Am fost să mă întâlnesc cu o veche prietenă. Ultima oară ne văzusem la Hunedoara. Au trecut mulți ani de atunci. Mulți. Mergeam la Cenaclul „Lucian Blaga”, al cărui suflet era Eugen Evu. Acum, se pare că frecventăm medii apropiate. Așa ne-am regăsit. 
- Te invit la expoziția mea, mi-a scris. M-am dus.

„9agalerie” se află, firește, la al 9-lea etaj al unui bloc celebru din Piața Victoriei. E celebru datorită mai multor companii și instituții care își au sediul acolo, iar galeria miroasea a nou. Ferestrele ofereau priveliști faine, din orice parte ai fi privit. Afară aveai impresia că poți vedea până spre Carpați, dacă era lumina potrivită. Dar și dacă nu zărești Carpații, ai ce vedea. Bucureștiul e un oraș foarte verde, iar înăuntru, poți vedea până înspre sufletul artiștilor care expun acolo. Asta e ideea.

Am urcat la „9agalerie” curios să aflu cât de mult seamănă Ana Călin cu Anișoara Călin, așa cum o știam eu în vremea liceului. Mi-am spus: probabil că nu vom vorbi prea mult. Cum să reînnozi o discuție întreruptă de atâta vreme? Mi-am răspuns: Uită-te la lucrări! E calea cea mai simplă să-ți dai seama.

Primul lucru pe care l-am observat când am intrat au fost culorile. Nu mă pricep să încadrez stilul Anei Călin, așa că spun doar ce am văzut eu. Am văzut culori care sugerează forme. Poate că sună banal, dar mi se pare abordarea potrivită pentru a citi lucrările expuse de Ana Călin în expoziția „Methamorphosis” de la „9agalerie” și îmi spune că oriîncotro au purtat-o căutările, în sufletul Anei a rămas culoarea unică a poeziei. Ana a rămas poetă, mi-am zis. Tablourile ei trebuie văzute ca fiind poeme pe pânză. Pentru că par niște valuri aflate într-o continuă mișcare, niște nori care se deplasează pe cer schimbându-și trăsăturile.

N-am căutat rime în tablourile Anei Călin. Nici în cele aflate pe peretele lateral, mai altfel decât celelalte, parcă mai „sigure”, mai așezate, nici în celelalte, mai năvalnice, mai exploratoare, dornice să descopere, să vuiască, să te oprească din loc pentru a porni apoi, mai departe, împreună. Culorile nu „rimează”, nu se asortează, dar trăiesc împreună. Pot evolua, pot crea forme noi...

Lucrările Anei Călin au, fiecare, viață proprie și nerăbdare. Din fiecare, parcă te privește o pereche de ochi care te fixează, te scrutează cu atenție și vor să vadă cum reacționezi, cum și ce cauți, cum îți plimbi privirea peste culori, ce intuiești, cum îți construiești în minte propria poveste despre ceea ce vezi. La un moment dat, Ana a luat un tablou și l-a întors pe verticală. Nimeni nu a amețit și nu a alunecat, doar ochii din tablou au clipit glumeț, imperceptibil.

Imaginile realizate de Ana Călin sunt atât de dense încât nu a mai găsit loc sau a ales să-și semneze lucrările pe marginea tabloului, pe ramă, perpendicular pe imagine. Până și acest unghi de 90 de grade merită el însuși o discuție, pentru că sunt oameni care preferă doar liniile paralele. Tot așa cum există alți oameni care preferă abordarea perpendiculară, directă, abruptă. Atunci când ai în față un bolovan uriaș - poate chiar un enigmatic trovant -, îl poți contempla, îi poți da roată, îl poți fotografia sau chiar scrie lucrări de doctorat despre el. Sau poți încerca să-l împingi. „Perpendicularii” au nevoie pentru asta, precum Arhimede, doar de un punct de sprijin. Comparația este voit exagerată, dar dacă o duci la nivel artistic poți ghici ce ce nu a vrut să spună autorul (despre subiect), totuși, o spune.

Nu știu cât din Anișoara Călin se regăsește în Ana Călin. Aș crede că da, foarte mult. Fiecare suntem percepuți de ceilalți într-un anumit fel. Un fel care se suprapune rareori peste felul în care noi înșine ne percepem. Cu certitudine, fiecare suntem o multitudine de culori cărora le dăm sau ne dau formă. Mă bucur că Anișoara Călin i-a oferit Anei Călin acest punct de sprijin: culoarea care dă formă.