„Calul murg cu numele Cezar/ Pintenog și ascultător” (L. Nicolae Vălăreanu – Sârbu)

Chiar dacă nu s-a recunoscut decât foarte rar, secole întregi istoria noastră a fost scrisă de mari personalități care nu se puteau definii drept mari eroi decât în postura de renumiți călăreți, fireasca unitate dintre erou și calul său fiind adesea acceptată drept un adevăr ce nu poate fi analizat.

Fiecare Cal a conturat aureola stăpânului său

Istoria marilor noștri călăreți nu păstrează de cele mai multe ori și amintirea cailor ce care aceștia au fost tot una în bătăliile purtate dar existența și rolul lor sunt pentru mine motive de pios omagiu și deosebit respect.

Corneliu Dragalina a fost o mare frumusețe de Cavaler și un renumit călăreț, iar pe deasupra fiul Eroului – Martir generalul Armatei I, Ion Dragalina. Corneliu a luptat în ambele războaie mondiale, încărcându-se de bravură și eroism. Pe pieptul său larg de general de corp de Armată străluceau Crucea de Cavaler a Crucii de Fier și cea de  Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul.

Unul dintre cei mai faimoși Cavaleri ai Armatei Române, generalul maior și renumitul scriitor Radu Theodoru a dăruit Neamului nostru dacoromân și Bisericii străbune un secol de aur, strălucind de demnitate, de bărbăție, de sacrificiu, de loialitate, de onoare și de românism!

Ultimul rege al Casei de York (roza albă) - Richard al III-lea, regele Angliei (1483-1485) s-a războit cu Henry Tudor din Casa Lancaster (roza roșie), fiind înfrânt în Bătălia de la Bosworth, care a adus și sfîrșitul Războiului celor Două Roze ori Războiul de 30 de ani (1455-1485). La 22 August 1485, pe câmpul de luptă, de la Bosworth, Richard al III-lea, înainte de a pieri, a cântărit Calul, care l-ar fi putut salva la  valoarea unui regat: „Dau un Regat pentru un Cal!”

Întregul Pământ de la un capăt la altul se bucură de portretele ecvestre care amintesc de nemurirea Călăreților și-a Cailor lor, dar și Cerul surâde bucuriei de a avea între Cetele Serafice, Mari Sfinți cu Roibii lor: Sf.M.Mc. Gheorghe, Sf.M.Mc. Dimitrie, Sf. Teodor Tiron, Sf. Mina ș.a.

Haiducii valahi frumoși și Caii lor înșeuați în splendoare

 „Frunză verde trei alune/ Ce mi-i mie drag pe lume?/ Calul bun și arme bune!” Haiducul valah stăpânește un teritoriu doar al său, fiind deopotrivă erou justițiar și erou civilizator! Uneori haiducul valah a lăsat flinta, calul, mândra, codrul și a îmbrăcat rasa monahală și sihăstria. O caracteristică a haiduciei românești a fost și înrolarea femeilor în cetele de voinici, unele ajungând prin iscusința lor, la rangul de căpitan de ceată.

Evul Mediu a surprins în brațele Carpaților geto-daci și în toată regiunea balcanică apariția unei mișcări semicavalerești sub falanga primelor cete de haiduci și de cazaci. „Apăruți mai întâi în Munții Apuseni, ei se deplasau în genere călări, iar dușmanul lor direct era groful - baronul maghiar sau german - când nu era turcul sau tătarul” (Mioara Cremene, op. cit., p. 153).

Grupările haiducilor aparțineau unor Confrerii (Semiordine), cu un tainic ritual, legământ de sânge, aparținând frăției de cruce – purtând costum tradițional, arme clasice, paloș, iatagan, pistol, cal înșeuat. În vecul al XV-lea, o seamă de cete haiducești au fost tocmite de neamul Corvineștilor pentru apărarea granițelor Banatului. Regele Matei Corvin, cel care a dat faimă universală Ungariei, a instituit în 1458, miliția haiducească, recrutată din 20 în 20 de vetre, sub numele de huszar, însemnând al douăzecilea, înlocuind portul național cu uniforma militară.

Haiducii valahi nu au fost niciodată tâlhari, cum îi găsim denumiți uneori în unele cronici. Tâlhari au fost cei care au supt și cei care sug sângele poporului. Ei au fost justițiarii Dreptății. Toți Munții Dacoromâniei au fost înfrățiți multe secole cu haiducii temerari.Se păstrează și astăzi amintirea faptului că munții Neamțului „a adăpostit de-a lungul veacurilor mai multe bande și căpitani vestiți, iar amintirea lor încă mai stăruie în satele de la poalele Ceahlăului” (T. Nicoară, Haiducie, brigandaj și disciplinare socială, în „Caiete de Antropologie Istorică - haiducie, brigandaj și disciplinare socială”, an IX, nr. 1 (16), ian.-iun. 2010, Ed. Accent, Cluj, pp. 3-4).

Replica masculină, modernă a celebrelor Amazoane a fost Cavaleria Pandurilor olteni!
Din marea Corolă a străluciților haiduci valahi am ales doar câteva nume reprezentative: Baba Novac, Ștefan Bujor, Iancu Jianu, Ion Pietraru, Ilie Marosin.

 Baba Novac, fiu al Banatului valah din Serbia, remarcat prin bărbăție, fidelitate și onoare a fost ochiul, inima și brațul celui mai strălucit dintre Cavalerii veacului al XVI-lea - Mihai Viteazul. „Baba Novac a fost, afirmă marele general de aviație, ilustrul scriitor naționalist Radu Theodoru, cinstea și setea de libertate a Serbiei. Mâna ei înarmată și răzbunătoare... Alter ego-ul său cavaleresc și cinstit.” (Radu Theodoru, Vulturul 4, Ed. Militară, București-1982, p. 187)   Baba Novac a fost aripile oștirii Marelui Viteaz în care s-a statornicit bărbăția și fidelitatea sa cavalerească, dând naștere în literatura populară vlaho-balcanică și dacoromână la numeroase balade, povești și cântece celebre, fiind „unul dintre cei mai importanți căpitani, ai marelui Voievod, căruia i s-a alăturat cu peste 2000 de români și sârbi” (O. Sachelarie, N. Stoicescu coord. Instituții feudale din Țările Române. Dicționar, p. 213).

În Oastea celui mai brav Voievod valah, alături de Baba Novac au mai fost și alte însemnate căpetenii de haiduci: Corbea, Mârza, Ghiețea, Raț, Deli Marco ș.a. (N. Stoicescu, Curteni și slujitori. Contribuții la istoria armatei române, p. 172)

 Ștefan Bujor a fost fiul înstăritei răzeșoaie Voicu, din Bacău. Înzestrat cu mare curaj și cu un păr bogat, roșu ca para focului, așa cum îi era și firea, s-a remarcat la vârsta de 17 ani, ucigând serdarul care retezase mâinile unei mame lăuze, ce cerea îndurare în genunchi. Bujor a fost unul dintre cei mai cunoscuți căpitani de cete haiducești. În cele din urmă viteazul Bujor cade între tâlharii arnăuți. „Calul îl ia dintre dușmani și îl duce sângerând spre muntele Ceahlăului unde se afla ceata sa... Se spune că în drum spre Ceahlău, din sângele care a curs prin poiene au apărut flori roșii cu pete mari, bujorii – „sângele voinicului” (V. Nicoară, Cetatea cu șapte turnuri, Ed. Sport-Turism, București, 1979).

Faima haiducului răsuna deopotrivă cu balada sa, care înfiora ticăloasa ciocoime: „Frunză verde de negară/ A ieșit Bujor în țară/ Pe ciocoi îi bagă-n fiară...”

Părintele Ilie Marosin a fost un preot iubit de creștinii din satul Trifești, în ținutul Romanului. Soția lui, frumoasa preoteasă a fost răpită de doi dintre stârpiturile care ne-au spurcat Neamul, serdarul Sipira Olimpiadis și Ibrahim, un grecotei turcit. Părintele i-a scurtat pe ticăloși, și-a tuns barba și-a plecat în Codru însoțit de dascălul Cătălin, Ifrim Giosanu, care luptase voluntar la ruși, Sân Stan și Neagu Ursu, care au strâns 240 de flăcăi în pădurea de la Strungă. După o vreme s-a călugărit sub numele de Gherasim, iar mai târziu s-a alăturat cetelor de panduri, sub flamura de căpitan de volintiri. (S.I. Gârleanu, Haiducie și haiduci, p.67; V.Nicoară, Cetatea cu șapte turnuri).

Iancu Jianu, fiu de boier din Țara Olteniei, cu moșii în ținutul Romanaților. Ursita îi prevestea o carieră de dregător, dar siluirea surorii sale, pe care i-o hărăzise prietenului Tudor din Vladimiri,  de către un arendaș din Brâncoveni, pe care l-a scutit de viață, l-a împins pe drumul haiduciei, ridicându-se și împotriva hienelor Fanarului. Iancu Jianu a fost căpetenia a 3000 de haiduci, care puteau întări oastea Pandurilor Domnului Tudor spre biruință. Trimis de Vladimirescu în solie la Mehmet Selim Aga de la Silistra, a fost arestat în Aprilie 1821 și eliberat abia în August același an, când nu mai putea face nimic pentru Domnul Tudor și pentru Țara Românească.

Steaua marelui haiduc, curajos și viteaz Iancu Jianu a creat o puzderie de piese de teatru, povești, legende, balade, câștigând cea mai mare faimă pe întreg cuprinsul Daciei Mari. (S. Iancovici, Iancu Jianu și Nicola Abras, în „Studii. Revistă de istorie”, tom 20, nr. 4, 1967; M. Opriș/ V. Chiriță, Auzita-ți de-un Jian?, Ed. Albatros, București, 1989)

 „Frunzuliță și-o lalea,/ Toți boierii se temea/ Pân-la vodă Caragea, Când Iancu le poruncea:/ Scoateți, boieri galbenii,/ C-ați jupuit sărmanii...”.

Ion Pietraru, odorul răzeșilor Iftimie și al Saftei, a fost un vestit fiu al Băltățeștilor de Neamț ori al Vânătorilor de același Neamț, după Al. Asachi sau R. Rosetti. Firea lui dârză și caracterul integru l-a făcut stăpân pe munții Neamțului până la Ceahlău și mai departe, cu ceata sa de 40 de voinici. Ginerele cneaghinei Cantacuzino, prusacul Wilhelm de Kotzebue, l-a descris ca pe „un om frumos, înalt și în vîrstă matură” (W. de Kotzebue, Din Moldova, p. 8).

Cel mai vestit haiduc al Moldovei ne-a lăsat înțepătura jungherului său pe creasta ciocoilor: „Am prins pe ciocoi de barbă/ Și-am să-l pun să pască iarbă” (M. Sadoveanu, Vameșii de drumul mare, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991). Când faimosul haiduc a fost prins și i se potrivea spânzurătoarea, i-a sărit în ajutor frumosul mitropolit al Moldovei, Veniamin Costachi, care l-a blagoslovit ca „stolnic” al său.

Izvoarele mai consemnează și un caz aparte, precum boierul de viță veche Constantin Cantacuzino, din veacul al XVIII-lea, ajuns camarad al lui Bujor, grație desfrâului soției sale. Faptul a fost consemnat de Costache Negruzzi, de ofițerul francez Alexandre Langeron în memoriile sale și de Gh. Bezviconi, Despre haiduci, p. 12).

Fascinant, merituos și onorabil este faptul că între Cetele bravilor haiduci dacoromâni și valaho-balcani s-au remarcat prin bărbăție și eroism multe Haiducițe – Păunițe ale Codrilor, urmașele strălucitoarelor Amazoane, ale vestitelor Fiice ale Daciei Mari și ale renumitelor preotese maramureșence care au format apriga Cavalerie a Tribunului Avram Iancu.

Voichița, fiică din neam de răzeși a fost căpetenie de ceată, având în rândurile ei pe Ion Darie Pomohaci și Ștefan Bujor, care ulterior ajung și ei mari căpitani. I-au urmat alte Păunițe ale Codrilor: Georgeta Gheorghelaș, Maria, sora lui Miu Haiducul, Maria Olteanu, Șanta Codreanu, Maria Cosma,serdăreasa Anastasia Arbore,Veronica și Ana Stelea, ajutoarele haiducului Gafița.

În trunchiul vlaho-balcanic s-au remararcat: Nedea, Rada, Milița Devoica, Stana Ciuciuc, Andjiela, Rumena Sirma, ș.a. Primele 5 erau din Serbia valahă, Rumena din Bulgaria, iar Sirma din Macedonia. Stana Ciuciuc a fost soția lui Velcu Petrovici, iar după moartea acestuia s-a căsătorit cu Iordache Olimpiotul, cu care a trecut în Țara Românească, alăturându-se Pandurilor lui Tudor Vladimirescu. Ulterior, Olimpiotul l-a trădat pe Vladimirescu, punând la cale omorul acestuia. (S.I. Gârleanu, Haiducie și haiduci, p. 35; S. Iancovici, Haiducia în Balcani - formă de luptă socială și antiotomană, p. 49; E.Șendrea, Istoria pe placul tuturor,Ed.Vicovia-Bacău,2011).

În toată perioada fanariotă cât ne-au spurcat pământul nostru și ne-au profanat poporul sfânt, stârpiturile de ciocoi grecotei și parveniții negustori-domni din Fanar, au avut nopțile și zilele pline de coșmaruri, bântuite de haiducii noștri năzdrăvani și de Păunițele Codrului verde.

Fiecare Cal al fiecărei personalități ilustre ale tuturor vremurilor a știut ce hram poartă stăpânul - prieten, împlinindu-și menirea cu fidelitate, cu credință, cu curaj și deseori cu jertfă. Nu am amintit nimic despre calul prezent în gospodăriile omului muncitor, cel care a arat împreună cu stăpânul său asigurând cele necesare traiului, a mers cu acesta la drum atunci când avea nevoie sau la război când dusmanii dădeau năvală.

Viața și tot ce omul a clădit întotdeauna poate să fie considerată în directă legătură și cu tovarășul său credincios și nobil, calul său !

Chiar dacă are mulți cai-putere, niciodată un motor nu va pornii singur să alerge să-și salveze stăpânul dintr-o situație limită sau să-i  arate acestuia iubirea ce i-o poartă așa cum face orice cal dintotdeauna !