Românii în fruntea luptei europene pentru neatârnare

Pe 24 iunie 1867 Gazeta Transilvanie[11] aborda, printre alte articole mărunte, trei chestiuni extrem de importante pentru soarta românilor. Mai întâi fiind vorba despre poziția explicită și clar formulată de către mitropolitul Bisericii Greco-catolice, Alexandru St. Suluțiu în chestiunea uniunii prin dualismul austro-ungar și al răspunsului formulat de acesta: „numai moartea mă poate despărți de națiune!”[12]. Apoi, interpelarea deputatului de Ceica, Alexandru Roman[13] adresată miniștrilor unguri și în fine epistola Principelui Cuza către Carol I. pentru întoarcerea la moșia sale la Ruginoasa.

Aceste subiecte interne din Transilvania, dar și cele de peste Carpați, țineau trează conștiința românilor trăitori în afara Principatelor Unite. Emisarul guvernamental, contele Péchy avea a răspunde cu privire la respectarea în cadrele constituționale a drepturilor românilor[14], sens în care Asociația „Astra” chema pe toți membrii săi să pretindă recunoașterea drepturilor românilor „ca națiune perfect egală, ca cetățeni și patrioți leali, care prin nici o crimă, prin nici o vină nu se pot nedreptăți și respinge de la partea de drepturi politice naționale, ci i se cuvin după sarcinile ce le poartă. Niciodată nu are lipsă românul de mai mare franchețe în procedare, decât acum, niciodată de mai mare concordie și unire în simțiri atât în cauza alegerii oficiale, cât și în exercitarea drepturilor constituționale de a-și reprezenta cu mândria română interesele națiunii sale” [15].

Îndemnul Astrei către membrii și simpatizanți era de a lăsa la o parte orice interes privat, pentru exercitarea drepturilor politice după parola: Dumnezeu și dreptul nostru național! Și pentru aceasta era nevoie, mai întâi, de respect reciproc între români pentru a pretinde stimă și de la alții. O purtare jovială și amicală cu inimă și cuget era nimerită, dar până la drepturi naționale, căci „aici brânza-i pe bani”, deoarece, susțineau românii, toate legile urmează a fi adaptate constituțional. Boierimea română avea deci obligația de a pune în practică dreptul „co-egal al națiunii, prin urmare trebuia să ia anteposturi în lupta apărării legale a acestui drept” [16], pentru a nu rămâne de batjocura altora. Cum boierimea română, în Ardeal, era la fel de numeroasă ca cea maghiară se vedea rar „ca și corbi albi”, ceea ce era o rușine pentru boierimea română care s-a umilit a servi monarhia la un machiavelism cu sacul plin de promisiuni mincinoase, orbite de strălucire. Era timpul deșteptării și a luptei directe cum o luară și ungurii bunăoară(la 1849 și n-au mai slăbit-o), și la unitate pentru reușită. Aceste îndemnuri rezultau din experiența anilor de confruntare, inclusiv armată, datorită poziției ungurilor de a decreta unirea Transilvaniei cu Ungaria fără consultarea lor. Împotriva punctului 12 s-a ridicat Iancu cu tribunii săi.

Trebuie semnalat și faptul că revista „Familia” a lui Iosif Vulcan a urmărit evenimentele din Principatele Unite considerându-le chestiuni capitale ale nației întregi. Oful unui june român, își intitulase Iosif Vulcan articolul despre un tablou pe care îl avea schițat doar, la acea dată, tânărul pictor român D. Popescu, schiță transmisă de marele bărbat al națiunii române Vicențiu Babeș[17], tablou a cărui temă era inspirată din poezia lui Andrei Mureșanu: „Deșteaptă-te române”, strofa: „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Tabloul anunța respectul tânărului pictor față de înțelepciunea ierarhilor, conducători ai poporului spre adevărul care aținea calea fericirii naționale. Dând mâna, ierarhii păreau pătrunși de sfânta libertate, iar cei ce-i înconjurau parcă ziceau, prin jurământ, a fi pururi frați. Iar celălalt parcă îi zicea:„O mamă văduvită de la Mihai cel Mare, pretinde de la fiii-și azi mână d-ajutor”. Și Iosif Vulcan descria personajele tabloului, conform epistolei autorului, care însoțea schița. Respectiva scenă se reprezenta înaintea unui altar și din amândouă părțile se vedeau ieșind de la altar preoți și prunci îmbrăcați sărbătorește, după cuvintele: „Măreață-i serbarea, când frații d-un sânge,/ Se leagă între sine prin viu jurământ,/A nu lăsa pradă, și nici a se 'nfrânge/ Mărirea străbună și dreptul cuvânt!”[18]. Pictorul solicita sfatul, sugestiile și observațiile eventuale ale oricui în privința temei tabloului său. Într-un alt număr portretul său a fost publicat spre a fi cunoscut de publicul cititor al revistei.

În numărul 7 a „Familiei”, din 5/17 martie 1866, după prezentarea în pagina întâi a portretului lui Aloisiu Vlad, născut în 24 februarie 1822, în Abram, comitatul Bihor, bărbat provenit dintr-o veche familie nobiliară românească, familie care, încă de la 1486, primise de la Regele Ungariei Mathia I. „fidelium nostrorum valachoru, Ioanis Wlad, comunitatea Selișteană din Maramureș. Din biografia sa reținem urmarea cursurilor academice de drept de la Oradea și de studii istorice, între care originea română a familiei huniazilor, punând capăt tezelor false, de până atunci. În evoluția sa, pregătirea juridică a fost un factor salvator pentru sine și sorta românilor ardeleni. În 1845 Vlad a fost refuzat în postul de notar al Episcopului Erdelyi (greco-catolic), și astfel a ajuns în Banat, unde s-a bucurat imediat de simpatia românilor care l-au delegat pentru marea adunare de pe Câmpia Libertății, de la Lugoj, din 15/27 iunie 1848. După potolirea evenimentelor, a petrecut mulți ani în închisorile din Lugoj, Timișoara și Pesta. În 1861 reorganizându-se comitatele a fost ales protonotar de Caraș. Aloisiu Vlad a fost cel care, la numai 26 de ani, s-a ridicat în adunarea de la Debrecin, din 8 Martie 1849, și a susținut drepturile românilor, el afirmându-se ca un veritabil opozant al Primului Ministru Tisza Koloman.

În același număr al revistei apărea și știrea despre: „Fostul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza care a sosit în săptămâna trecută aici și a tras la hotelul „La regina Angliei”. Cu dânsul a mai fost doamna Elena, cei doi copii adoptați, colonelul adjutant Pisotzky, doi servitori și două servitoare. Cuza e încă destul de tânăr, și pe fața-i zici că se vedeau urmele neplăcerilor din urmă. Doamna e o femeie foarte delicată. Aici n-au primit vizite și au plecat la Viena”[19]. Despre decretul dat, de locotenența domnească din România, având în vedere raportul ministrului culturii C.A. Rosetti, „Familia” lui Iosif Vulcan opina cu privire la regulamentul pentru formarea „Societății literare române”, în articolul cu același nume, și despre desemnarea a 3 reprezentanți din România de dincolo de Milcov, 4 de dincoace de Milcov, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Maramureș. 3 din Basarabia, și 2 din Macedonia[20]. Fără a contrazice o atare desemnare pentru prima ședință programată pentru 1 august 1866, Vulcan își expunea părerea cu privire la reprezentarea românilor din Austria, după „modesta noastră opinie, cel mai bine ne-ar putea reprezenta: din Transilvania filologul Timotei Cipariu, și celebrul publicist George Barițiu, amândoi cunoscuți de toată românimea”[21], din Ungaria profesorul Alexandru Roman și Dionisiu Pășcuțiu, din Oradea Mare, din Banat Simeon Mangiuca și Vicențiu Babeș. Din Bucovina G. Hurmuzachi. Sublim va fi acel moment, sublinia Iosif Vulcan „când fratele de la Pindu va strânge mâna fratelui de la Criș. Glorioasă va fi ideea de care vor palpita inimile tuturor trimișilor noștri, ideea cea mai sfântă: înaintarea literaturii naționale care e tezaurul nostru comun, al tuturora. Clio va însemna cu litere neșterse numele bărbaților, care vor participa la ea”, încheia viziunea sa, ilustru gazetar, despre grandioasa zi ce va urma pentru literatura română.

Revista „Familia” cultiva, prin mijloace specifice ale literaturii și artei, mândria națională. La rubrica de noutăți, bunăoară, se publicau date despre tabloul național, pentru care se instituise un premiu al revistei. Astfel, cititorii erau asigurați că tabloul național va fi cât se poate de pompos și astfel să poată decora orice salon românesc. Ca mărime, urma să fie la fel ca cele două anterioare, și că „reprezenta scena în care Alexandru I, domn al Moldovei primea coroana și mantia din mâna solilor împăratului Ioan Paleologlu”[22].

Anul 1860 aduce o cotitură importantă în viaţa politică a naţionalităţilor din imperiul austriac. Viaţa politică reînvia, centralismul era abandonat, doar aparent pe hârtie, reapărruse mişcările regionale, iar românii de pretutindeni prindeau un imbold politic deosebit după realizarea Unirii Principatelor în 1859. Vincenţiu Babeş începea atunci o perioadă de activitate politică care va dura aproape 40 de ani. La jumătatea lui 1860 redactează broşura „Die Sprach und Nationalitätenfrrage in Österreich bei einen Romaenen” (Chestiunea limbilor şi naţionalităţilor din Austria scrisă de către un român), care a făcut furori în cercurile politice ale monarhiei şi la propulsat instantaneu pe scena politică imperială. Pentru cercurile influente de la Viena era un şoc, pentru români era un adevărat program politic după care se vor inspira Mocioneştii şi alţii. În această carte-manifest el scotea în evidenţă cum aşteptările românilor fuseseră înşelate de guvernările anterioare, prin atacarea așa-zisului „drept istoric” invocat de Ungaria asupra teritoriilor româneşti, și combătută răspicat orice tendinţă dualistă. El cerea „drepturi egale pentru naţiunile recunoscute”, se pronunţa împotriva autonomiei provinciilor istorice şi pentru o autonomie reală a „corpului naţional”, în care limba naţională să domnească în şcoală, biserică, în instanţele judecătoreşti şi în comunicarea cu autorităţile.

Conceptul lui Babeş despre federalizarea pe baze naţionale se regăseşte mai târziu în teoria politică a lui Aurel C. Popovici. Ca parlamentar Babeș a depus o muncă titanică pentru promovarea drepturilor românilor. Dar vremurile erau potrivnice şi fruntaşii români adoptaseră politica pasivismului. Nemulţumit de această atitudine, conştient de inutilitatea apelului la un suveran în care nu avea încredere, s-a retras definitiv din politică, în 1891. Cu toate că anul următor, marea conferinţă naţională de la Sibiu îl alegea ca preşedinte al adunării, el nici nu s-a prezentat. Iată cum motiva gestul său Vincenţiu Babeş, prietenului său, Sofronie Liuba, din Maidan: „Pentru că noi ştim că Franz Iosef ne promite numai şi nu ne face nimic, fiindcă se teme de unguri. Tot astfel s-a întâmplat şi în anul 1867 când am fost în deputăţie cu românii ardeleni şi bănăţeni, ca să cerem împăratului drepturi pe seama neamului nostru. Şi împăratul ne-a răspuns cu ochii plini de lacrimi că „Vă dau dragii mei, vitejii mei, credincioşii mei, tot ce îmi cereţi”, ţinându-mă pe mine şi pe Hodoş de umăr, iar mâine zi ne-a dat pradă ungurilor. Noi mai ştim că Iosif al II-lea l-a îndemnat pe Horea să facă revoluţia din 1784 şi apoi l-a lăsat să fie târât cu roata de unguri, şi tot aşa a făcut şi cu Iancu, care i-a scăpat tronul. Fii sigur că şi pe memorandişti îi va lăsa pradă ungurilor, dar nu va ţine mult, când şi pe el îl vor duce ungurii la perire”. Vincenţiu Babeş a fost mult timp editorul publicaţiei, care avea ca scop declarat de a susţine cauza românească chiar în capitala imperiului, unde posibilităţile de informare erau cele mai bune, contactul cu cercurile politice cel mai uşor şi se putea feri de ostilitatea maghiară, a cărei tendinţe politice le combătea, în special prin intermediul ziarului „Albina”, al cărui redactor era.

Andrei Șaguna, într-o adresă, din 1 mai 1859, înaintata împăratului Francisc Iosif în numele preoțimii ortodoxe din Transilvania și publicată în ziarul sau „Telegraful Român" își manifesta evlavioasa alipire către „preaînalta curte împărătească" și durerea ce simțea știind că împăratul era neliniștit în „sfintele sale drepturi prin vecini uzurpatori", încheind într-un ton declamatoriu: „Niște zori frumoase de ziuă vedem noi în mărinimoasa stăpânire a Mariei Tale și ne ținem norociți [norocoși-n.n.] căci putem fi numărați între acei sudiți împărătești, care totdeauna v-au luat sie-și de problema cea mai înaltă a fi gata să jertfească bun și avere pentru interesele M. Tale".

Pentru a nu fi nici un echivoc în înțelesul atitudinii sale, Șaguna adresa tot atunci preoților ortodocși o circulară, tipărită în același ziar, în care-i îndemna pe aceștia să protesteze împotriva învinuirilor că „românii din Transilvania ar avea vreun cuget rău asupra stăpânirii împărătești sau vreo înțelegere cu străinii din alte țări"[23]. Aceasta atitudine a episcopului ortodox era socotita de ziarul maghiar „Magyar Futar” [Curierul maghiar], din Cluj, drept „hiper loialitate", iar „Steaua Dunării" caracteriza circulara ca „fratricide vorbe înșirate de Șaguna ce i-ar fi fost smulse de neamicii românilor". În adevăr, după ce Împăratul „l-a uns” mitropolit al Ardealului acțiunile lui Șaguna s-au canalizat spre profit în folosul culturalizării fiilor de români, și mai puțin spre o luptă deschisă pentru drepturile acestora. El a pus la bătaie întreaga sa avere în scopul emancipării culturale și școlarizării românilor.

George Barițiu însuși, de patriotismul căruia nu se îndoia nimeni, a căzut victima presiunilor aparatului de constrângere habsburgic, fiind silit, în aceleași împrejurări, să manifeste o atitudine demobilizatoare. Este adevărat că atitudinea sa este mai circumspectă, lăsând să se întrevadă condițiile în care a fost silit să se pronunțe. În „Steaua Dunării” a lui Mihail Kogălniceanu, din 9 aprilie 1859, apăruse o știre despre oferta ce i s-ar fi făcut lui Barițiu de a primi postul de inspector al școlilor din Moldova, însoțită de o „protecție a Principatelor", de care s-ar fi bucurat publicistul ardelean. Răspunsul lui Barițiu, publicat în același ziar, era că nu i-a trecut „nici prin vis de a cere un asemenea post”, iar la învinuirea de a se bucura de „protecția austriacă”, Barițiu răspundea că ea fiind un „fel de gogomănie” pentru care el nu se „punea între drumuri”. Ziarul moldovean, prin pana lui Kogălniceanu, după cât se pare, ar fi exprimat părerea de rău față de atitudinea lui Barițiu și față de vorbele sale despre „protecția cea noua" (a Principatelor Unite). Înțelegând situația, Kogălniceanu exprima convingerea că: „inima lui Barițiu e mai mare de cum răuvoitorii românității l-au ademenit să ne-o arate în rândurile cu care ne onora”[24].

Aceste presiuni, ca și interesele categoriilor sociale reacționare, au impus linia de propagandă grupului de ziare care le prezenta interesele: „Telegraful Român", „Siebenbürger Bote" și „Magyar Futar" pentru expresia unei atitudini rezervate sau de-a dreptul ostilă și cu prilejul îndoitei alegeri a lui Cuza. „Magyar Futar", de pildă, împărtășește cititorilor săi foarte puține și cu totul nesemnificative știri despre evenimentele din 5 ianuarie și 24 ianuarie, desfășurate la Iași și la București. „Telegraful Român" manifestase o preocupare mai susținută față de aceste evenimente, dar se mărginise să reproducă știri, de cele mai multe ori, după alte gazete. Când și le prezentau, după gazetele austriece, atunci erau fie nesemnificative, fie de-a dreptul dușmănoase. Despre rezultatul alegerilor din 5 ianuarie 1859 se mărginea să relateze telegrafic, preluând aceleași gazete, că „unioniștii au învins. Alexandru Cuza, hatmanul provizoriu, s-au ales de principe cu 48 de voturi și au jurat pe constituție. Mitropolitul, autoritățile îi adresează omagiu și căimăcămia i-au predat guvernul. Salve de tunuri, ceremonii, parăzi militare și iluminațiune”[25].

Reproducând în continuare un articol în care se vorbea despre teama ca rezultatul cel ne îmbucurător al alegerilor din Iași nu va rămâne fără influență asupra așteptatelor alegeri din România. Contradicție ce sălășluia în societatea transilvană într-o perioada de prefaceri social-economice și social-politice s-a resimțit și în sânul grupului clerical din jurul lui Șaguna și în mijlocul burgheziei maghiare legată de Curtea Imperială de la Viena.

Elementele cu vederi mai înaintate se arătau chiar nemulțumite de „hiper loialismul" conducătorilor, fapt ce se face simțit și în coloanele „Telegrafului Român" și în ale ziarului „Magyar Futar" chiar. Ele se vor face și mai vădite sub influenta evenimentelor internaționale: alianța franco-italiană îndreptată împotriva Austriei și consimțământul tacit mai ales al Franței și al Rusiei, precum și atitudinea oscilatoare a Angliei, față de desfășurarea evenimentelor din Moldova si Tara Românească. Austria fiind tot mai mult izolată și poziția ei anihilată. Astfel, se explică atitudinea mai înțelegătoare a „Telegrafului" și a lui „Magyar Futar" față de unire de pe la sfârșitul lunii ianuarie, când în coloanele acestor gazete s-au reprodus, din presa străină sau română, articole mai favorabile unirii și lui Cuza. Cuvântările rostite cu prilejul alegerii din 5 ianuarie și chiar o corespondență originală din București în care se descria pe larg desfășurarea alegerilor în „aplauzele publicului ce asista în tribune și a poporului ce umplea dealul și curtea mitropoliei, iar după alegeri voioșia nespusă, speranțele frumoase, dorința de pace, iubirea de ordine și liniște" a poporului, entuziasmul maselor populare cu prilejul intrării lui Cuza în București, primit în triumf.

„Magyar Futar", la rândul său, vorbind de îndoita alegere a lui Cuza, își informa cititorii despre „entuziasmul poporului, recunoscând că exemplul atât de minunat de care au dat dovada locuitorii Țării Românești și Moldovei, constituie garanția temeinică a unui viitor fericit”. Ardealul era în acea vreme sub jurisdicția adoptată de dietele din 1863 și 1864, a căror desființare o doreau însă ungurii susținuți și de adunările ofițerilor honvezi. Credința adevăraților patrioți era exprimată prin menținerea păcii și a concordiei, nu a tulburărilor. Cu forța lucrurile puteau să se repete că în urmă cu 20 de ani, ceea ce nu ar fi servit nici ungurilor și nici românilor. „să nu îmbucăm nici uni nici alți cât nu putem înghiți”[26]. În același timp presa ungurească[27] făcea apel la „frații români” (cât de repede a fost uitat martiriul celor peste 40.000 de români!) ca ei să înțeleagă că raportarea lor pe viitor ar avea cu totul alt înțeles. Nici măcar în numele Gazetei și a redacției sale Iacob Mureșanul nu putea accepta o asemenea provocare, dar în numele politicii românești în ansamblu, provocare care i-a lipit de acele hotărâri și mai tare pe românii ardeleni. Ungurii motivau abrogarea legilor dietale invocate prin faptul că împăratul nu fusese încoronat la data emiterii lor, ceea ce evident era o treabă de „dus cu zăhărelul”, cum se spunea prin popor. Legile din 1863 și 1864 erau prin urmare perfect constituționale, sancționate sub toate aspectele formale, iar dacă nu erau perfecte puteau fi modificate tot de către Dieta Transilvaniei.

În replică Vasile Alexandrescu-Ureche publica în ziarul „Românul” o serie de articole tocmai despre organizarea municipiilor în epoca romană, cu evoluția acestora de la daci până în vremea din urmă, cu exemplificarea năvălirilor barbare, inclusiv a ungurilor, care au găsit pe aceste locuri o viață autonomă municipală, dezvoltată, cu o mie de ani mai înainte. În numărul următor ziarul clujean Magyar Polgár combătea majoritatea membrilor dietali pentru că n-au voit a vota insurgenților de la 1848-1849 „fonduri de pensii” acuzându-l chiar și pe premierul conte Andrássy că s-a purtat „tiranicește cu veteranii” anulând astfel proiectul propus de Coloman Tisza, în favoarea rezerviștilor. Gazeta românească subliniază și „muzicuța de pisici”, foarte urâtă,  făcută de tinerimea maghiară, care l-a atacat brutal și pe parohul unitarian Koronka Antal, din Toroczko, care luase parte la Dieta din 1864. Sub presiunea intolerantă a studenților unguri parohul fu persecutat chiar de către coreligionarii săi și silit a pleca acasă. Tot la Cluj senatorul Ban Istvan acuzat de Simon Elek că a furat o licitație l-a provocat pe acesta la duel, aspect devoalat într-o ședință publică. Dar cum duelul în Austria se pedepsea, în acea vreme, ca o crimă grea n-a împiedicat totuși pe căpitanul poliției din Cluj să ducă scrisoarea provocatoare lui Simon Elek. Tot presa clujeană relatează faptul că un faimos criminal pe nume Kristof nu contenea a sudui guvernul dimpreună cu împăratul.

În replică „Românul” reținea și acest pasaj „bene notandum: Comitele Em. Péchy a raportat la Budapesta adevărata stare de lucruri și pretențiile națiunii române”, la care acesta a răspuns că informațiile sunt amăgitoare[28]. Iosif Hodoșiu, deputat al Cercului Bradu, comuna Zărand, Alba, propunea ca limba folosită să fie egală și în chestiunile private și în cele „statariale”. Ziarele din România publicau note si relatări despre decretul regal semnat de Carol I cu privire la desemnarea ca membri Astra din România: de peste Milcov a lui Vasile Alecsandri, C. Negruzi și Vasile Alecsandrescu Urecheia, iar de dincoace de Milcov a lui Mircea Eliade, Treboniu Laurean, C.A. Roseti, și Maximu Gonata, din Basarabia, în locul lui Stamate încetat din viață.

„Gazeta Transilvaniei” reda pe larg epistola Principelui Alexandru Ioan Cuza către Carol I, prin care în introducere acesta amintește despre părăsirea în grabă a principatelor Unite, motiv pentru care nu și-a putut regla mai multe afaceri legate de viața sa privată. De această dată fiind însă vorba de o citare într-o speță în care s-au amestecat chestiuni și pasiuni de ordin politic cu numele Domnitorului Unirii, fapt pentru care era necesară prezența sa în țară, la moșia sa din Ruginoasa. Domnitorul amintește, apoi, în epistolă că România își văzuse atinse  dorințele de a avea un domn străin pentru a-i asigura stabilitatea în viitor. Aclamat de națiune, recunoscut de Sublima Poartă și de Puterile garante Carol ave stabilitate pe tron. „de aici înainte, Măria Ta, românii nu au altă cugetare decât de a consolida dinastia Voastră, altă țintă decât de a ajuta din toate puterile lor în marea sarcină ce ați luat asupra-vă cu atât curaj. Convins că ideile mele sunt și ale contemporanilor mei, îmi place să cred că Înălțimea Voastră va aprecia că reintrarea mea în Principate nu poate avea nici un inconvenient”[29].

Solicitarea lui Cuza venea pentru clarificarea unor aspecte legate de caracterul său, de gândirea sa pentru a pune stavilă oricăror interpretări tendențioase, de răsturnare a puterii. Pentru o astfel de motivare el amintește faptul că încă din Divanul ad-hoc din 1857 al Moldovei a fost unul dintre cei dintâi care au susținut unirea Moldovei cu Valahia sub un domn străin. Mai târziu, voturile de dublă alegere i-au dat coroana Românie. Suirea pe tron nu fusese propria sa ambiție fapt pentru care a declarat de îndată și solemn că „voi pune onoarea mea și gloria mea în îndeplinirea dorințelor poporului român”[30]. Oricine din România știa că el, Ioan I Cuza, nu s-a abătut de la această îndatorire și a formulat, chiar a doua zi după alegere, o scrisoare către Sublima Poartă și Puterile garante. Cel puțin „am avut mulțumirea de a realiza Unirea Principatelor, a face, din trei milioane de clăcași, trei milioane de proprietari, a restitui țării a cincea parte din pământurile uzurpate de clerul grecesc, a da tuturor românilor dreptul de vot de care era lipsit pe nedrept, a construi drepturi civile și politice, și în fine a traduce dorințele Divanurilor ad-hoc de la 1857”[31].

Cu toate aceste înfăptuiri, mărturisește Alexandru Ioan Cuza, sarcina lui, nu putea fi împlinită, pe deplin, până când nu ar fi transmis tronul unui prinț străin, dintr-o familie domnitoare din Europa. Cuza amintește în acest sens despre tulburările interne din august 1865, și cererea boierilor pentru abdicarea sa, crezând atunci că veniseră momentul de a satisface dorința poporului contra acelei încercări antinaționale. Cuza s-a adresat atunci printr-o scrisoare Împăratului Napoleon, cel care manifestase calde sentimente față de români, cu intenția de abdicare, în favoarea unui principe străin care însă să-i garanteze viitorul țării. Două luni mai târziu la deschiderea Corpurilor legiuitoare Cuza spunea: „fie în capul țării, fie alături de voi, eu voi fi totdeauna cu Țara, fără altă țintă decât voința națională și marile interese ale României. Eu voiesc să fie bine, știut fiind ca niciodată persoana mea nu va împiedica la orice eveniment, care ar permite de a consolida edificiul politic, la a cărui asediere am fost fericit a contribui”, semna în final epistola Alexandru Ioan Domn al românilor.

Românii au găsit în colonelul Cuza „depozitul sacru” pentru unire. Astfel că odată ce toate dorințele sale fiind împlinite acesta își exprima regretul că n-a avut ocazia ca el însuși să transmită coroana sa de domnie lui Carol. Ca simplu cetățean cerea doar permisiunea de revenire în țară, cu familia sa în mod pașnic, fără alte preocupări decât deprinderile pozițiunii sale, cu îndatorată recunoștință. Cererea sa a rămas fără de răspuns. Cuza s-a stins departe de Țara pe care a servit-o în cel mai admirabil mod.

„Gazeta Transilvaniei” relatează și ultimele clipe de domnie trăite de Alexandru Ioan Cuza, pe 11 februarie 1866, când a cerut pe Nicolae Golescu, membru al locotenenței, în capul cabinetului I. Ghica și pe C.A. Rosetti, cărora Principele le-a exprimat dorința sa de plecare mai devreme cu o oră decât se stabilise. Toți având același scop alegerea momentului conta. Având în vedere că s-a împlinit voința națiunii exprimată prin vot la alegere, voință în fapt împlinită, acela care nu susținea acel mare act era un trădător. Membrii guvernului au declarat lui Cuza că voința sa v-a fi pe dată împlinită și că „sunt convinși că principele va susține cu tărie în străinătate spre a se da cât mai curând sancțiune votului unanim al țării”[32].

Seara la ora 7.00, Principele Cuza a plecat pin calea Brașovului escortat de garda de la șosea, unde s-au despărțit după saluturile cuvenite. Colonelul Cornescu și căpitanul Costiesc și Antoniu Arion, comisar civil, toți recrutați de domnitor. Înaintea plecării de la Palatul Cotroceni, Cuza a adresat o epistolă locotenenței domnești Nicolae Golescu, din care pentru națiune erau puse „sub ochii națiunii”: Eu din proprie voință vin a declara solemn, că în împrejurările de față, orice român, sub orice împrejurare, n-ar concura spre dobândirea obștescului țel, adică principiul proclamat de corpurile statului, este trădător contra națiunii”[33]. Acestea au fost cuvintele de pe urmă primite unanim cu aclamații în capitală, dar și de întreaga națiune și „aplaudată și admirată de toată Europa”, de puterile ce urmau a se aduna pentru Conferința de la Paris. Era, în opinia gazetei, exemplul unei națiuni care știe nu numai a „surpa, dar și a edifica”.

După plecarea lui Cuza hârtiile maiorului Liebrecht, venit în țară fără avere ca telegrafist, ajuns director al telegrafului, la percheziția efectuată, în casa lui, s-ar fi găsit vreo două milioane de lei. În atare situație camerele legiuitoare au hotărât verificarea finanțelor de la ministerul de război și lucrărilor publice, de către o comisie parlamentară, precum și remunerarea miniștrilor doar dacă au neapărată nevoie pentru întreținerea lor. În Monitorul oficial a fost publicat și decretul locotenenței domnești de instalare (anexa nr. 2) și acea pentru cercetarea socotelilor direcțiunii poștelor și telegrafului.

Răsturnarea politică și lovitura de stat de la București a fost de îndată luată în dezbaterea statelor garante. Prima declarație venea de la Poarta Otomană către toate cabinetele semnatare a tratatului de la Paris, din martie 1856, în care pe lângă revărsarea dreptului de suzeranitate peste România se ridica și protestul contra întâmplărilor din 11 februarie, considerând dreptul Porții prejudiciat „care însemna că România vrea să se smulgă de sub suzeranitatea ei, care exemplu ar infecta Serbia și Muntenegru”[34]. În puterea art. 27 al Tratatului de la Paris se ținea îndatorată a păși cu intervenția armată cu co-înțelegerea solidară a Austriei, Franței și Angliei. Intervenția armată era justificată pentru apărarea „integrității Turciei”, scop pentru care i-a și chemat la Conferință. Franța se învoise de îndată. Rusia care se pare că ar fi avut ceva interes și amestec nu voia a primi invitația, potrivit surselor de la Viena, în timp ce dinspre Petersburg ziarele anunțau că răscoala de la București, prin proclamarea unui principe străin, prin abdicarea lui Cuza, putea pune în pericol chiar Unirea Principatelor.

Conferința țărilor interesate cu desemnarea unui principe străin s-a lovit și de chestiuni de orgoliu pe care Turcia le-a impus privitoare la suzeranitatea sa, și mândria caselor din Austria, Franța și Anglia de a se supune unei asemenea cerințe. Ajuns în străinătate Domnul Cuza lucra pentru binele națiunii române, fiindu-i oprită orice tentativă de revenire în țara pe care a slujit-o cu devotațiune exemplară. Și spre finalul acestor șire de idei, revenim la preocupările fruntașilor ardeleni pentru reprezentarea lor în Dieta ce era pe cale a se forma la Budapesta, în cadrul dualismului austro-ungar. Între multele luări de poziție în chestiunea unirii Transilvaniei cu Ungaria, decretată de Kosuth Lajos la 1848, fără consultarea românilor, a dus la tensiuni, cu urmările din 1848-1849, potolite prin intervenția armată a marilor imperii dimprejur, cu deznodământul cunoscut.

- Va urma -