„Fără cultul trecutului, nu există iubire de ţară!” (Mihai Eminescu)
Referindu-ne la istoricul acestei tradiții a Veteranilor constatăm că în anul 1870, Convenția de la Geneva, a hotărât ca militarii, aflați în serviciul Patriei, după 25 de ani de activitate, să primească în semn de recunoștință titlul de veteran de război. Prin urmare acest titlul a fost acordat și în Regatul României acelora care au luptat în Războiului pentru Independență, prin înaltul ordin al Regelui Carol I, în anul 1902. La 29 aprilie 1902, Regele Carol I a recunoscut, pentru prima dată oficial, titlul de veteran de război, la cererea supravieţuitorilor Războiului de Independenţă. Decretul Regal emis la acea dată, prevedea la articolul 2, ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure „liniştea şi ocupaţiunea pentru restul de viaţă, i se vor pune la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generaţiile viitoare”[1]. Prin Decretul - lege nr. 1402, din 15 mai 1927, ofiţerilor activi şi de rezervă care participaseră la Primul Război Mondial şi care fuseseră decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul”' li s-au acordat loturi de teren sau loturi de casă, precum şi anumite gratuităţi. Acea legislație a fost mereu actualizată cu diferite alte drepturi şi avantaje pentru ca din 1948 să fie doar unele revăzute, iar altele fiind chiar anulate[2].
Prin HG nr. 1222/10.10 2007, publicată în M.O. nr. 699/17.10.2007, s-a hotărât revenirea la tradiție ca Ziua veteranilor de război să fie marcată anual la 29 aprilie, în semn de recunoaştere a meritelor acestora pentru apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a intereselor României. Drepturile veteranilor de război sunt reprezentate, în prezent, de Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, afiliată ca membră a Federaţiei Mondiale a Vechilor Combatanţi, cu sediul la Paris. Drepturile lor sunt prevăzute de Legea nr. 49/1991 şi Legea nr. 44/1994, modificată şi completată prin Legea 303/2007. În sensul adaptării la sistemele globale și această tradiție a fost răstălmăcită și politic interpretată după interes. Am puncta doar cum s-a răstălmăcit în Ziua veteranului!, prin decrete și semnături regale, sau/și președințiale din ce a fost: Ziua Armistițiului[3]. Adică, un sfârșit de război nu poate să reprezinte decât norocul aceluia care a scăpat din confruntarea între viață și moarte. Și după cum istoria ultimului secol ne arată Ziua Veteranului, era asimilată ca Ziua Păcii! A fost doar o amăgire, căci, de la acel sfârșit, s-a născut un nou început de război, care a lăsat alți veterani, și alți eroi în brazde de morminte. Să ne amintim doar că SUA și Franța, în 1928, au semnat Pactul Kellogg-Briand, un „Tratat internațional pentru renunțarea la război", ulterior la acesta au aderat majoritatea națiunilor lumii. Și a pornit tăvălugul celui de-al doilea război mondial. Altă pace, alte cimitire de eroi și veterani care-și jeleau camarazii.
Guvernele britanic și german au inițiat un apel comun, pentru comunitățile din întreaga lume, să tragă la biserici toate clopote, la unison la ora 11.00, pe 11 noiembrie 2018, pentru a marca aniversarea o sută de ani Ziua Armistițiului. În 1954, americanii au renunțat la numele "Ziua Armistițiului" și au adoptat "Ziua Veteranilor". Altfel spus, au înlocuit o zi sacră, de mulțumire, cu o zi pentru a glorifica războinicii. Și toate dintr-un nărav politic. La auzul armistițiului, în toate războaiele, căștile de oțel au plutit în aer, soldații se bucurau că tunurile lor erau trase în muzee, că bubuitul lor marca doar salvele de Pace! Toți se săturase de mizeria tranșeelor, de camarazii mutilați, de pielea arsă de exploziile bombelor, de gazele cu miros de muștar, de bombele ciupercă de la Hiroșima și Nagasachi (6, 9 septembrie 1945), că în sfârșit mitraliera nu mai mistuia 450 de gloanțe pe minut, că în uruitul asurzitor tancurile nu mai trec prin malaxorul șenilelor trupurile camarazilor ascunși în gropi, că avioanele în picaj nu mai brăzdează fundul pământului. Oamenii au plâns de bucurie. Iată un facsimil al ziarului America la momentul armistițiului.
Pe 7 octombrie 1918, la Waschington, trimisul W.A.F. Ekengren, din ordinul împăratului Carol al IV-lea, înmâna o notă care prevedea că monarhia austro-ungară, prin care se adresa Preşedintelui Statelor Unite din America şi „oferă a încheia cu dânsul şi cu aliaţii săi un armistiţiu pe toate fronturile, pe uscat, pe apă şi în aer, şi să intre imediat în negocieri de pace pentru care cele patrusprezece puncte din mesagiul adresat de preşedintele Wilson Congresului, în 8 ianuarie 1918 şi cele patru puncte conţinute în adresa preşedintelui Wilson, din 12 Februarie 1918, să servească ca temelie şi punctele de vedere din 27 septembrie 1918”[4]. După primirea notei, președintele americii „judeca de datoria sa a spune că nu poate întreține sugestiile guvernului [austro-ungar] din cauza evenimentelor schimbate din ianuarie”, care au schimbat în mod necesar și responsabilitatea guvernului S.U.A., fapt pentru care nu se simte liber a accepta numai „autonomia” popoarelor ci se „pronunța pentru libertatea lor deplină”[5].
Cât privește soldaţii acelor naţiuni oprimate, trebuiau să continue lupta pe Frontul de Est cel mai apropiat de pământul natal, pe cât era cu putinţa, cu scopul de a elibera şi de a îndemna pe conaționalii lor să se revolte contra germanilor. Conducătorii mişcări naționalităților din imperiu, nominalizați de americani, erau: prof. Masaryk, de la consiliul naţional cehoslovac, Pianistul Paderewsky, reprezentând polonezi, Căpitanul Vasile Stoica, de la Liga Naţională Română şi Dr. Hincovici, de la Consiliul naţional Jugoslav. Aceștia, în viziunea inițială a lui Wilson, trebuiau să formeze Federaţia Europei Centrale, care să fie alcătuită dintr-un lanţ de state, care să se întindă de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Statele Unite, în mod semioficial, trebuia să fie „naşul mişcării”. Programului preşedintelui Wilson de a elibera toate popoarele asuprite era proiectat și prin intermediul acestei mișcări a naționalităților. Aceasta avea ca rol „blocare ambiţiile Germaniei în est” şi urma a fi încorporată în Liga Naţiunilor, la masa păcii, prin reprezentanții lor prezenți din America.
În America românii fluturau cu mândrie steagul lor, și determinase, prin oferta lor numeroasă, ajunsă la peste 20.000 de voluntari, de a forma unități românești sub steag american, introducerea serviciului militar obligatoriu, când la departamentul de stat american avea să ajungă știrea: „Armistițiul a fost semnat”. Căpitanul Vasile Stoica, aducea la cunoștința președintelui W. Wilson, Mapa „României Mari”, și broșurile referitoare la „Basarabia” și „Dobrogea” cu explicațiile necesare, mape având coperte cu motive românești[6]. În timp ce Vasile Stoica, Pr. Ioan Moța și Dr. Vasile Lucaciu, erau printre românii ardeleni emigrați în america, Uniunea românilor din America, printr-o scrisoare deschisă îndemna pe români să cumpere „bonduri” pentru al patrulea împrumut, făcut de stat, în 19 noiembrie 1918, în timpul color 15 zile rezervat operațiunii de subscripție. Centralizarea datelor reprezenta o necesitate de a argumentare în fața președintelui S.U.A. a interesului național românesc, susținea Ioan Păcurar[7]. Și sunt, în această circumstanță dator a explica răstălmăcirea. Învingătorii au impus pacea nu prin negocieri, cum ar fi vrut germanii, ci prin impunerea de despăgubiri, fapt pentru care s-a rupt Pacea!
Ce concluzionăm aici nu sunt doar povești. Sunt răspunsuri posibile la întrebări. De ce cineva a decis să „servească” în armată? Cum a fost sub prestație de jurământ lupta? Cum s-au întors acasă sprijinindu-se într-un baston? Rapoarte în ziare, exemple de eroi? Bine: „până și o femeie – Ecaterina Teodoroiu - care s-a deghizat în bărbat, pentru a servi în războiul întregirii, a fost un voluntar al Patriei!, recompensată post-mortem: „sublocotenent-voluntar” și ea, ca vreo 800.000 de feciori români, care au avut parte doar de: „Crucea comemorativă” a Marelui Război.
Sărbătoare nemeritată
Comandanţii şi oştirea română care depuseseră jurământul de credinţă Regelui Mihai I, după 23 august 1944, au găsit de cuviinţă să dedice momentul eliberării „ultimei brazde de pământ românesc”, din 25 octombrie 1944, regelui lor, amânând în acest sens atacul pentru eliberarea orașului Carei. „Ultima brazdă de pământ românesc” făcută cadou, ca şi când ei nu ştiau că datorită nechibzuinţei comandantului suprem, 170.000 de camarazi ai lor au fost dezarmaţi şi aruncaţi pentru mulţi ani în ghetourile comuniste sovietice siberiene.
Nu ştiau sau nu voiau să ştie?. Nu are importanţă. Important e că în acea zi, nici ex-regele mareşal, nici colonelul „prinţ" Duda, nu au găsit de cuviinţă să adreseze câteva vorbe, măcar şi în scris, măriei sale oşteanului român, cel care, la doi paşi de Parlament, unde fostul Ex-regele se bâlbâia la festivități, aproximativ la aceeaşi oră îşi serbau ziua şi sutele de mii de eroi supraviețuitori, care, de la mareşal la soldat, şi-au jertfit viaţa pentru neamul românesc, al cărui rege, incompetent sau impotent, a fost cândva Mihai I (și nu Mihai de România, cum lingăii l-au gratulat!). Stupoare însă! „În timp ce mă apropiam de sfârşitul materialului la care lucram, pregătindu-mă să aduc şi eu „omagiul cuvenit regelui meu", - scria profesorul comandor Dr. Jipa Rotaru - găsesc pe internet, circulând pe diferite site-uri, mail-uri, un document de o valoare excepţională şi care, dacă se va dovedi veridic, ne va scuti pentru „totdeauna de ceremonialurile aniversare ale trădătorului de ţară Mihai I şi întregii sale găşti, să-mi fie scuzată expresia mai puţin academică”[8].
Dezvăluirea senzaţională, demonstrând fără echivoc dubla trădare mârşavă săvârşită de Mihai I, atât la 23 August 1944, cât şi la 30 Decembrie 1947. Astfel, în documentul citat este înregistrată poziţia spionajului sovietic din perioada celor două evenimente, precum că: „În România, tânărul rege Mihai se bizuia pe trupele comuniste (Armata Roşie - n.n.) pentru a-l aresta pe generalul (de fapt mareşalul n.n.) Ion Antonescu şi pentru a înfăptui lovitura de stat antihitleristă (gravă eroare - n.n.) cu ajutorul coaliţiei antifasciste în care intrase"[9]. Tot cu acordul Regelui Mihai, 160 de paraşutişti americani, transportaţi cu 4 avioane de transport, aveau misiunea de a „neutraliza gărzile antonesciene ale Palatului Regal”!. Întreaga operaţiune codificată „Operaţia Hammerhead" era coordonată (comandată) de comandorul Frank Wisner, după cum ne informează acelaşi general Pavel Sudoplatov. Şi mai scria generalul spion, referindu-se la abdicarea regelui, de la 30 Decembrie 1947: „Ministrul adjunct de externe sovietic, Andrei Vîşinski a purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i acestuia o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită în Mexic, pe care el a și acceptat-o". Orice comentariu ar fi de prisos. Citiţi şi judecaţi singuri, încheia dureros articolul său profesorul Dr. comandor Jipa Rotaru, publicat în Art-emis, de unde, a fost preluată informația.
În septembrie 2019, pe vremea când scriam monografia Cercului Militar Oradea, dedicată centenarului său, (11 octombrie 1919, ca prima instituție culturală din Bihor, după preluarea administrației de către armata română - 20 aprilie 1919[10]), și când, ocupat fiind, nu puteam răspunde prompt la chemarea nepoatei, Bianca Andreea Moșincat: „hai bunicule să ne jucăm”, atunci mi-am amintit cum joaca copilăriei și adolescenței mele s-a oprit în urmă cu 50 de ani: în septembrie 1969. În trenul ce șuiera în gara Satu Mare, cu valizele în mână, însoțit de delegatul Centrului Militar județean, porneam pe drumul de fier, ce șerpuia printre Obcinele Bucovinei, spre Liceul Militar „Ștefan cel Mare, din Câmpulung Moldovenesc.
Din acel septembrie 1969 m-am sculat și m-am culcat „cu goarna”. Îți aduci aminte camarade? Cât era de strict, greu, numai constrângeri de tot felul?. Grea a mai putut fi adaptarea la „mediului cazon”..., poate şi pentru faptul că nu am fost făcuți pentru aşa ceva. Vezi camarade? eu recunosc, dar cine a fost făcut pentru armată? Cu toate acestea, am iubit Armata şi încă o iubesc, fapt pentru care m-am străduit să o reprezint cu Ooânoare şi Demnitate, oriunde şi oricând. Aceste lucruri le-am învăţat și deprins de la și împreună cu voi dragi Camarazi! Pentru asta vă mulţumesc, și vă sunt recunoscător căci împreună am devenit Oameni mari, învăţați de iluminați dascăli să stăm: drept şi demn, să Servim Patria Română! Ei, dascălii și comandanții ne-au învățat să știința și arta militară, să gândim și să analizăm cum să hotărâm și cum să ridicăm și să menținem Steagul Românie la catarg!
Cariera militară am început-o, ciocnindu-ne valizele în trenul ce șerpuia gâfâind prin trecători, numărând gările ce se risipeau pe plaiurile Bucovinei, alături de sătmărenii mei dragi, colegi de clasă: Hendrea M. Ioan (Medieșul Aurit, nr. 12 la apel), Onişor P. Pavel (Micula, al 20-lea la strigare), Tuşnea Vasile(Carei, s-a retras după absolvirea clasei a 11-a), toți trei retrași prematur dintre noi, Blideran A. Mircea (Satu Mare, al 2-lea alfabetic, în catalogul clasei), Mardale I. Ioan (15, în catalog), Moşincat V. Constantin, (ultimul de jos, la a șasea filă în catalog, numărul al 18-lea, din catalog). În semn de omagiu și prețuire a celor 32 de colegi absolvenți ai clasei XII G, cea mai bună clasă din liceu, din promoția 1972 de absolvenți, diriginte profesor, Ana Bejinariu și tuturor, de ziua veteranilor, le doresc sănătate și le transmit simbolic Bastonul Cavalerului Senior! La lista sătmărenilor aș mai adăuga pe general Grigore Bartoș (Ardud), coloneii: Eugen Moș, Ioan Tătar (Gerăușa), Gheorghe Cireap și Vasile Hoble (Supur), Gheorghe Dohan (Carei), Radu Olah (Carei), Voicu Șichet (Satu Mare), s.a.
A fi veteran de război nu este o simplă sintagmă, nu este ceva dat militarului, ci este ceva dobândită cu sudoare şi mult sacrificiu, pe câmpul de luptă și de onoare. Veteranul poate fi și trebuie considerat, pe baza meritelor sale, ca „bun național”. El merită preţuire permanentă şi cinstire eternă. Toți merită Baston de Cavaler Senior, ca simbol care sugerează și certifică, cu putere de simbol, vasta experiență, cunoștințe, pricepere, devotament, dăruire și unanimă recunoaștere. Povestea veteranilor, în cărțile viitoare de istorie, ar trebui să fie despre virtute, credință, nădejde, iubire, dar fără război. Până atunci, orice poveste despre veterani aș începe-o cu partea finală: Recunoștința. Prima poveste pentru tânăra generație ar fi o mărturisire sinceră a ceea ce-am făcut în ultima jumătate de veac, cât am fost la datorie pentru Pacea României. În conversațiile din tinerețe cu bunicii, apoi cu tata și socru am aflat, de la sursa demnă de încredere, cât de dur și distrugător au fost războaiele, la care au fost parte, și din care au fost doar niște norocoși supraviețuitori. Ajunși la ziua veteranului 29 aprilie 2020, în condițiile restricțiilor de distanțare impuse, le dăruiesc, de aproape, în mod simbolic: Bastonul de Cavaler Senior, și o zi fericită cu sănătate, întru mulți ani!.
Dedic acest gând cu sănătate și La mulți ani, tuturor veteranilor supraviețuitori din Al Doilea Război Mondial, precum și tuturor camarazilor din Divizia 11 Infanterie, în rândul cărora îi includ, cu voia Domniei lor și pe generalul erou Marin Dragnea, rănit în luptele de la Oradea, 12 octombrie 1944, și încă nedeclarat cetățean de onoare, și pe generalul-locotenent Dumitru Prunariu[11], unicul român decorat cu Ordinul „Erou al U.R.S.S.” și singurul, în viață, „Erou al R.S.R.”.
- Va urma -
Aranjament grafic - I.M.
[1] Cf. Calendarul Tradiţiilor Militare, din 2010
[2] Decretul nr. 1304 din 8 mai 1933, Decretul nr. 1056 din 6 mai 1936, Legea nr. 794 din 4 septembrie 1941, Legea nr. 310 din 24 aprilie 1945, Decretul-lege nr. 440 din 4 iunie 1945.
[3] 11 noiembrie, ziua veteranilor: La ora 11 în a 11-a zi a lunii a 11-a 1918, a fost declarată încetarea temporară a ostilităților între Națiunile Aliate și Germania în primul război mondial. Comemorată ca Ziua Armistițiului începând din anul următor, 11 noiembrie a devenit o sărbătoare federală legală în Statele Unite, în 1938. În urma celui de-al doilea război mondial şi a războiului din Coreea, Ziua Armistițiului a devenit Ziua Veteranilor, o sărbătoare dedicată veteranilor americani din toate războaiele. Când președintele Dwight D. Eisenhower a semnat legea, schimbând semnificația zilei de sărbătoare, în Ziua Veteranilor, pentru a include și veteranii celui de-al doilea război mondial, a fost ca o palmă dată peste ceafă veteranilor. Președinții Bush, Obama sau Trump, au încetinit, aparent, războaiele din Irak și Afganistan, dar nu le-au pus capăt. În realitate, au triplat efectivele de ocupație americană și au reușit deschiderea altor focare de nesiguranță prin alte măsuri și să provoace pierderi mai mult decât un război adevărat.
[4] America, nr. 242, marți 22 octombrie 1918
[5] Se ştie că preşedintele Wilson s-a împotrivit inițial „dezmembrării” Austriei, până când naţionalităţile supuse din Austria, nu i-au avut prezentat planului lor, de unire. Colonelul House, judele Brandeis şi alţii, au studiat acele planuri aşa cum au fost prezentate de reprezentanții lor din SUA. Apoi a decis ca Austria să fie redusă la populaţia ei de naţionalitate germană, care se putea uni cu Germania. Pentru ungurii din Ungaria, duşmani tradiţionali ai germanilor, puteau fi admişi „în federaţiune, dacă se vor democratiza”.
[6] Pentru public prețul era de 25 cenți prima, respectiv 10 cenți celelalte două
[7] America, nr. 248, 29 octombrie 1918, p.1
[8] Art-Emis,