Pe 19 februarie se împlinesc 143 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși (1876-1957), simbolul absolut al condiției de a fi român. Cu acest prilej, am fost invitat de Comunitatea Românească (C.R.) din Rin-Main, Germania, mai exact în aria Frankfurt-Offenbach-Hanau-Heidelberg, care cuprinde peste 30 de mii de români, să le prezint filmul „Brâncuşi-Cioplitorul de suflete” și să le vorbesc despre marele nostru artist. Lucrurile s-au desfașurat așa: C.R. marchează în acest an 20 de ani de intensă activitate culturală (1999-2019) și președinta C.R., Dorothea Krampol, mi-a descoperit filmul pe Internet, m-a căutat la adresa indicată acolo, apoi m-a invitat să deschid cu filmul despre Brancuşi această mare manifestare a lor, a românilor din zona Rin-Main, iar eu, cum tocmai plecăm spre New York, am acceptat cu plăcere să fac o escală de câteva zile în această oază a românilor de pretutindeni.

Mărturisesc că surpriză a fost de proporţîi, fiindcă am descoperit aici mulți, copleșitor de mulți români realizați, cum în România nu s-ar fi putut realiza niciodată. Mă gândesc în primul rând la o realizare materială, dar și la una spirituală. Și în prim plan aș pune familia Marinescu din Frankfurt, care are o situație regală, ca stare materială și spirituală, fiind proprietara unei colecții de artă remarcabile, unice. Această împlinire maximă se datorează poate și faptului că soții Marinescu sunt plecați din țară de tineri, din 1969, deci se află în Germania de 50 de ani. Ei ar fi patriarhii românilor germani, cum s-ar spune. Dar și ceilalți români pe care i-am cunoscut au o solidă viață germană, adică sunt bine germanizati. Dorothea Krampol, de pildă, este plecată din România în anul 1982, și a putut pleca numai recurgând la greva foamei, că să primească viza, ea beneficiind de avantajul că a avut bunicii originari din Viena. Deși născută la București, absolventă a facultății de litere, se poate spune că limba germană este a două să limba maternă. Aici, în Germania, predă limba germană pentru emigranții români. La fel, Valentina Forster, plecată din România tot în 1982, este profesoară pentru românii noi veniți, majoritatea din Basarabia. Dar care se numesc pe sine „moldoveni” și care nu vor să audă de nici o alipire a Moldovei de România!

Valentina trăiește într-unul dintre orașelele Maintal (Valea Main-ului), aflat între Frankfurt și Hanau, într-o vila superbă. Băiatul ei, Valentin, este născut în Germania, dar părinții au avut grijă să-i dea să sugă de la sânul matern și limba română. El este căsătorit cu frumoasă ardeleancă Julia, născută în România. Această familie minunată, înzestrată cu multă dorința de carte și cu mult umor, mi-a fost călăuză în Frankfurt. Frankfurtul este un oraș al băncilor și asigurărilor. Are peste 300 de bănci. Nu întâmplător aici se află Banca Centrală Europeană, un simbol arhitectonic. Ca și Aeroportul din Frankfurt, care are peste 50 de mii de angajați, depășind uzinele Volkswagen. Și se tot extinde. Ambițiile germanilor sunt americane, ei construiesc monumental. Autostrăzile sunt de proporții, ca și multe, zeci de alte building-uri. Dar în același timp se îngrijezsc ca trecutul să strălucească. Cele șapte porți ale orașului, cu turnurile lor drept puncte de observare, sunt bine conservate.

Partea veche a orașului a fost bombardată de aliați în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, așa cum arată o fotografie aflată în holul catedralei Sf. Paul. Dar nemții au refăctut întocmai clădirile distruse, locul numindu-se „noul oraș vechi”. Toate urmele de aici sunt memorabile. Am să enumăr câteva: Calea Romanilor. Ea leagă Primăria orașului, cu piață platanilor, de Catedrala Sf. Paul, unde se petrecea alaiul incoronarilor. Regii Germaniei aici erau încoronați. În piațeta unde se află statuia lui Friedrich Stolze, există o casă deschisă, perfect reconstituită, numită „Tante Malber”, unde Goethe venea și locuia la mătușa sa cu acest nume. La balconul impresionant al primăriei au urcat multe personalităția. Nu departe se află un resturant celebru, „Fish Ranke”, unde se stă la rând ca să apuci un loc, ca „La Mișu”, în cartierul Yaffo din Tel Aviv. Specificul lui, preparate din peşte. Aici, împreună cu familia Forster, am mâncat păstrăv și somon, și am băut bere „Bitburger”. Știam că berea germană este renumită, dar aici am constatat că berea la halbă este cea mai bună din lume. După cum îmi spunea Valentina, există tradiția că fiecare familie germană să-și prepare propria bere, aşa cum la francezi se poate spune despre vin. Ar fi atâtea feluri de bere, câte familii sunt. O imagine sardanapalica. Dar despre mâncărurile și băuturile germane e nevoie de un capitol special.

Frankfurtul este orașul lui Goethe, care s-a născut aici în anul 1749. Tatăl sau a fost avocat, iar mama fiica primarului. Aici am vizitat Casa Goethe, devenită muzeu, care îți oferă imaginea complexă a personalității marelui scriitor german. Casă, sub formă de pagodă, are cinci etaje, cu zeci de camere. Ea conservă lucrătură epocii, având o scară interioară din lemn și sobe de metal, care îl inclazeau pe Goethe. Într-un hol, la etajul al treilea, se află un pendul celebru, cu o tehnologie a timpului fără concurență. Impesionantă este biblioteca, plină de tomuri legate, apoi camera de muzică, precum și cele câteva camere de pictură, cu sute de tablouri de epoca bine conservate. Casa emană aerul puterii și al bogăției, știut fiind că Goethe a beneficiat de averea însemnată lăsată de părinții săi. Cu mulți ani în urmă, am vizitat Weimar-ul, unde a murit Goethe în 1832. Acum i-am vizitat și locul nașterii.

Partea veche a orașului este străbătută de un tramvai de epoca, numit „Tramvaiul vinului de miere”, care are un traseu central și cu el călătoresc mirii, cei care sunt proaspăt căsătoriți. „Vinul de miere” este băut de ei și de toți însoțitorii lor. Un obicei popular, care se păstrează și azi. Fiecare clădire are istoria ei, de o mare frumusețe culturală. La fiecare pas sunt statui, precum Statuia Justiției din piață cu platani. Pe stradă Schiller, în piață Bursei, există un grup statuar reprezentând înfruntarea dintre un taur și un urs. Mi-a amintit de celebra vacă din Wall Street de la New York. Aici cânta un „colorat” din taragot. Melodii românești. Valentina mi-a spus că e român. Am vorbit cu el. Spunea că e bulgar, îl chema Banko, dar știe puțin românește, dovadă că și cântă melodiile lui Dumitru Fărcaş.

Valentina mi-a explicat în amănunțime ce înseamnă Eschenheimer Tor, An der Hauptwache, mi-a spus povestea Romanilor („Romer” și „Romerberg”), a Domului Sf. Bartolomeu, mi-a arătat Catarina Kirshe și multe alte minuni alte trecutului acestor locuri. Așa cum și Dorothea avea să-mi povestească despre tot ce este mai important în Offenbach, atunci când am făcut turul acestui oraș-satelit al Frankfurt-ului, cu numeroae clădiri istorice, religioase și culturale, cum ar fi Facultatea de Designer, cea mai renumită din Germania.

Fenomenală călăuză mi-a fost și Zeno Galea, de profesie inginer de drumuri, care a venit în Germania în 1984. Străbunicii soției sale au fost germani. Și au venit aici din Banat. Soția să este rudă cu realizatorul Silviu Jigman de la TVR. Numele Zeno vine de la grecescul Zenon, care înseamnă „darul lui Zeus”. Trebuie să spun că Zeno Galea este un as al volanului, cum mi-a demonstat-o pe drumul Frankfurt-Heidelberg și retur. A străbătut zeci de mii de kilometri cu mașină, una dintre ultimele călătorii fiind drumul în Grecia și înapoi. Zeno s-a născut la Brad, localitate situată între Deva și Abrud. Am aflat de la Zeno povestea adevărată a minei aurifere de la Brad și de ce a închis-o ex-prim-minstrul Năstase, ca să cumpere aur de la Londra, fiindcă primea un comision substanțial. Politica parșivă a comisioanelor este una din cauzele dezastrului economic din România. Mi-a povestit tentativele lui de a se reîntoarce în România, de a munci acolo, dar felul cum l-au tratat românii și cum ar fi fost plătit l-au făcut să renunțe la idee. „Și mâine m-aș întoarce în România, dacă aș află că este o țară normală”. Așa că a preferat să muncească aici, în Germania, iar o bună parte din viață (20 de ani) a lucrat la Aeroportul militar american.

Am mers pe autostrada 5, care duce la Darmstadt și Bassel, o mare parte din ea fiind prevăzută cu cabluri aeriene pentru viitoartele camioane electrice. Fostul aeroport militar american este marcat prntr-o statuie simbolică și două avioane militare. Azi doar la Heidelberg mai sunt militari americani, fiindcă aici a fost centrul armatei americane, dovadă că Heidelberg-ul nu a putut fi bombardat. Am trecut și pe lângă Darmstadt, unde se află faimosul institut de cercetare atomică. Zeno este o adevărată forță de încredere. E robust moral, fizic și intelectual. Și e nobilat cu mult umor. De la el am aflat două frumoase perle. Mark Twain are o povestire în care spune că cea mai frumoasă limba din lume, care se poate învață în 30 de ani, este limba germană. Iar civilizația în care trăim este bine sugerată de anecdotă cu suport real: „Bunica îi da în dar nepotelului o carte, iar nepoțelul o întreabă, dar unde e telecomanda, bunico?”.

Și ce frumos îmi spunea Dorothea, că nu poate suportă lectură digitală, cartea tipărită îi da sentimentul viu al literei și mirosul de pădure. Cartea pe iPad e visul lui Bill Gates, care spunea că el vrea ca lectură electronică să ucidă cartea tipărită. O imagine a viitorului în ceață, comparativ cu maturitatea acestor români, care sunt oameni ai cărțîi, față de românii de acasă, care nu mai cumpără cărți, nu mai citesc. Sunt „semianalfabeți cu internet”. Dimpotrivă, am rămas surprins ce înseamnă Heidelberg. O bijuterie arhitectonică, seamănă cu orașele medievale Brașov, Sibiu sau Sighișoara, iar semnificativă este biblioteca volantă, liberă, aflată pe stradă, unde oricine poate pune o carte sau o poate împrumută, dacă are nevoie de ea.

Aici călăuză mi-a fost Iosif Herlo, filolog timișorean, venit în 1990 în Germania, fiindcă soția să este nemțoaică. Au împreună trei copii. Am avut parte de o ploaie torențială, care a încetat după ce ne-am adăpostit într-o biserica și ne-am rugat. Am văzut celebra universitate din Heidelberg, sec. 14, care e cu câțiva ani mai tânăra decât universitatea din Praga. Fenomenală este vechea biserica cu hramul Sfântului Duh, în stil gotic, cu coloane interioare masive, după modelul Bisericii Nativitățîi din Bethleem. Din piață bisericii se văd pe dealul din apropiere ruinele vechii cetăți Heidelberg, care este un adevărat punct turistic. Pe acest traseu plin de atmosfera medievală, evident, nu puteam să nu doresc să știu mai multe despre Al. I. Cuza, domnitorul trădat și exilat în Heidelberg. Am ajuns și în părculețul unde era statuia, pe un drum foarte circulat. Statuia domnitorului român este foarte delicată, un bust aflat pe un soclu masiv care are la baza semnătură „Constantin Ionescu”, autorul ei. Dar co-fondator al monumentului este Iosif Herlo, un fenomen, care face ca Heidelberg-ul, un oraș internatioanlizat, să respire și limba română, nu doar prin faptul că e vorbită și de românii de aici, ci fiindcă este prezentă prin poezia pe care o recită Iosif. Tot drumul făcut împreună, am avut cu el un dialog poetic. M-a surprins faptul că poetul preferat al lui Iosif este Ion Barbu, spre bucuria mea, care mi-am început carieră artistică montând în studenție spectacolul „Oul-om”, inspirat de poezia barbuliana. Și când Iosif recită „Joc secund”, eu îi recităm din „Uvenderode” sau „Domnișoara Hus”. A fost o mare plăcere să aud pe străzile Heidelberg-ului versuri din Ion Barbu, George Bacovia, Tudor Arghezi. Iar într-un pub în care am intrat, unde era multă lume, în special englezi, fiindcă urmăreau meciul de rugby Anglia-Franța, Iosif a recitat din Baudelaire (el a absolvit facultatea româno-franceză de la Timișoara). Nu e de mirare că întâlnirea de la Asociația „Al.I. Cuza” avea să fie la înălțime. Românii pe care i-am cunosctut aici sunt personalități bine definite.