. În caz că recolta era slabă sau distrusă, ţăranul era obligat să cumpere de aiurea grâu sau ceea ce semănase şi să-şi achite impozitul” .

Conform datelor Institutului Central de Statistică, ocupând Basarabia, URSS şi-a sporit cu 3.626.428 ha terenurile agricole, inclusiv cu 3.031.529 ha terenurile arabile; a mai intrat, de asemenea, în posesia a 28.425 ha de fâneţe naturale, a 427.618 ha de păşuni, a 110.582 ha de vii, a 28.274 ha de livezi cu pomi fructiferi şi a circa 200.000 ha de păduri.

Anexarea Basarabiei a produs pagube esenţiale sectorului zootehnic: în timp ce în iunie 1940 aici funcţionau 37 de sindicate de creştere a animalelor, toate acestea au dispărut sub bolşevici, care le-au confiscat întreaga avere şi animalele de reproducere . Conform recensământului animalelor realizat în 1941, imediat după reinstalarea administraţiei româneşti în Basarabia, precum şi în cursul anului 1942, s-a constatat o reducere a numărului cabalinelor de la 407.118 capete în iunie 1940 la doar 274.994 în 1941, a numărului bovinelor - de la 451.161 la 398.500 în aceeaşi perioadă etc. .

Chiar dacă nu s-au atestat evoluţii spectaculoase, industria Basarabiei interbelice a făcut, totuşi, progrese notabile între cele două războaie mondiale, astfel încât, la data de 28 iunie 1940, valoarea aproximativă a întreprinderilor industriale existente, calculată în preţurile din ianuarie 1942, a fost de 5.904.560.000 lei. În Basarabia funcţionau 581 de cariere, 193 din care aflându-se în proprietatea statului şi 388 în proprietate particulară .

Capacitatea de producţie a principalelor industrii basarabene în funcţiune la data de 28 iunie 1940, precum şi distrugerile provocate de Uniunea Sovietică în primul an de ocupaţie sunt ilustrate de următoarele date.

Generalizând consecinţele economico-sociale ale primului an de stăpânire bolşevică a Basarabiei, autorii unui volum editat în 1942 sub egida Guvernământului Basarabiei menţionau, şi pe bună dreptate, că „a fost o experienţă dureroasă, plină de jertfe şi, poate, cea mai grea din lungul şir de încercări, pe care a avut să le îndure poporul nostru basarabean în cursul dramaticei lui dezvoltări istorice”. Aceasta deoarece, în timp ce în cei 22 de ani de administraţie românească aşezările tradiţionale ale populaţiei Basarabiei au fost Familia, Şcoala, Graiul, Biserica, Credinţa, Proprietatea, cu instalarea regimului bolşevic, „toate au rămas departe de rosturile lor fireşti şi au fost întrebuinţate numai ca instrumente pentru realizarea structurii comuniste a Provinciei, dărâmând proprietatea şi credinţa şi etatizând totul” .

Este în afara oricăror discuţii faptul că ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord în vara anului 1940 a fost rezultatul direct al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, al înţelegerilor dintre Hitler şi Stalin şi al agresiunii politico-militare întreprinse de Uniunea Sovietică împotriva României. La fel însă de adevărat este şi faptul că, de rând cu pagubele umane şi materiale provocate de agresiunea sovietică, stupoarea, nedumerirea, indignarea şi demoralizarea opiniei publice româneşti au produs consecinţe identice şi poate chiar mai grave decât pagubele materiale propriu-zise. Aceasta deoarece, regele Carol al II-lea afirmase, în repetate rânduri, în mod public şi solemn, că hotarele României vor fi apărate. „Am încins ţara cu un stăvilar de foc şi de beton, peste care nimeni nu va putea trece”,- astfel afirmase regele Carol al II-lea la Chişinău, la 6 ianuarie 1940 . Potrivit relatărilor, „Populaţia l-a primit ca pe un Mesia; ameninţarea Rusiei sovietice asupra acestei provincii apăsa sufletele basarabenilor şi pentru ei prezenţa regelui în mijlocul lor era o linişte (...). Când regele şi-a făcut apariţia, mulţimea, delirândă de entuziasm, a rupt cordoanele, astfel că regele s-a găsit izolat în mulţimea care-l aclama. În acea atmosferă de bucurie se putea descifra rugămintea disperată a întregii provincii: „Nu ne părăsi: apără-ne !”. Sub influenţa magnetismului popular, regele a ţinut un discurs în care a rostit un legământ solemn, rezumat în declaraţia: „Nici o brazdă de pământ nu vom ceda” .

La doar şase luni de zile de la acel legământ, Carol al II-lea va încerca să se justifice: „Ce puteam eu oare face, [...] nu pot să-mi iau răspunderea, nefiind susţinut decât de o foarte mică minoritate ?”. Nu numai că putea, dar şi avea obligaţia constituţională de a-şi asuma întreaga responsabilitate, deoarece, potrivit Constituţiei din 27 februarie 1938, articolul 46, regele era comandantul suprem al armatei şi avea „dreptul de a declara războiul şi a încheia pacea”, în timp ce Consiliul de Coroană era „un for pur consultativ” . Tocmai din aceste considerente, liderii opoziţiei din acea perioadă, în numeroasele memorii şi proteste împotriva cedării teritoriale aveau să menţioneze, şi pe bună dreptate, că „Poporul român (...) nu poate să înţeleagă pentru ce, în momentul când armata trebuie să apere fruntariile ţării, a primit ordin să se retragă precipitat şi să lase vrăjmaşului mâna liberă pentru ocuparea a două provincii, părăsind în voia U.R.S.S. trei milioane de români” .

- Va urma -