Mititelu CezarÎn primăvara anului 1975 subsemnatul, în calitate de student la Filosofia bucureșteană, locuiam în complexul zis „6 Martie" (campus denumit după ziua instalării primului Guvern comunist al lui Petru Groza), situat între Facultatea de Drept şi Opera Română. Aici l-am cunoscut pe un fost coleg mai mare, terminase Filosofia în 1973, se numea Cezar Mititelu, și căruia apropiații îi spuneau Cezărică. De la bun început vreau să zic că era, cu siguranţă, un vagabond de geniu, în vechea tradiţie balcanico-bucureşteană, ilustrată de exemplu cu un personaj literar celebru, precum Zacharias Lichter. Născut în 1945 la Bârlad, Cezărică a făcut mai întâi vreo doi ani de Facultate de Geografie la Iaşi. Nu a mai terminat Geografia, pentru că în acest timp a citit enorm filosofie şi clasicii literaturii ruse. Aşa că a venit la Bucureşti, la Facultatea de Filosofie, pe care a luat-o de la capăt.

Era mai bătrân decât colegii lui de promoţie de la Filosofie şi avea deja ceea ce nemţii numesc Weltanschauung. Era bine cunoscut de către profesorii Facultăţii şi era intrat deja în folclorul universitar şi în legendele locului. Între multe altele, a fost în stare să facă una de pomină. În acea vreme, s-a redus durata studiilor la Universitate de la 5 ani la 4 ani. Această reducere a picat, din câte îmi amintesc, pe anul universitar 1971/1972, în sensul că în 1971 a fost ultima promoţie cu 5 ani, iar în anul următor, în 1972, a fost prima promoţie cu 4 ani. Cezărică al nostru ar fi trebuit să termine facultatea în 1970, dar în anul patru a rămas repetent în mod voit, prin neprezentare la un examen, tocmai ca să prindă în 1971 ultima promoţie cu 5 ani. După care a rămas repetent din nou, tot în mod voit, în ultima promoţie cu 5 ani, fiind trecut din oficiu în anul patru. A ajuns de fapt pentru a treia oară în anul patru, an pe care o dată l-a repetat şi a doua oară l-a absolvit, iar acuma se afla în situaţia să-l repete din nou, altă soluţie administrativă nu era. Oamenii se amuzau pe seama lui, toată lumea ştia că repetenţiile lui nu sunt pe bune, că omul era super-deştept şi că voia să mai tragă de timp şi să-şi prelungească la maximum durata statutului de student.

Pe Cezărică l-am cunoscut la cantina studenţească de lângă Operă, în primăvara anului 1975. Nu mai avea statut de student şi nici nu mai locuia în cămin, dar nici nu avea de gând să plece din Bucureşti (fusese repartizat profesor la un liceu undeva în județul Bacău). Era deja încărunțit şi arăta mai vârstnic decât era în realitate, la treizeci şi doi de ani arăta ca la vreo patruzeci, umbla îmbrăcat aşa-zicând decent, ca un profesor din provincie, cu pardesiu şi pantaloni de stofă, adică fără blugi, barbă şi plete cum era pe atunci la modă în lumea studenţească, având tot timpul asupra lui o voluminoasă geantă din piele. O femeie care distribuia tacâmurile la intrare în cantină îl întreba de fiecare dată, maşinal, „da' nu ai mai terminat facultatea, maică?" Am început să discutăm despre scriitori clasici ruşi, din care eu am fost citit până atunci, cu excepţia lui Dostoievski şi Cehov, puţin şi superficial. Apoi l-am găzduit pe blat, cu acordul colegilor, în camera de cămin cu nr. 443 în care locuiam. Faptul nu era absolut nou, cu un an mai-nainte la Căminul din Panduri, la noi în cameră a mai locuit, tot clandestin, un student de pe la Teologie dintr-un sat de pe lângă Craiova.

Aşa s-au pus, încetul cu încetul şi inconştient, în camera 443 din corpul C al Complexului studenţesc de lângă Operă, premisele pentru o conexiune între discuţiile despre literatură purtate de către un grup de studenţi, cu ideile lui Paul Goma despre nevoia unei mai mari libertăţi pentru scriitorii din România, emise la Restaurantul Uniunii Scriitorilor. Şi aşa am căpătat noi, în ochii Securităţii, acea importanţă deosebită care, odată ajunsă la un punct critic, se lăsa cu deschiderea unui dosar de urmărire informativă. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că pe patru dintre noi ne urmăreşte Securitatea, eu nu aş fi crezut şi aş fi zis că acela este şi el victima stării de spirit, caracterizată prin mentalitatea paranoică în sens cultural, potrivit căreia Securitatea urmăreşte chiar pe toată lumea.

Dosarul l-am citit foarte târziu, abia în luna mai a anului 2010, după ce au trecut peste trei decenii de la consumarea faptelor. Mai întâi, am avut senzaţia că este vorba de o poveste tristă, care priveşte pe nişte străini. Apoi, pe măsură ce am parcurs filele dosarului, am simţit bătăi de inimă care îmi spuneau că spiritul care animat atunci acele fapte este încă viu şi că trebuie, pentru expiere şi salvare, să le mărturisesc încă o dată în scris. Să prezint versiunea mea pe care cititorul, implicat sau nu, să o poată confrunta cu versiunea din notele informative, pe care le-am publicat într-o carte în facsimile[1].

Cezărică, aşa cum îi spuneam între noi, avea lecturi filosofice apreciabile şi avea asimilate oarecum natural ideile filosofice fundamentale ale clasicilor dar, cu toate acestea, prefera ca material de lucru pentru expunerea ideilor sale literatura universală, mai cu seamă marea literatură rusă, pe care o cunoştea ca nimeni altul. În perioada studenţiei, eu am făcut mari sforţări sistematice şi am citit aproape integral Kant şi Hegel, aşa am putut să mă conving că lui Cezar nu-i erau deloc străine aceste texte. Cu toate acestea, el insista să avem citiţi bine câţiva scriitori de primă mărime din toate marile literaturi ale lumii: Cervantes, Gogol, Tolstoi, Cehov, Gorki, Flaubert, Stendhal, Maupassant, Lampedusa, Babel, Bunin, Swift, Igor Stravinski, E.M. Forster ş.a. Mai era obligatorie cunoaşterea Bibliei, precum şi a gândirii muzicale conţinută în câteva capodopere ale muzicii simfonice universale. Era o listă relativ scurtă, ceva de genul experimentului mintal: ce cărţi ai lua cu tine, dacă ar fi să trăieşti zece ani pe o insulă pustie? Deci, părerea lui era ca intrarea în filosofie să nu se facă cu autori de filosofie, ci cu literatură (vreo douăzeci de autori) şi cu muzică. Mult mai târziu mi-am dat seama că omul avea dreptate.

Filosofia are ca particularitate fundamentală faptul că este alcătuită din abstracţii supreme. Bineînţeles, cu asta nu spun o noutate, dimpotrivă această afirmaţie este în chip evident un loc comun. Vreau însă cu aceasta să spun altceva. Solul sufletului tânăr trebuie să fie pregătit (vorba lui Noica), arat şi îngrăşat cum ar veni, spre a primi abstracţiile filosofice. Sămânţa filosofiei, la fel ca în parabola evanghelică a Semănătorului, nu poate să rodească într-un suflet gol sau sterp sau cu spini sau cu uscăciune, adică într-un suflet în care nu este sedimentat un strat gros şi fertil de humă de ordin imagologic. Pentru ca aceste abstracţii să prindă rădăcini, iar filosofia să devină un fel de a fi, sufletul tânărului care vrea să înveţe filosofie trebuie să fie cultivat în principal cu două forme de cunoaştere, privilegiate sub raportul imaginarului pe care îl conţin, fie cu teologie, fie cu artă. Ideal cu ambele. Sufletul trebuie să aibă deja pregătită în sine dimensiunea reprezentării, de exemplu a imaginii create de literatură sau a imaginaţiei stimulate de muzică. Trecerea de la o abstracţie filosofică până la contrariul ei, suprema cuprindere logică după Aristotel, nu se poate face în mod propriu fără ca acest demers să nu „consume" ceva din mediul reprezentării. Filosofia recurge uneori la exemplificări pentru a se putea face înţeleasă, fapt dispreţuit însă de către filosofii mari („în filosofie exemplele sunt cârjile judecăţii", a spus Kant).

Ne rămâne literatura. Ea este o „oglindă măritoare a vieţii". Iar viaţa ca atare are două dimensiuni de o evidenţă izbitoare: spontaneitatea şi concreteţea. Dialectica filosofică, trecerea de la ceva determinat la contrariul său, este vizibilă în literatură în mod spontan şi concret. Conţinând de-a valma povestiri despre viaţă şi moarte, comedii şi tragedii, literatura este ea însăşi o dialectică spontană. Desigur, poţi învăţa şi poţi repeta pe de rost o frază, un principiu din Logica lui Hegel de exemplu, chiar fără să fi citit deloc literatură, dar este cu totul altceva dacă, atunci când meditezi la o propoziţie filosofică oarecare, poţi să ai în vedere, în memorie, conţinutul unui roman precum Război şi pace al lui Tolstoi sau o reprezentare despre construcţia muzicală, precum aceea din Poetica lui Stravinski. Diferenţa poate fi uriaşă, totală chiar. Putem avea aici exact diferenţa dintre un papagal şi un om viu.

Ei bine, pentru unii dintre noi, Cezărică a devenit prototipul omului viu, spre deosebire de unii dintre dascălii noştri de la Facultate, cu o cultură precară, care repetau papagaliceşte nişte afirmaţii învăţate mecanic, în tinereţe, din clasicii marxismului. În definitiv, oricine poate învăţa să spună oricând, imediat şi pe negândite, exact contrariul a ceea ce a spus mai-nainte interlocutorul, dar asta este psitacism şi hebefrenie, nu dialectică. Realitatea şi adevărul contrazicerii vin din capacitatea de a parcurge mintal, în mod rapid, un imens material empiric sau de ordinul imaginarului şi numai după aceea să scoţi, în mod convingător, argumente de sens contrar. Cezărică a ajuns practic să dubleze Facultatea, cu aproape toate cadrele didactice la un loc. Simţeai cum în expresile lui, în chiar fiinţa lui, dialectica de tip socratic devine ceva viu şi adevărat.
De la el am învăţat şi cum se citeşte cu adevărat un roman, o proză de ficţiune în genere, după ce criterii trebuie selectate şi memorate pasajele semnificative, cum trebuie degajat din lectură universul de simboluri, cum trebuie făcute nişte conexiuni, de fapt cum trebuie reconstruit romanul în idee, cum trebuie aplicată o exegeză în raport cu un roman dat etc. Bineînţeles, omul citea şi altceva în afară de capodopere, citea şi literatura curentă, autohtonă, de ficţiune sau de specialitate. Erau frecvente cazurile când cărţi ale autorilor români din domeniul filosofiei sau din domenii adiacente erau citite în faţa noastră cu „maximă exigenţă". Atunci Cezărică desfăcea cartea filă cu filă, citea fiecare filă cu voce tare, ne întreba dacă nouă ne spune ceva, rupea şi arunca la coş filele care nu spuneau nimic, păstra separat filele pe care găseam vreo idee notabilă, pe care o memora. Atunci volume de câte 300-400 de pagini erau reduse la maximum 10-20 de pagini, care meritau păstrate şi memorate.

Vagabondul nostru îşi ţinea lecţiile, de fapt discuţiile libere cu noi, în câte o încăpere din cămin, sală de lectură sau uscător, evident fără plată, atâta doar că îl găzduiam pe blat. Se mulţumea cu puţin, ceva cafea, ţigări (fuma în continuu) şi mâncarea pe care i-o aduceam de la cantină. Dacă mai era o vodcă rusească sau un cabernet bulgăresc, atunci când mai reuşeam să vând câte o carte, era cu atât mai bine. Nu cerea niciodată bani, cu excepţia unor cazuri în care avea nevoie de bilet de tramvai sau troleibus, era vorba de mărunţiş - un leu, cel mult doi lei. Nu stătea mult, două-trei zile, până când discuţiile lâncezeau şi noi ne apucam de lectură, atunci el dispărea misterios nu se ştie unde, dar revenea cam o săptămână mai târziu. După câte o astfel de pauză, şi el şi noi aveam subiecte proaspete de discuţie, idei noi. La cămin a fost adus prima dată de către mine, aşa cum reiese şi din declaraţia dată de către Călin Vlasie la anchetă (a se vedea D.U.I. „Horia", deschis de către Securitate în aprilie 1976, cu nr. I 234327, cota C.N.S.A.S.).

Modul în care decurgeau discuţiile este descris în Notele informative cu o precizie rară şi în acelaşi timp total nerelevantă, aşa cum fac de regulă idioţii când le ceri să povestească ce au văzut la cinematograf. De exemplu: „Faptul că el [Cezărică] conduce discuţiile rezultă din observaţiile sursei care a observat (sic!) prin geamul uşii că el acordă cuvântul participanţilor, el este cel care vorbeşte cel mai mult, probabil că tot el programează întrunirile. Odată a fost observat că citea celor de faţă dintr-o carte, într-un ritm alert, ceilalţi ascultând foarte concentraţi şi preocupaţi. Ultima întrunire a avut loc pe data de 23.03.1976 şi a durat aproximativ între orele 21-23. Unele durează însă până dimineaţa". Trebuie să mai spun că la discuţii nu participam numai noi, cei patru urmăriţi - în ordine alfabetică: Horj, Iuga, Teişanu şi Vlasie - ci şi alţi studenţi de la Filosofie care locuiau în cămin, după cum sunt menţionaţi în „Nota" de sinteză dactilografiată de „organ" şi anume: Mitrache Alexandru, Enăşel Horia, Necşuliu Dorin, Munteanu Vasile, Mircea Oliv, Sterea Ion, Dumitraşcu Ion, Alfiri Ion sau Kelemen Andrei, toţi studenţi la diferite secţii ale Facultăţii de Filosofie, dar care nu sunt consemnaţi că ar fi făcut „comentarii ostile".
- Va urma -

Notă: Cezar Mititelu s-a născut la Drăgușeni, Galați și a copilărit la Bârlad, unde și-a făcut studiile medii. A fost student al Facultății de Istorie-Geografie a Universității din Iași între anii 1963-1966, după care a studiat la Facultatea de filosofie a Universității din București (1966-1973). După absolvirea facultății, Mititelu a refuzat să intre în câmpul muncii, în semn de protest față de realitatea economico-socială din Republica Socialistă România. A dus o viață de semi-vagabondaj, fără domiciliu fix, dormind pe la cunoscuți și întreținându-se din sumele de bani pe care i le dădeau aceștia. A început să aibă influență în rândul unor studenți ai Facultății de filosofie, care îl găzduiau în camerele lor din căminele studențești. În urma unor „abateri" ale unor studenți ai facultății de filosofie aflați sub influența lui, Mititelu a intrat, în aprilie 1976, în atenția Securităţii, ca propagator al unor concepții ostile politicii statului și Partidului Comunist Român. În urma demisiei din U.T.C. a unor studenți ai aceleiași facultăți, în 1978, Mititelu a fost arestat și internat la secția psihiatrică a spitalului penitenciarului Jilava, oficial pentru a-i fi testată capacitatea de muncă. Scriitorul Alexandru Monciu-Sudinski, prieten al lui Mititelu, a declarat greva foamei în semn de protest și a alertat postul de radio Europa Liberă și organizația Amnesty International. Mititelu a fost eliberat, pe 18 mai 1978, după 32 de zile de reținere, fără a se lua alte măsuri împotriva lui, cu diagnosticul „apt de muncă". În februarie 1980 Mititelu a fost arestat din nou și condamnat la șase luni de închisoare contravențională pentru „parazitism social", în baza Decretului 153/1970. După ieșirea din închisoare a continuat să ducă același mod de viață, inclusiv după căderea regimului lui Ceaușescu. S-a sinucis în 1999[2].

-----------------------------
[1] Nicolae Iuga, Securitatea, Cezarul și sfoara de câlți a lui Elie Wiesel, Ed. Limes, Cluj, 2012.
[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Mititelu