Fusei la Klaufand. Mai bine zis, iar fusei din nou la Klaufand, că prima dată uitai de ce mă dusei, așa că, mă dusei iar din nou, când mă-ntorsei. Păi, dacă puseră ăștia Klaufandu’ în spatele cășii mele! Două lucruri îmi plac mie la Klaufand. Unu e când îi văd pe ăia care degustă câte un ciorchine, câte o prună-două-trei, câte un covrig-doi-trei, și, după o juma de oră pleacă sătui. Păi, dacă n-au găsit ce căutau, ce să mai facă oamenii? Ce vină au ei că ăia de la Klaufand n-au făcut aprovizionarea cu ce le trebe lor?

Al doilea e ăla de care-am mai povestit. Îmi plac copiii mici din cărucioarele de cumpărături ale părinților, că mă strâmb la ei, se strâmbă și ei la mine, ce mai, trai nineacă! Da-mi plac și ăia mai măricei, care împing ei cărucioarele, bagă viteză și pe urmă se suie-n ele. Dacă ar fi existat așa ceva când eram eu mic, să fiu al naibii dacă n-aș fi fost în stare să rămân mic până acuma, doar ca să mă joc și eu cu cărucioarele astea!

Când să ies din Klaufand - că d-aia și uitai de ce mă dusesem -, un el și o ea descărcau marfa din cărucior. Nu știu ce-i veni lui și, exact când treceam eu prin dreptul lor, el zise „Timpul trece, timpul zboară”. Nici n-am apucat să-l văd dacă era tânăr sau bătrân, că, în mine a încolțit… nu știu cum să-i zic, e chestia aia care-i îndeamnă pe poeți să scrie poezii. M-a pocnit așa, dintr-o dată, taman pe mine, care n-am mai pățit așa ceva în viața mea. M-a pocnit și… Timpul trece, timpul zboară/ Numai noi „întinerim”/ Din ce-am fost odinioară/  Ne-ndreptăm spre țintirim. Acu îmi pare rău că nu m-am uitat la omul ăla. Că, poate aranjam cu el și mai zicea câte ceva chiar când treceam eu pe lângă el. Să fi văzut ce poezii scoteam despre libertăţile Societăţii civile cu epoleţi.

Societatea, ce mama dracu’e societatea asta? O îngrămădeală de indivizi… individuali. Indivizi despre a căror libertate, societatea, mai ales zisa „societate civilă” care, la români, e plină de epoleți mai ceva ca portarii de la marile hoteluri, perorează zi și noapte. Și pe urmă, după ce perorează, ce face socitatea cu libertatea indivizilor? Păi, ce să facă, o îngrădește. Îi pune bariere, le trasează indivizilor poteci pe care îi obligă să meargă, nu-i lasă nicidecum să o ia pe unde le-ar veni lor bine, sau pe unde le-ar place, sau pe unde-i trage inima. De exemplu, le fixează locuri la admiterea în diverse școli, pentru că, vezi Doamne, n-are ea nevoie de mai mulți școliți în acele domenii, deși, poate, în societate, la momentul acela ar fi fost mai mulți care ar fi mers cu succes pe drumul ce li s-ar fi deschis, dacă nu le-ar fi fost blocat prin limitarea numărului de locuri la admitere. Și nici măcar n-are nici-un folos societatea de pe urma acestor îngrădiri.

Eu pot exemplifica, în deplină cunoștință de cauză, ce avantaje ar avea societatea dacă i-ar lăsa pe indivizi absolut liberi, adică așa cum mincinos perorează societatea. Pe când eram eu copil, aproape toți băieții visam să ne facem piloți și/sau milițieni și ne doream o trotinetă. Ei, pricepe societatea ce beneficii ar fi avut dacă ne-ar fi lăsat pe toți să facem ce vroiam noi? Nu pricepe, așa că-i explic eu.

Acuma, TAROM-ul n-ar mai fi fost în faliment, aviația militară n-ar fi avut nevoie de fier vechi american, iar flota aeriană românească ar fi fost deasupra „British Airways”, „China Airways”, „Singapore Airways” și toate celelalte al căror nume nu-l știu eu.

Acuma, în România, cazul Caracal nu ar mai fi fost posibil, iar bolșevicul cotrocean ar fi fost arestat de la prima încălcare a actului fundamental al ţării, nu ar fi continuat să joace cazacioc pe Constituție și nici limbiștii lui n-ar mai fi putut să-l aplaude. Sau, l-ar fi aplaudat acolo, în celula în care ar fi fost „cazați” toți încălcătorii de Constituție a României. Și n-ar mai fi fost nevoie să apară saltimbancii ăia politici, care au umplut străzile Bucureștilor cu trotinete de tot râsul, pe care le poți folosi pe bani, pentru că fiecare am fi avut propria noastră trotinetă, d-aia mișto, cu rulmenți care zbârnâie pe asfalt, cu care ne dădeam fără să le dăm pomană financiară saltimbancilor politici. Probabil, cei de la malul mării, sau de pe malul Dunării, visau să se facă marinari. Vă dați seama ce flotă am fi avut azi! Nu … ca acum.

Tot atunci, toate fetițele vroiau să fie doctorițe. Nu exista păpușică neascultată cu stetoscopul, neîntoarsă  pe toate părțile până i se descoperea suferința și era vindecată.  Păi, ele, n-ar fi plecat de acasă și n-am fi avut criză de medici, iar când am fi ajuns la ele ne-ar fi ascultat cu stetoscopul, ne-ar fi pus să căscăm gura și să scoatem limba, ne-ar fi controlat pe toate părțile până descopereau ce afecțiuni avem, nu se rezumau la a ne întreba pe noi ce avem. Nu mai zic de cele care țineau morțiș să fie învățătoare. Că, pe vremea aia, niciuna nu-și dorea să plece în Italia „la produs” și nici să se angajeze la multinaționale ca să joace cazacioc în Piața Victoriei pe ritmul melodiei „Jos guvernu’”, sub bagheta marelui bolșevic cotrocean.

Ei? Ce zici societate? Da, tu, societatea aia civilă… cu epoleți.

Aranjament grafic - I.M.