„Pământul meu, cum spune şi-n izvoade, l-a scris pe harta lumii, Dumnezeu” (Andrei Ciurunga)

La vreme de sărbătoare și politicienii își aduc aminte și apreciază modul în care militarii români îşi îndeplinesc misiunile în teatrele de operaţii din Afganistan, Irak, ori Balcanii de Vest, sau prin jungle africane, căci ei promovează interesele de securitate ale României. Împreună cu aliaţii şi partenerii strategici: asigură îndeplinirea misiunilor încredinţate, după cum menţiona şeful statului, în mesajul său de Ziua Veteranilor. Și nici astăzi, nu pot pricepe de ce „președintele” i-a împiedicat pe veterani să depună coroane de flori, în prezența sa, în amintirea camarazilor lor, la Monumentul ostașului român de la Carei, la 25 octombrie 2016? Un camarad, cu profund regret constata: „teorie și gargară politică, virusate și ambalate în lozinci” pe care nimeni nu le crede. Dacă ar fi cu Respect față de veterani atunci, cu siguranță, s-ar găsi un stat major al „înțelepților” care ar pune pe masa guvernanților soluții, la care ar fi suficient: „Aprob”, pentru ca barca România să nu mai plutească în derivă. Cu soluții pentru noi și cu noi ar fi mai simplu dar cu oameni ezitanți țara se „virusează”, la propriu!

Distinse domn militar junior, dragă amice, eu seniorul nu mai voiesc nimic pentru mine: material, căci toate îmi sunt suficiente și peste măsură, odată ce vremea trece îmi devin inutile, mă incomodează și mă gândesc câtă dreptate avea Înțeleptul Solomon, care deși avusese tron de aur, a fost îngropat cu mâinile și picioarele afară din sicriu să se vadă că n-a luat nimic cu el [...] La vremea senioratului suficiența se rezumă la o mângâiere și un mulțumesc! Să fim dar bine înțeleși, n-am fost niciodată rebel, că m-am culcat și m-am culcat cu goarna de când mă știu. Am fost ordonat, cumpătat, cât s-a putut, cu mare băgare de seamă și abțineri de la cleveteli. Am pus umărul decât la muncă, la zidire, la nevoia sau la suferința camaradului de lângă mine. Și mai ales, m-am pregătit tot timpul pentru ziua de mâine, cum bine zic, și fac, japonezii. Și ți le spun toate, Juniorule, nu că tu nu le-ai ști. Am avut cizmele de box, lustruite și pregătită valiza de alarmă, gata să plec la datorie, în cinci minute de la semnalul telefonic de alarmă! O viață trăită! Și ce-am făcut o viață întreagă în cătănie?

Scriu cu durerea aceluia care a citit, tot timpul și printre rânduri, ca să pricep mesajul (fie și subliminal) a ceea ce studiam, ori/și a ceea ce se încerca să se „vânture” din toate zările. Am ferma convingere că de când există omenirea a existat și un interes. Nimic, dar absolut nimic, nu s-a creat și făcut, fără rost! Axioma, că lumina vine de la răsărit, nu trebuie probată. Că omul nu trebuie să facă umbră degeaba pământului, e vorba pe care tata o folosea ca îndemn la muncă. Pâinea, cea de toate zilele, a fost frământată cu sudoarea frunții mamei, ca pildă a credinței că odată însemnată cu divinul semn al crucii, frântă și îmbucată de meseni îi va îndestula. La masa, sărăcăcioasă, nesofisticată cu meniuri exotice, dar îmbelșugată cu „pită aburindă”, scoasă din cuptorul casei, cu lapte, brânză, caș, unt - de la vaca și oile din țarcul șurii - cârnați, șuncă și clisă atârnate-n grindă, carne de pui, rațe și gâște, crescute în bătătură, legume și zarzavat din ograda proprie și toate alese, rânduite și servite cu dragoste la masa familiei. Și nu-mi aduc aminte ca de la masă să fi lipsit moșul, bunicul, care începea cu „Tatăl nostru…, și sfârșea cu: „Îţi mulțumim Ție Doamne! Să ne fie de bine și de sănătate”! Nici nu e bine să povestim, că ajungem din nou la istorie, la…a fost odată.

Marea întorsătură!

Și mă întorc, de dragul istoriei, la originile erei pe care o parcurgem în galop. Atunci când totul se măsura în bani. Când gândirea umană, funcție de interesele „politice”, proiecta lucrurile stupide, și sofisticate, cum a fost războiul. Ca unul care, tot timpul m-am pregătit pentru război, recomand lectura cărților mele doar pentru învățătura, din care să se rețină: așa nu! Ca unul care, am fost educat în familie de creștini, înțeleg să-mi fac datoria. Iar datoria de ostaș a fost aceea de a veghea ca neamul să nu piară, să se bucure de cel mai de preț bun lăsat de Dumnezeu: libertatea.

În acest spirit s-a făcut, ca dreptatea să fie cuprinsă în faptă și de egala îndreptățire, cum grăia poporul, să beneficieze tot Omul. Dacă bine îmi amintesc, am discutat de multe ori cu tine, juniorule, despre ceea ce datorăm înaintașilor: respect. Și încă cu suflet creștinesc, cu generozitate față de toți, și cu aleasă grijă față de seniori. Să te supui acestei datorii, și să asculți, apoi să rezolvi nevoile oamenilor care apelează la tine, ți-am transmis. Să fii vigilent la dușmani, că tare aș vrea ca să-i fi aruncat eu însumi în fundul iadului, cu trăsnăile lor cu tot, să pot astfel mântui țara. Dar asta n-a făcut nimeni până acum.

Și revin cu exemplu la vecinii noștri unguri. Românul guvernator, temporar, și cardinal Nicolae Olahus (10 ianuarie 1493 - 17 ianuarie 1568), credea că „odată unită Ungaria” [12] ura va fi ținută în frâu. Împotriva „moliilor devoratoare trebuie să lupți, să transpiri, să nu încetezi să speri. Amorțeala și adormirea necesită sfaturi înțelepte. Gloria străbună fă-o să fie veșnică prin fapta de fiecare zi”, era teoria care l-a animat toată viața pentru echilibru.

La școala capitulară din Oradea (1505-1512), sub protecția episcopului Turzó, a învățat Nicolae Olahus: gramatica, retorica, și dialectica, adică știința de a interpreta poezia și istoria clasică, de a scrie și citi latinește. Aritmetica, geometria, astronomia și muzica erau discipline de studiu. De la George Peuerbach, venit de la Viena, autorul tabelului eclipselor solare, cunoscute ca „Tabulae Varadiensis”, a deprins decriptarea manuscriselor din biblioteca de la Oradea, mutată de Matei Corvin la Buda, distrusă apoi de turci. Educat în „spirit umanist”, la școala din Oradea[13], după cum remarca istoricul colonel Ioan Țepelea, „spiritul lui Olahus" a rodit reflexiuni atât asupra frământărilor unui cărturar, martor şi actor al unor momente cruciale din epoca sa, cât şi asupra măsurilor luate de el ca exponent al puterii religioase şi laice din acest colţ al Europei. Prima întrebare la care trebuie să răspundem se referea la apartenența lui Olahus la patrimoniului cultural românesc, ca descendent dintr-o familie voievodală, ataşat de limba şi originea strămoşilor, sau la patrimoniului maghiar ca exponent de vârf al organizării religioase şi politice din Ungaria?".

Răspunsul, în opinia istoricului orădean, în spiritul deschiderii spre Europa, nu poate fi decât: „Olahus, scriitor de limbă latină, demnitar important al regatului maghiar, aparţine - prin opere delimitabile - ambelor culturi şi popoare. Este de altfel, cazul mai multor autori din perioada Renaşterii care au făcut apel la verbul latin, dar şi cazul unor scriitori dezrădăcinaţi din solul patriei pe motive politice - autori atât prin opera lor în limba maternă cât şi prin scrierile ulterioare în limba ţării de adopţie. Ne vom rezuma a-i aminti doar pe Eugen Ionescu şi Emil Cioran. Cercetătorii vor întâlni tot mai des acest fenomen al apartenenţei la două culturi lumea de mâine. în cazul lui Olahus consemnăm și opinia unui cercetător maghiar, Toth Istvan (Alkinoos Kertje, 1970, p. 157), care vorbeşte chiar de „tradiţia comună româno-maghiară”[14] la nivel european.

Este de reținut că opera istorică a lui Nicolae Olahus, din volumul Ungaria (1536), conferă, prin cele 8 capitole din 19, date monografice importante despre Dacia, el fiind primul dintre români care, în limba latină, oficială a cancelariilor europene, scria despre originea romană a valahilor, despre unitatea lor din toate provinciile. Spiritul umanist a lui Olahus, manifestat în calitatea sa de înalt prelat catolic, ocrotea plebea, susținând că fiind creaturi ale ființei divine „toți au aceleași drepturi”. Față de iobagii români și salvarea lor din umilința separată de „unio trium noționum”, el arată originea lor nobilă cu „pecetea istoriei legitimați”[15]. Piedestalul înalt pe care, umanistul român Nicolae Olahus, a așezat persoana umană și credința vor constitui pilde, două secole mai târziu, pentru Școala Ardeleană. Mai reținem și faptul că la venirea popoarelor barbare trecerea lor spre teritoriul de astăzi a Ungariei, se făcea peste teritoriul unde locuiau și se numea „Dacia”, stabilindu-se la nord de râul Tisa.preciza cu precizie Nicolae Olahus în istoria sa. Ți avansa ca ipoteză posibila locuire a acelor teritorii de dacii-Ungariei, retrași de teama lor , deveniți daci-danezi (deși cronicile lor vorbesc despre origini de goți, cu numele derivat din Dan.).

Despre toponime, sunt făcute precizări de așezare pe patru râuri: Dunăre, Tisa, Drava și Sava. Provinciile române: Moldova, Muntenia, Transilvania erau clar delimitate, cu domnii în scaun și relațiile lor de stăpânire a cetăților din Transilvania, graiul comun al valahilor, cândva latin erau menționate în capitole distincte. Olahus emite și judecăți cu valoare strategică cu privire la configurarea terenului cu trecători dinspre Muntenia, în care adesea turcii au fost surprinși. În timp ce ofensiva spre Ungaria era mai lesne de făcut din Transilvania, în lungul râurilor. Practicarea agriculturii era recomandată pentru culturi de grâu, orz, legume, viță de vie, creșterea animalelor. Locurile Transilvaniei erau populate de patru „nații de obârșii diferite: maghiari, secui, sași și valahi”[16], între râurile numite odinioară: Cusus (Crișuri), Amorrois, Marisus, etc. Interesantă și întinsă cunoaștere și descriere a meandrelor făcute de Crișul Repede, traversat de 20-30 de ori într-o zi, de la izvor, până la Oradea, iar mai jos primește pe celelalte două (Negru și Alb) și se varsă în Tisa. Asemenea descrieri face Olahus și celorlalte râuri, inclusiv Aranyos (Arieș), aurit, din Transilvania. Admirația sa față de bogăția pământului, creșterea turmelor de animale, a apelor „cu pești de peste 12 picioare”, dealuri cu vii și un vin „dulce-acrișor, nobil” și din abundență, păduri atât de bogate, că „nimeni nu plătește lemnul”, precum și resurse de minereu, aur, sare „și râuri cu apă sărată folosită de țărani la condimentarea mâncărurilor, care ar putea fi cristalizată, și făcută o afacere, fiind în cantitate suficientă”, fiind menționate și locurile de extracție, ca „aparținătoare fiscului regal”[17].

Deși ocupase cel mai înalt post în ierarhia religioasă a Ungariei, la moartea sa, din 1568, episcopul locțiitor de Oradea, Francisc Forgach avea să spună: „arhiepiscop de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți la cel mai înalt rang”, deși obiectivul său politic a fost acela al ridicării regatului așa cum fusese înainte de Mohacs[18]. El nu putea admite să știe, statul, care l-a adoptat, împărțit într-un principat vasal turcilor, un paşalâc otoman şi un regat habsburgic, dar Olahus asistase, neputincios, la disputa - din Transilvania - între Ferdinand I şi Ioan Zápolya. Când nici nu mai spera, se încheiase pacea de la Oradea (1538), mediată de arhiepiscopul von Vells şi cardinalul Martinuzzi. Tratatul prevedea ca teritoriile lui Zápolya să fie anexate, după moartea sa, la cele ale lui Ferdinand. Însă regina Izabella[19], rămasă văduvă, va încălca această înţelegere, în favoarea fiului ei.

După moartea sa, nu conta nici prestația sa umanistă, nici credința sa catolică, nici erudiția competențelor sale, conta că: era român!, mentalități asemenea și atitudini, s-au transmis de atunci pe multe căi, forme și intensități. S-o fi supărat ulterior ungurii pe el pentru că a susținut unitatea lingvistică, și de tradiții religioase din cele trei țări românești, sau poate pentru că „cetatea Făgăraș, era ducat supusă boierilor munteni”, și cu siguranță pentru că, la 1547, a anulat prevederile privind „legarea de glie a iobagilor, și libera strămutare”[20], și pentru că toate națiunile din Transilvania le-a identificat după obârșiile lor etnice și religioase: unguri, secui, - care vorbeau aceeași limbă, dar aveau și cuvinte proprii, sașii – niște coloniști saxoni, din Germania, cu privilegii medievale, iar națiunea tindea spre „hungarica”. Abordarea sa depășise viziunea de până atunci, considerându-i și pe români ca națiune. Profesorul Ștefan Bezdechi, l-a numit pe Olahus „cel dintâi mare european cu sânge românesc”[21]. Arhiepiscop de Strigoniu (1553), Regent al Ungariei (1562), Nicolae Olahus a militat pentru catolicism, prigonind, fără succes luteranismul în Ungaria și Transilvania, abordând națiunea dintr-o structură modernă.

Peste timp, când trăia în Oradea Mare, Suzanna Lorántffy s-a asigurat că fetele erau învățate nu numai abilitățile necesare să conducă o casă și să educe copiii din familie, ci și să știe să citească, să scrie și să aibă cunoștințe de aritmetică  . Trebuiau să cunoască Biblia. De altfel principesa Suzanna a fost cea care a sponsorizat apariția Bibliei de la Oradea, tradusă apoi în limba maghiară. Mai puţin se ştie că în acea vreme, Oradea găzduia mai multe instituţii de învăţământ, biblioteci şi un observator astronomic, ridicat de Georg von Peuerbach, cel care, în 1450, a stabilit meridianul zero al lumii chiar în incinta Cetăţii.

Ce valoare formidabilă aveau acele cărți editate sau transcrise la Oradea aflăm din mărturia unui profesor vienez al vremii care, afirma chiar, că piesele din colecţiile bibliotecilor erau „mai valoroase decât aurul şi argintul”. Pe vremea lui Nicolae Olahus, arhivele menţionează existenţa unei imprimerii locale în 1565, primul tipograf fiind un vienez stabilit aici, Raphael Hoffhalter, care avea să imprime peste 130 de cărţi, dar care a devenit „tipograf regal” la Alba Iulia, sub principele Ioan Sigismund al II-lea. La Oradea tipografii – tată și fiu – au tipărit cărți în limba latină, inclusiv un calendar. Biblia de la Oradea, lucrată la o tiparniţă din lemn, expusă acum în Muzeul Cetăţii și orașului Oradea. La fel ca numeroase alte cărţi, cartea a fost distrusă în 1660, când turcii au cucerit cetatea Oradea şi au oprit activitatea de imprimare.

Ca „stat de necesitate europeană”, cum numea Nicolae Iorga, România Mare situată de la Marea Neagră, veghind la gurile Dunării, peste Carpați, situând țara chiar în „Centrul Europei”!, borna care marchează locul fiind la doar 5 km de granița de Nord, ne mai aflăm tot acolo? Ca stat al U.E., în afară de obligații mai avem și alte îndatoriri? Drept la muncă da, avem!. Și cum a apărut această mare întorsătură de intoxicare mondială: cu frica?, și distanțarea socială, în loc de cea fizică, medical necesară, încă nu e clară sursa, scopul și beneficiarul. Ciudățeniile pot fi legate de coincidențe, care n-au fost niciodată întâmplătoare. Dacă ceva s-a descoperit, domeniul militar a fost primul aplicant, în toate timpurile. Oare ce urmează?

Aranjament grafic - I.M.