Noiembrie, lună de toamnă târzie dar ploioasă şi pe alocuri călduroasă. Sunt vremuri noi în care, printre altele, a renăscut comerţul arhaic, dar cu „straie” noi, neocapitaliste. Cum ar fi unul nu prea ştiut de tineri şi uitat şi de noi cei nu prea tineri: vânzatorii ambulanţi. Alături de renaşterea altor profesiuni tradiţionale de altădată: dulgher, constructor de case, dogar, fierar, grădinar, potcovar (meserie oarecum suprinzătoare, dar normală în condiţiile cele noi de revigorare a transportului cabalin), dar şi noile profesii (unele chiar vechi) : lăcătuş-mecanic, sudor, electrician, dar mai ales şofer. Un bătrân îşi expune, îşi strigă (mai ales) produsele muncii Domniei sale din vara ce trecu : usturoi cu căpăţâni ceva mai mari decât o moneda de 50 bani. M-am apropiat şi i-am „examinat” marfa: funii de câte 10 căpăţâni, la preţul unei beri ieftine, comercializate în mediul rural (2,5 lei). Mă hotărăsc să cumpăr două funii. Bătrânul insistă: „Cumpăraţi mai multe, Domnule, că usturoiul meu este sănătos”. Bătrânii noştri, cei care ne-au dat viaţă, ne-au crescut, ne-au educat, ne iubesc mult, poartă pantaloni peticiţi (nu precum aceia care astăzi înseamnă „utimul strigăt” din modă!) se adresează nouă, oh, Doamne!, cu …„Domnule”!. Precum Bătrânul care poposise la poarta mea. Văzându-ne, în costume, în treninguri (unele cu embleme care, pur si simplu, i-au năucit) sau în „geanşi” (pantalonii bunicilor americani crescători de animale !) ne considera „domni”. Hmmm!. Bătrânii noştri ne gratulează cu apelativul „Domnule”! Superbă şi emoţionantă probă de respect şi de bun simţ.

Demnitatea şi insistenţa respectuoasă a Bătrânului sosit la poarta mea de la margine de sat, de la margine de Bărăgan m-au convins să cumpăr patru funii (valorând 10 lei). În luna decembrie a aceluiaşi an, pe şoseaua bucureşteană, Pantelimon, un negustor de modă nouă, mi-a oferit spre vânzare usturoi turcesc. Cu căpăţini a căror mărime nu poate fi comparată cu actualele monede româneşti.

Au venit sărbătorile de iarnă cu pregătirile tradiţionale. Cârnaţii au fost obţinuţi din carne românească (din porcul crescut cu multă trudă) şi usturoiul turcesc (curăţat cu multă uşurinţă). Iarna era spre sfârşite. Au venit sărbătorile de sfârşit de iarnă, început de primăvară, Lăsatul secului de carne, apoi acela de brânză, începutul postului de Paşti. Pentru a pregăti tradiţionalele bucate ocazionate de aceste atât de dragi sărbători pentru noi, românii, am apelat la carnea de porc. Cea obţinută cu multă trudă şi conservată prin binecunoscutele metode tradiţional-ţărăneşti: afumare, sărare, conservare în untură şi am dorit să pregătim ceva românesc. Cu tradiţionalul „mujdei de usturoi ” - o mâncare salvatoare în vremuri de restrişte şi sărăcie din atât de zbuciumata istorie a poporului român. Am căutat şi descoperit în cămara mea rurală usturoiul turcec cel care se curăţă cu multă usurinţă. Numai că peste splendidele „capsule” de usturoi … „made noiembrie”, timpul a trecut. Eram deja înspre sfârşitul iernii anului următor şi frumosul, apetisantul usturoi turcesc se prezenta sub forma unei paste vâscoase urât mirositoare. Ne-am adus aminte de Bătrânul cu usturoiul său (de mărimea unei monede ceva mai mari de 50 bani) pe care l-am găsit în cămara mea, parcă uitat de Dumnezeu. Şi de noi, oamenii. Era aşa cum l-am cumpărat de la Bătrânul cel poposit la poarta mea. Constituia munca unui Bătrân. Care putea fi Tatăl meu, Bunicul meu, Bătrânul meu. Sau al dumitale, stimate, Domnule cititor. Hiberna acolo, în cămara mea, în aşteptarea recunoaşterii valorii muncii aceluia care s-a aplecat cu dragoste asupra pământului. Înainte de a se întoarce „la izvoare” (cum superb spune poetul Romulus Vulpescu: „Vine o vreme/ Vine o vârstă/ Scrisă-n calendar…”. Şi, poate, Bătrânul nostru, cel care a poposit la o poarta din judeţul nostru (întâmplător la cea a semnatarului acestor rânduri) ne-a mai dăruit nouă, celor (mai) tineri (înainte de trecerea sa în lumea celor „de dincolo”) o proba a hărniciei sale şi a dărniciei pământului nostru. Adică, românesc!