Intersectarea istoriei româno-maghiare

In mijlocul înarmărilor generale ce făcea oare România? Număratu-și-o ea cel puțin inimicii seculari care o încunjurau, știa cât și ce poate?, se întrebau românii din fruntea nou pornitei gazete „Federațiunea” de la Pasta, pe 1 ianuarie 1868. Cu tenacitatea și perseverența ereditară putea-vor rezista pentru „mântuirea credinței lor în egală îndreptățire”[35], ca odinioară nația română în fața hoardelor migratoare?, se întreba deputatul bihorean Alexandru Roman. Și pentru realizarea obiectivului comun el chema la unirea în luptă a tuturor forțelor române împotriva „inamicilor limbii române din simpla iubire națională”[36]. De pe tronuri se vorbea numai de reforme și îmbunătățiri, capetele încoronate salutau poporale cu consolațiuni de ușurare și cu promisiuni de pace și fericire. Poporale însă a căror bun simț era atins știau cât prețuiau acele făgăduieli, niciodată onorate. Nemulțumirile care cuprindeau Marile Puteri se revărsau asupra națiunilor mai mici, a căror soartă nu s-a „ușurat nici cu un grăunte”. Ei se lăudau doar cu „democrația și civilizația cea nouă”, dar acestea se împreunau cu dreptul celui mai tare, în timp ce binefacerile păcii, promise, nu erau gustate de popoare. Austria și Rusia s-au întrecut în iubire față de Principate, în vremea anilor 1854, ca să le cuprindă sub aripile sale protectoare. Totul era mânat doar din acest interes, în rest erau tradiționalii inamici, bazându-se pe forța și amenințarea sabiei.

În cazul de față am luat spre studiu interpelarea făcută de către deputatul român din Comitatul Bihor Alexandru Roman în ședința din 25 iunie 1867. Pe băncile ministeriale luaseră loc: baronii Eötvösi, Wenkheim, Stefan Gorove și B. Horvath. Alexandru Roman le amintea acestora, pentru început, de buna credință care a animat împuternicirile date pentru pașnica viețuire și rânduiala țării, cu deosebire pentru Ardeal. Comisarul regesc însărcinat cu studiul defectelor din Transilvania, lipsurile poporului, și chestiunea Unirii, la 1848, amintea că ungurii au lansat deviza: „unio vagy halál” (unire sau moarte), unire forțată care a costat sângele și viața a peste 40.000 de români, fapt pentru care ar fi fost tare de dorit ca în spiritul reconcilierii și păcii să se fi luat exemplul tronului. Starea de lucruri constatate contrazicea opinia comisarului regesc potrivit căreia „în Transilvania, numai una persoană stă în calea politicii guvernului, și acesta este mitropolitul Sterca Siuluțiu”[37].

Acest neadevăr deputatul român l-a combătut, subliniind neputința unui singur om, și acesta angajat sub raport religios a servi tronul, să facă asemenea minuni. Întreba, în context, oare numai Sterca Siuluțiu era contra unirii? Interpelarea se referea apoi la intervenția ministrului regesc pe lângă împărat „pentru sancționarea, mitropolitului și schimbarea din activitatea bisericească”[38] și dacă va continua aceeași cale de cercetare pentru liniștea poporului în interesul guvernului. Nici după două ședințe ținute, de la interpelarea deputatului Bihorean de Ceica, acesta nu primise răspuns, căci aștepta pe Ministru Andrássy să revină de la Viena unde făcuse împăratului o vizită pe chestiunea Unirii.

Două luni mai târziu Asociația Astra s-a întrunit pentru chestiuni organizatorice întocmind un protocol după ședința ținută la Cluj la 26/14 – 27/15 și 28/16 august 1867. În ședința din prima zi, ținută la ora 10.00, membrii Asociației, prin consilierul Iacob Bologa, în absența, din pricină de boală, a lui Andrei b. de Șaguna, președinte și a vicepreședintelui reverend D. Timotei Cipariu, care a reunit la București „toate ramurile marii familii române” au exprimat bucuria întâlnirii unui număr respectat de oaspeți, „cu strălucită bucurie ce exprimă dulcea și frățeasca întâlnire cu frații de sânge, ce reprezintă terenul atât de măreț, atât se sfânt, cum e terenul culturii naționale”[39]. Dr. Ion Rațiu a propus încredințarea prezidiului adunării consilierului Iacob Bologa, care aclamat cu „vive”- te, primi cu bucurie onoranta însărcinare.

Protopopul de Cluj Popfiu, salută adunarea în numele românilor din Cluj. Ivindu-se lipsa unor notari, pentru consemnarea desfășurării adunării la propunerea prezidiului au fost desemnați: Michail Bohatiel, vice-comite în Dobocei, Andrei Frâncu, asesor la Solnocul Inferior și Iustin Popfiu, profesor în Oradea-Mare. Adunarea a continuat cu prezentarea rapoartelor mai însemnate de la ultima ședință din 1866, cu primirea de noi membrii de către secretarul D. Ioan V. Rusu. La auzul numelor fraților de peste Carpați adunarea manifesta iar „destinsa bucuria electriza cu îndelungate: să trăiască!”[40]. Printre oaspeții de seamă Protocolul reține prezența la adunare a Comitelui Péchy, comisarul regesc pentru Transilvania, întâmpinat cu ovații. Era același interpelat de Alexandru Roman în iunie.

O a șasea chestiune viza veniturile și bugetul Asociației prezentată de casierul căpitan Stejariu, care raporta totodată adunării și despre fondul destinat pentru eternizarea memoriei lui Andrei Mureșanu. Apoi, Nicolae Cristea a prezentat raportul despre sarea Bibliotecii Astra, chestiune asupra căreia I. Măcelariu propunea alegerea unei comisii formată din: Piposi, Siandor, Oros, Molnar, Chifa. Secretarul Asociației Rusu, a dat citire scrisorii redactorului „Gazetei Transilvania”, Iacob Mureșanu pentru fondul de susținere a culturii prin oferta sa de 1.000 florini, ofertă condiționată de gestionara separată, pentru înființarea unei „Academii române de drepturi”[41]. Pentru apărarea drepturilor românilor, cei mai dotați tineri erau susținuți cu burse de studii la Viena și Pesta.

Extrem de interesantă este abordarea Asociației privitoare la ideile fundamentale ale economiei naționale (p. 6-9), precum și aceea cu privire la culegerea de documente istorice despre Transilvaniei, în viziunea comitelui Iosif Kemény, renumit, în timpul său, ca cel mai aprig cercetător al „istoriei patriei”, lăudat pentru spiritul său tolerant. La întrebarea cu privire la bogata sa colecție de documente cu privire la istoria Transilvaniei, acesta a mărturisit că strângea de peste 30 de ani astfel de documente, ordonate după o oarecare metodă științifică, și cu toate acestea a tras următoarea mare învățătură: „viața mea nu-mi v-a fi de-ajuns pentru ca să complinesc lacunele istoriei dinainte, pentru că, cu cât se înmulțește colecția cu atât mă sperii de urmele documentelor care-mi lipsesc și tare mă tem că destinul meu v-a fi acela de compilator”[42]. Va să zică ce se aștepta atunci a scrie nu se putea, astfel că istoria Ungariei și a Transilvaniei se intersectau, funcție de cel care scria istoria și sau monografia, după limba în care era redactată și cronicile folosite ca izvoare, cu lacunele respective.

Exagerările vor fi evidente. Mihail Kogălniceanu, de pildă, susținea că fără cronica lui Gheorghe Șincai nu ar fi istorie. Exagerări au fost și la București, Iași, Blaj dar și la Budapesta și Cluj, toate supuse sentinței lui Kemény. Unii exagerau în operele lor, deși istoria lui Rakoczi nu era scrisă ci peticită cu fragmente. Astfel că istoria popoarele român și ungar nu erau scrise după documente autentice trecute prin sita deasă a criticii care ar fi eliminat multe neînțelegeri triste, care ar fi dispărut. Istoria oferită copiilor, la 10-12 ani, o duc până la bătrânețe, informațiile ulterioare fiind trecute la „și altele”. Ori istoria trebuie actualizată cu noile descoperiri, pentru a îndepărta lacunele și a revărsa lumina binefăcătoare peste întunericul de secole. Așadar, știința evoluase iar noile specialități relevau noi adevăruri care trebuiau adăugate istoriei.

Lacunele erau foarte periculoase, dar rămânea mângâierea că viitorul le v-a rezolva. Probele documentare ale noilor colecții vor aduce clarificări în viitor, cu importanta contribuție a tinerei generații, era de părere eruditul cercetător maghiar din Cluj. Bazându-se pe acea colecție de documente, intrate în proprietatea Muzeului din Cluj, ordonate alfabetic sub numele „Valachi atât ex indice codices diplomatici, cât și ex indice supplexmentari codices diplomatici”[43], după cum spunea Ștefan Moldovan, documente redactate în limba latină, limba oficială a cancelariilor europene. Compendiul de istorie a Transilvaniei, cu distinctă privire la români, scris de Ioan Rusu, fost profesor la Blaj, protopop și secretar al Astrei este un model de abordare. Clio, prin foaia Amicul poporului, ce apărea de 4 ori pe lună, la Budapesta, alături de Familia, aducea pe masa poporului și câte o poezioară, și bine făcea. Familia lui Iosif Vulcan, în al IV-lea an de apariție, de 4 ori pe lună, cu ilustrații pe hârtie fină, susținută financiar de public, avea în partea sa spirituală dominantă: frumosul, sublimul și folosul.

O privire fugitivă peste literatura română din epocă și lipsa unei istorii critice aducea în atenția junilor literați ideile de forță europene de răspândire a foilor literare și a ziarelor cu un pronunțat caracter național. Au apărut, după încercări nereușite ale lui Racocea la 1817, Carcalechi la 1822, în Buda, C. Rosetti în Lipsia, Eliade la 1827 în Moldova, aproape deodată: Albina română a lui Asachi și Curierul român a lui Eliade, ziare ce deschideau o nouă eră publicisticii românești, cu pași gigantici în toate provinciile. Magazinul istoric „vărsa multă lumină pentru istoria română politică, bisericească și literatură”[44]. Rol foarte important având Gazeta Transilvaniei a cărui fondator și redactor George Barițiu era, venerat dincolo de Carpați, unde „terorismul protectorat” nădușea orice aspirație spre crearea de școli politice și literare, tribune de conștiință națională. Numele lui Barițiu era venerat de tinerimea Milcovului deopotrivă ca la Târnave și Tisa. Acesta era organul care lumina poporul, prin Timotei Cipariu, prin cea mai importantă foaie literară apărută în epocă.

Unele foi (cum se autointitulau) și gazete, abia prinse a fi cunoscute după nume, au și fost stopate din pricini economice, sau presiuni politice. Tezaurul de monumente istorice scrise de Papiu, Ateneul român, Foaia societății Bucovina, concurau cu autoritate cu altele străine. România literară a lui Alecsandri, Steaua Dunării a lui Kogălniceanu, Românul, fondat, la 1855, de C.A. Rosetti, au luat mare autoritate asupra opiniei publice. Toate au promovat știința, literatura și arta. Lor le revenea meritul de a fi dezbrăcat literatura română de hieroglifele slave, după cum se exprima Petru Maior[45]. Acestea reprezentau nobilele exemple pentru eliminarea literelor chirilice, și odată cu ele și dogmele învechite ale religiei. Noii corifei erau cu adevărat bărbați respectabili, laureați ai istoriei: Bălcescu, Barițiu, Treboniu Laurian, Kogălniceanu, Papiu, Hașdeu au adunat cu inteligență neobosită documente de mare însemnătate pentru opera lor și istoria românilor. Eliade, Laurean și Aron Pumnul trebuie așezați pe cununa filologilor bărbați de seamă, oameni care au făcut precum Cipariu, sau ante-luptătorul pentru drepturile naționale Bărnuțiu, cât o corporație întreagă academică. Lor li s-au alăturat un Andrei Mureșanu, Alecsandri, Văcărescu, bazați pe cronicile lui Ureche, și Gheorghe Șincai au făcut ca Răsunetul lui Mureșanu, baladele lui Bolintineanu sau drăgălașele doine a lui Alecsandri, să strălucească românul până când Luceafărul fu cântat de inegalabilul Eminescu.

Care român poate rămâne nemișcat la divinul răsunet: Deșteaptă-te române?, la apelul și strigătul de luptă a lui: Mircea, Ștefan, Corvin, Mihai? Ei ne-au creat și dat tradiție, precum și orizont pentru speranțe. Panteonul marilor bărbați trebuie cunoscut și prezentat lumii contemporane, dimpreună cu sacrificiile atâtor generații ce nu au pregetat a-și apăra: râul, ramul. Suntem convinși că figura oricăruia aduce și revarsă lumina științei și conștiinței. Cu tristețe constatăm însă că tânăra generație nu cunoaște nici adevărurile recente din viața părinților și bunicilor, necum istoria încărcată de fapte ale străbunilor noștri daci. În vremurile de demult istoria se făcea muncind și apărând. Așa se explică faptul că ei nu s-au rătăcit, căci au fost legați prin rădăcini de glia pe care au trudit și moșii și strămoșii, stropită cu sudoare glia rodind și împodobind pământul moștenit cu sau fără acte. Cei dintâi dascăli ai familiei: mama și tata au datoria să descopere și să transmită sfânta poruncă: de apărare a drepturilor și libertăților dobândite, să îndemne spre progres, în armonie, și bună vecinătate, în pace. Și pentru a releva aceste adevăruri să se bizuie pe Sfânta Scriptură și pe cartea de căpătâi a nației: istoria. Pentru publicul larg, ori pentru omul de rând, istoria reprezintă panteonul familie, căci fără excepție din fiecare casă este lipsă un nume ce compune lista de eroi ce se odihnesc la adăpostul Crucilor.

Bravura lor, neconsemnată nicăieri, nu trebuie să compună abisul uitării, căci odată cu ei au pierit și se risipesc exemplare fapte de dăruire, înțelegere, altruism și bărbăție. Eroii, știuți și necunoscuți, au făcut Gloria Neamului Românesc. Cu ei ne lăudăm în lume. Civilizația și Cultura trecută, creată de ei, reprezintă fundamentul viitor al integrării noastre în contemporaneitate. Ele sunt elemente de virtute care asigură eterna dăinuire. Morala creștină și cetățenească al binelui propriu, prin extensie spre binele Patriei, este calea spre păstrarea Unității românilor. Geniul propriu al neamului, identificat prin ADN-ul românesc, relevă potențialul propriu de creație. Ca o simplă reprivire, spre generațiile din urmă, desprindem memorabila perfecțiune a frumuseții obiectelor dospite cu sudoare și sânge spre folosință și desfătare. Cu bunăvoință să privim cum, de la Hipocrate încoace, mii de generații au trudit, pentru sănătatea trupească și a minții, pentru noi creații de geniu, față de a căror binefacere ne îndreptăm cu recunoștință. Iată de ce generației de azi nu i se cere să facă minuni, ci fiecăruia i se pretinde să facă ceea ce poate, ca o sentință plină de înțelepciune. Cel ce a sădit un pom, a săpat o fântână, a zidit o casă se alătură omenirii cu un merit, asemenea strămoșilor. Rămâne deci, un semn sacru, ca bărbații aleși ai neamului să se remarce prin virtute, onoare și omenie, după propria putere pentru prosperitatea urmașilor.

Ajută-te și te va ajuta și Dumnezeu[46] era deviza sub care Astra strângea fonduri donate, de pildă 80 de galbeni, dați de procurorul general Alexandru Papiu Ilarian, G. Crețianu și Alexandru Lupașcu de la Curtea de Casație București. Se consemnase și donația de 24 florini și 80 de coroane oferite de comuna Criștior, comitatul Bihor, în contul pășunatului oilor pe hotarul acelei comune de către moții din Alba, sau o sumă de 100 florini pe care negustorul Nicolae Jinga, din Oradea mare, o avea la George Ratz, și care o donase Asociației.

Consecințele prestației politice a lui Alecsandri, în timpul întrevederii de o oră cu împăratul Napoleon al III-lea, s-au văzut pe timpul domniei lui Cuza, prin reformele care au pus bazele organizării statului modern dar și ulterior „monstruoasei coaliții” prin care domnitorul a fost silit să accepte demisia. La Paris începea 26 februarie/10 martie 1866 Conferința reprezentanților celor 7 puteri garante care discută problema Principatelor Uniteprilej de a se declara împotriva aducerii unui prinț străin, punându-se problema separării Principatelor, Unirea fiind recunoscută numai pe timpul domniei lui Cuza. Era, în acea epocă, binecunoscuta recunoaștere a suzeranității de către sultan, după primirea lui Cuza la Constantinopol, și ungerea sa ca domn conform tradiției răsăritene, ortodoxe. În acele împrejurări, cu acordul guvernului, Ion C. Brătianu, după refuzul lui Filip de a lua tronul Principatelor Române, face o vizită la Düsseldorfpentru a încerca să obțină acceptul familiei germane de Hohenzollern-Sigmaringen , unde se lovește de refuzul lui Leopold, care viza tronul Spaniei, dar primește acordul lui Carol I.

Pentru înscăunarea acestuia se face un plebiscit, în țară, iar, pe  29 aprili 1866, Brătianu sfătuit de cancelarul Otto von Bismark , al Prusiei, ca să pună puterile garante în fața faptului împlinit și încurajat de împăratul Napoleon al III-lea al Franţei (conform promisiunii făcută în februarie 1959, onorată) și cu aprobarea tacită a regelui Wilhelm al Prusiei  Prințul Carol se hotărăște să accepte domnia, recunoscută pe 5 Mai 1866, la Paris și astfel instalat ca rege la București pe 10 mai 1866, când primește cheia orașului de la Dumitru Brătianu. Carol I, era văr din partea mamei cu Napoleon al III-lea și înrudit și cu regele Prusiei relații care au favorizat „alegerea” românilor. Propunerea rusească de trimitere de către sultan a unui consilier turc la București s-a lovit de opoziția puterilor occidentale care voiau slăbirea influenței atât a Înaltei Porți cât și a țarului în Principatele Unite. După ce comunică reginei Victoria, a Angliei, urcarea în scaunul domnesc, Carol I, recunoscut domn ereditar de sultan, după două săptămâni era angajat să-l învețe limba română, Treboniu Laurean. Apoi, Constituția, care era pregătită din vremea domniei lui Cuza, a fost promulgată – ca prima Constituţiune a Principatelor Unite Române, pe 1 iulie 1866[47]. Ea transforma Principatele Unite  în monarhie constituțională ereditară (în linie coborâtoare directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat. prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor - Art. 82). A fost în vigoare până în 1923, dar acest articol a fost păstrat și după modificările din 1923, 1938[48], și până la abdicarea ultimului rege Mihai I, pe 30 decembrie 1947!

Pe plan extern statele erau angajate în bătălii și tratate de pace pentru reglementarea și unirea teritoriilor germane, italiene, ori ținerea lor de către Austria habsburgică cu influența și susținerea celorlalte puteri din occident și orient. Chestiunea gurilor Dunării reprezenta un interes economic enorm pentru toate puterile influente de ieri, în prezent și viitor. Poziția strategică a României, bogățiile sale reprezentau punte de interes al marilor puteri: Anglia, Franța, Italia și imperiile: austriac-habsburgic, prusac (Germania), țarist (Rusia), otoman (Turcia), care la rândul lor se foloseau și de popoarele din Balcani pentru ațâțarea sau menținerea unui climat intern turbulent, pentru a specula orice moment al intervenției pentru „ruperea” oricărei provincii sau măcar o parte (a se vedea județele din sudul Basarabiei: Ismail și Cahul, după războiul de independență!).

Anexa nr. 1

Francisc Iosif din gratia lui Dumnezeu împărat al Austriei, regele apostolic al Ungariei, Boemiei, Galiției si Lodomeriei, Marele principe al Transilvaniei si comite al secuilor etc. etc. etc.

Pentru că relațiunile ce se derivă din cuprinsul art. de lege făcută în Dieta din Cluj la 1848 cu privire la uniunea Transilvaniei ca Ungaria, să se reguleze definitiv, am aflat ca acelea conchiamă, prin rescriptul Nostru regesc datat de la 1 Sept. 1865 Dieta Transilvaniei la Cluj pentru 19 Nov. al aceluiaşi an. Acesta dieta - fiindcă mai târziu, în urma provocărei Noastre, s-a prezentat pentru dezlegarea chestiunilor pendinte de dreptul public, și dreptății Transilvaniei, la dieta Ungariei conchiamata la Pesta pentru 10 Dec. 1865 - o amânat interival până la rezultatul consultărilor începute aici. După ce însă, spre bucuria sufletului Nostru părintesc, în dieta Ungariei acum amintita a rezultat între reprezentanți acestor două țări astfel de co-înțelegere frățească, în urma căreia scopul ce l-am propus dietei Transilvaniei conchemată la Cluj pentru 19. Nov. 1865, adică regularea speciale a relațiunilor între aceste două țări legalmente unite, și cumplanarea intereselor lor împrumutate, să poată ajunge mai iute și sigur pe calea deputățiunii dietei Ungariei spre acest scop denumite - și după ce-și altcum, în urma dispozițiunilor identice, atât ale art. VIl. al dietei din Pojoniu de la 1847-1848 , cât și ale art. I al dietei din Cluj de la 1848, stabilirea finale a detaliilor uniunei numai prin legelațiunea împreunata și comune a acestor două țări se va putea modifica, dieta sus atinsă, conchemată de către Noi la Cluj pentru 19 Nov. 1865, și amânată prin rescriptul Nostru regesc datat din 25 Decembre 1865, prin acesta o dizolvăm. Dat în capitala Nostră imperială Viena la 20 Iunie 1867. Semant: Francisc Iosif și conte Andrassy.

Anexa nr. 2

Abdicare[49]

„Noi Alecsandru Ioan I, conform dorinței naţiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe tron, depui astăzi 11/23 Febr. 1866, cârma guvernului în mâna unei locotenenții domnești și a miniștrilor aleși de popor.

Alecsandru Ioan”.

Noi locotenența domnească, am ordonat și ordonăm: Am numit și numim, pe Domnii: Ioan Ghica, președinte al Consiliului și ministru secretar de stat la departamentul din afară; Dimitrie Ghica, ministru de interne; Ioan Constantin Cantacuzino, ministru pentru Mavrogheni; Constantin A. Rosetti, ministrul cultelor; Maior Dimitrie Leca, ministrul de război; Dimitrie Sturza, ministrul lucrărilor publice si ad-interim la finanțe până la sosirea domnului P. Mavrogheni.

Dată în capitala București, 11 Febr. 1866.

General Nicolae Golescu, Colonel Nicolae Haralambie, Ad-interim Dim. Sturza.

Romani! Astăzi la 11/23 Febr. 1866