Relaţiile dintre Cuza Vodă şi diplomatul Victor Place

Unirea Principatelor Române, măreţ eveniment istoric, a fost pregătită şi cerută ca o necesitate obiectivă, de întreaga dezvoltare social-economică şi politică a teritoriilor locuite de români. În acelaşi timp opinia publică progresistă din întreaga lume a sprijinit năzuinţele poporului român pentru unire. Printre cei care s-au alăturat şi sprijinit actul Unirii se numără şi diplomatul francez Victor Place. În calitatea sa de consul al Franţei la Iaşi, între anii 1856 şi 1863, a fost martor ocular la opera făurită de masele de cetăţeni în anul 1859, precum şi la consolidarea Unirii celor două Principate, Moldova şi Ţara Românească. Nu ne propunem să facem aici şi acum o evocare exhaustivă ci dorim să evidenţiem că activitatea acestui diplomat, cărturar, istoric şi arheolog n-a fost îndeajuns valorificată la noi până acum. De la el au rămas numeroase manuscrise păstrate de fiul său, Henri Place, care au fost depuse în parte la Academia Română şi utilizate de M. Emmerit în lucrarea „Victor Place et la politique française en Roumanie à l'epoque de l'Union, Bucarest 1931”, împreună cu unele rapoarte şi acte cercetate în arhiva Ministerului Afacerilor Străine din Paris.

Pentru istoria Unirii Principatelor, Victor Place rămâne o sursă de informare autentică şi încă de mâna întâi, superioară în multe privinţe datelor oferite de Walewski, Czartoanschi, Bataillard, Victor Hugo etc. Dacă istoricul A.D. Xenopol are meritul de a fi utilizat mai mult ştirile procurate de Victor Place ca şi Victor Slăvescu (Domnitorul Cuza Vodă şi Victor Place, Bucureşti, 1942), în schimb Nicolae Iorga, în lucrarea sa de sinteză, vol.IX, are foarte puţine referiri la Victor Place. Volumul IV al Istoriei României (Bucureşti, 1964) nu are nicio trimitere. În lucrările academicienilor Oţetea Maciu, Ştefan Pascu, Dan Berindei etc. s-a amintit acest izvor privitor la epoca Unirii. Istoricul Constantin C. Giurescu (în Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti 1970) îl citează de zece ori.

Sprijinul acordat de Victor Place a fost preţios pentru unionişti. El a cerut oficialităţilor moldovene să destituie 6 prefecţi care împiedicau propaganda pentru Unire, a protestat permanent faţă de urmărirea diabolică a cadrelor didactice de la Academia Mihăileană, partizane Unirii, şi a contestat vehement pe caimacanul T. Balş,  mergând până la cererea de înlocuire a acestuia. Lui Vogoride, ales la 7 martie 1857, i-a luat angajament scris că nu va face nimic care să împiedice, fie în divanuri, fie în alegere, libera expresie a voinţei poporului. Contra abuzivului Vogoride s-a plâns nu numai Ministerului de Externe de la Paris, al cărui slujbaş era, ci şi Vizirului direct. Pentru aceasta a primit mustrări de la Walewski şi recomandarea de a păstra o desăvârşită rezervă în raporturile cu autorităţile moldoveneşti.  Această observaţie nu a rămas fără replică din partea lui Place: „[...] Îmi este egal dacă Principatele sunt sau nu unite, dar eu judec lucrurile pe care le văd”. El vedea că poporul doreşte Unirea şi se simţea deranjat de  „monstruozităţile” administraţiei. A propus dizolvarea Comisiei internaţionale de supraveghere ca fiind inoperantă, apelând chiar la Congres.

Aflând rezultatul alegerilor, din 87 deputaţi în Moldova ieşind 83 unionişti, a exclamat fericit: „Aş putea spune că asist la reînvierea morală a unui popor. Aceste alegeri chiar dacă n-ar arăta poporului decât forţa dreptului şi a legalităţii, cuvânt necunoscut lor, tot ar fi o binefacere considerabilă pentru principate chemate astfel pentru prima dată la o întrebuinţare serioasă şi precisă a libertăţii lor”. Deputaţii tineri din Divanul ad-hoc, ca Mihail Kogălniceanu şi mai ales Costache Negri, care era vicepreşedintele divanului, au colaborat strâns cu Victor Place. El nu era pentru ei un străin. Acest diplomat francez a înţeles apriga dorinţă ce clocotea în sufletele poporului şi de aceea a îndemnat pe patrioţii ambelor ţări (iniţiindu-l şi pe contele Biclard, reprezentantul Franţei la Bucureşti) să aleagă un singur domn şi acesta să fie colonelul Alexandru Ioan Cuza. „Alegerea lui Cuza - scria Place după alegere - este triumful complet al ideilor unioniste şi liberale împotriva vechiului sistem de corupţie, care s-a sfârşit”.

Place a văzut în Cuza o personalitate puternică, originală. Deşi relaţiile cu Cuza au fost la început foarte apropiate, acesta a refuzat să lucreze la compunerea noului minister, respectând puterea de discernământ a domnitorului. „O părere discretă” şi-a dat în Comisia centrală de la Focşani, ştiind că acolo erau „oameni neexperimentaţi”. Fiindcă se tergiversa recunoaşterea dublei alegeri, a cerut Franţei şi Porţii grabnica soluţionare, deoarece momentul era dificil pentru o ţară cu vistieria secătuită, cu funcţionari neplătiţi, cu o atmosferă de nesiguranţă şi îngrijorare. El a socotit statul român întemeiat de popor ca o alcătuire durabilă, cu o cale croită spre civilizaţia europeană şi spre cultura universală.

La 11 mai 1860, fiind la Paris ca să sprijine împrumutul Principatelor Unite, în drumul căruia erau mari obstacole, îl încuraja pe Cuza că până la urmă va învinge, fiindcă „este acolo” - referindu-se la România - un popor, o idee - e tot ce trebuie pentru a face lucruri bune şi mari. Şi continua: „Nu vă lăsaţi întors din calea voastră, dragă principe, de toate cicălelile. Măreţia scopului merită să îndurăm, fără să ne plângem prea tare, invectivele oamenilor care încă nu înţeleg că le vom arăta în curând acţiunea în mersul ei”. Mai mult, pentru a-l linişti pe Cuza, scrie rândurile acestea: „Dacă mi s-ar da, ceea ce e aproape cu neputinţă, o altă destinaţie decât Principatele, mai degrabă m-aş retrage din cariera diplomatică. Gândul meu este acolo, la voi, cu trup şi suflet şi trebuie să recunosc. [...] Hotărârea mea este luată cu toată chibzuinţa şi dacă n-aş avea alt mijloc faţă de voi decât să merg ca simplu particular, sunt cu totul gata să cred că mi-aţi găsi un loc unde să pot lucra la opera noastră”.

Se ştie soarta împrumutului, Turcia ne-a pus mari piedici, căci proclamarea liberului schimb însemna în primul rând o declaraţie ocolită a independenţei economice româneşti faţă de Turcia şi, în al doilea rând, o afirmare a hotărârii Ţărilor Române de a se încadra în circulaţia internaţională a capitalurilor. Clasele avute din România şi puterile garante s-au coalizat în detrimentul noului stat român. Când Cuza Vodă a mers la Constantinopol, prietenul poporului român, Victor Place i-a recomandat  „să se constate răul cu moderaţiune, dar cu precizie şi nimic mai mult”.

În scrisoarea din 21 aprilie 1861 îi dă sfat lui Cuza Vodă să „termine cu regulele din ţară” şi să meargă „înainte cu prudenţă, curaj şi încredere”. A sprijinit iniţiativa lui Cuza de a convoca, la 24 ianuarie 1862, Parlamentul unit la Bucureşti, suprimând şi Comisia centrală de la Focşani, fără a mai aştepta răspunsul Porţii Otomane. Era convins că în spatele lui Cuza sunt masele de români. Victor Place era satisfăcut şi mulţumit că „a servit la ceva în viaţa asta”. Proiectele lui Victor Place de reorganizare a ţării, precum şi memoriile din noiembrie 1859 şi iunie 1861 sunt mărturii certe că el s-a identificat cu aspiraţiile poporului de la Dunărea de Jos.

Într-o corespondenţă a lui Cuza cu Napoleon al III-lea erau menţionate strădaniile lui Victor Place în România făcute cu „un devotament de care ţara va ţine seama totdeauna”. Victor Place a plecat din România în 1863 şi a călătorit prin alte metropole (Adrianopol, New York), dar sărac şi descurajat şi cu sănătatea zdruncinată, s-a întors în Moldova ospitalieră, în octombrie 1873 - la familia şi ruda sa, Balliff - trecând la cele veşnice în anul 1875[1].

Aranjament grafic - I.M.

-----------------------------------------------------