Ce este adjectivopatita? Credeți că vreun medicament, vreun leac, vreun vaccin de pentru Corona Lisa? Nu, este o boală, tot atât de gravă ca și pesta. E o boală adjectivală, în stare să facă crimă de om dacă nu e crezută! O boală care începe cu „cel mai”, „cel mai mare”, cel mai tare”, „cel mai cheptos”, „cel mai păros”, „cel mai principal” și „cel mai superior”! Brrr! Este boala presei de scandal care face staruri peste noapte, care face din țânțar armăsar! Ea a înflorit la Hollywood și s-a răspândit ca râia pe tot pământul.

În „Convorbiri”-le mele (2 volume) cu D. I. Suchianu analizăm pe larg acest fenomen și îl ilustrăm cu zeci de exemple neaoșe. În comunism, fenomenul s-a răspândit prin presa de partid, care avea tot interesul să facă propagandă unor nulități ridicate din rândurile clasei muncitore și țărănești, pe care le-a pus în locul unor personalități ca Brâncuși, Eliade, Camil Petrescu, G. Călinescu, Lucian Blaga și alte zeci și sute de valori pe care le-a dat jos de pe „socLul burghez”, acuzându-le de „decadentism”. „Cei mai buni suntem noi, cei care facem artă realistă”, era lozinca obișnuită în epocă.

În lumea filmului, fântâna arteziană a adjectivopatitei a fost revista „Cinema”, care a botezat cu genialitate pe toată lumea. Mi-aduc aminte când mergeam acasă la D. I. Suchanu, unde se petreceau aceste convorbiri, el mă întâmpina de la ușă cu vorba: „Știi ce-a mai debitat A-lu-Izmănoiu (cum îi zicea el cronicăresei Alice Mănoiu)? Că Gigel e un cățel”. Sau: „Știi pe cine a mai botezat Căcă (așa îi zicea el lui Călin Căliman) că e cel mai bun afrodiziac? Pe ai lui Dovleac!” Domnul Cinema, cum i se punea lui D.I.S., obișnuia să vorbească în rime. Iar Căcă era considerat „cel mai bun critic”, da, cel mai bun, fiindcă nu a criticat niciodată pe nimeni, toți ieșiții de sub pana lui au fost „cei mai geniali”. Dar asta nu e critică, e adjectivopatită.

De atâta genialitate ne-a umplut și o altă emanată din familia A-lu-Izmănoiu, care avea să blagoslovească televiziunea națională cu emisiunea „Prostioniștii”, prin care de 30 de ani face din România o țară de „profesioniste” (care adică practică prostituția?). Iată o mostră de neprofesionalism. Păi dacă avea România atâtrea profesioniste ca Nuți din Pleșcoi sau Clotilde, se găsea măcar una care să-i vină de hac virusului cu ochii oblici! Dar nu s-a găsit! Și nu se va găsit curând. E necesată o emisiune în direct chiar cu șturlubatica virusalină.  Suntem în groapă fiindcă suntem „cei mai tari”. În ce? În adjectivopatită. Adică în minciuni.

Am dus o bătălie enormă, dar continuă, cu tabăra adjectivopatitelor de la „Cinema” și din presa de gașcă, în general. Fiindcă adjectivopatita este o boală de gașcă, un fenomen care se cultivă mai ales în familiuțe, în grupulețe mafiote, care fac din membrii lor ași, fiecare e „cel mai tare din parcare”. Vă dați seama că acest fenomen ucide elita autentică. Iată de ce România nu mai are elită, ci doar adjectivopatită, a devenit una cu „Las Fierbinți”. Am avut o rubrică în revista „SLAST” condusă de Ion Cristoiu. Se numea „Punctul pe I”. Și acolo îmi spuneam părerea despre regizorii români de film și despre cineaști în general. Ce credeți că s-a întâmplat? Breasla dez-unită s-a unit și m-a reclamat la Ion Traian Ștefănescu, care era șeful cinematografiei în fostul C.C.E.S. (Ministerul culturii). Și el ce-a făcut? M-a dat afară de la Casele de filme, unde lucram ca producător delegat. Adică a dat satisfacție gloatei, fiindcă, mi-a zis, nu e bine să ieși din rând și ai atacat secretarul de partid, ai scris că Blaier e un regizor mediocru etc. Am fost pedepsit disciplinar, spre bucuria cineaștilor imaculați și fideli, cei mai fideli.

Oriunde am lucrat, am avut probleme, pentru că am făcut critică adevărată. Critica e o artă a nunațelor, a asociațiilor șocante de idei. Ea operează cu bisturiul, nu cu buldozerul. Dintre toate meseriile de pe lume, critica este cea mai grea, mai ales într-o lume de „cei mai”, care nu acceptă nici un alt punct de vedere. Suchianu m-a botezat „adversarul de temut al adjectivopatitei”.Și am ajuns „cel mai de temut”, cum mi-a zis chiar președintele cineaștilor, iar un artist ales ca Ion Truică m-a numit „cel mai modest Mare Academician”. Și am mai fost botezat și cu multe alte superlative din familia lui „cel mai”. Cum ar fi „cel mai rău!” Așa m-a taxat Ion Iliescu. De câte ori mă vedea (pe holurile Festivalului „George Enescu”), îmi spunea: „Ce mai face ăla răul?”

Dar nu voiam să fiu „cel mai” ca Nicolaescu, Adrian Păunescu, Vadim, Gh. Zamfir, Florin Piersic și alții, care au făcut din „cel mai” un afrodiziac. Până și Corona Lisa se poate îmbolnăvi de atâta superlativopatită! Ceva din mine se opunea acestui fenomen nesănătos. Voiam să fiu eu însumi. Și am scris o carte, „Urmașii Moromeților sau Despre lauda de sine”, în care am analizat raportul dintre modestie și laudă. Lauda de sine este ceva organic, educația ne ajută să stăpânim acest exces de grandomanie.

Sigur, șansa m-a făcut să cunosc în America mari staruri, ca Robert de Niro, Woody Allen, Meryl Streep, Uma Thurman, Pedro Almodóvar și mulți alții, mai ales din domeniul artelor plastice, ca John Baldesari, Georg Baselitz, Jaume Plensa sau Santiago Calatrava și am rămas uluit de modestia acestor personalități. Și concluzia a venit de la sine: ideal este ca omul de valoare să fie modest, fiindcă succesul vine de a sine, mai devreme sau mai trâziu.

Succesul nu este o garanție a valorii. Sunt foarte multe nulități care au milioane de accesări pe Internet, dar nu au valoare decât o zi. Einstein ne învață să ne străduim să fim oameni de valoare și nu neapărat oameni de succes. Când amândouă calitățile se suprapun, atunci suntem ca Brâncuși. Sau ca Blaga. Sau ca Enescu. Modele de valoare, de succes și de modestie. Sfinți ai spiritului. Eu nu mă pot compara cu ei, deși am ajuns să primesc de la Sergiu Nicolaescu medalia Magna Cum Laudae pentru opera mea cinematografică sau un scriitor rarisim ca Puși Dinulescu să mă numească „cel mai important scriitor român în viață” și să mă propună să candidez „din partea României la Premiul Nobel pentru Literatură”.

Nu cred nici în premii, nici în laude. Sunt afrodisiace. Nu-mi inspiră sănătatea pe care mi-o dă vinul de buturugă, bunăoară. Cred în cunoașterea de sine. Și mă amuză copios când citesc cum forumiștii îmi dau lecții, îmi pun diagnostice, îmi spun că sunt depășit, asta îmi place cel mai mult, fără să-mi fi răsfoit măcar o carte!  Să cunoști un comos din auzite!? Se cască prăpăstii și nici un fel de punte. Oi fi scris oare degeaba „Charta Moralia”? Și am ajuns ca în această carte de înțelepciune să includ la termenul modestie această cugetare: „Sunt un om modest, dar faptele mă trădează”. Adică să te lauzi, foarte bine! Şi Iisus s-a ludat că e Fiul lui Dumnezeu, dar lauda să aibă acoperire în fapte. Dacă unii confrați consideră că cele 106 cărți publicate mă fac să fiu „cel mai prolific scriitor român în viață”, atunci nu este nimic exagerat. Fiindcă acesta este adevărul.

Dacă despre Gina Pistolache se spune că e „cea mai sexy divă din România”, vina cade pe cel care o spune. Și acest gen de vină al presei de scandal a făcut din toate monstrulețele, dive. Ce să mai spunem de anomalia cu care se fac glorii din foștii pușcăriași, prin care se compromite total ideea de star, de vedetă. Și nu oricum, ci din gașca lui „cel mai”. Adică avem de toate, avem și cel mai bun Salam, și cel mai bun Ardei Umplut, și cel mai Fecali sportiv, și o Madonna de România, și o Brigitte Bardot de Ciorogârla, și o Beyoncé de Las Fierbinți, deși săraca Andreea nu mai știe pe unde să-și mai caute sosiile! Deci nu e nici o diferență între „Smile” și „Eminem”, ba, dimpotrivă, ai noștri sunt cei mai tari!

Nu suntem noi înșine, vrem să fim ca alții, după cum sunt alții. Imităm în prostie numai de dragul să fim „cel mai”. Ce nu a văzut nici Parisul. Adică să fim „cei mai principali” și, dacă se poate, și „cei mai superiori”!