Biblioteca în alfabetul Morse 

„Cavou fără cruce, sub negrul blestem,/ Cu sumbre celule, firide de gheaţă,/ Cetatea tăcerii în care zăcem/ Departe de lume, departe de viaţă!// Cu ţipăt târziu, cucuvelele stranii,/ Trecând prin nesomn de lihniţi deţinuţi,/ Ne sfâşie noapte cu triste jelanii,/ Ca plânsul copiilor noştri pierduţi.// Departe, mor visele toate pe rând,/ Tiptil, deznădejdea ne muşcă, năpârcă,/ Şi zilele schiloade se duc schiopătând/ Cu unul din noi, sau cu altul, în cârcă.// Dar surd, câteodată s-aude ceva:/ Un V ciocănit uşurel în perete./ Atunci tresărim bucuroşi că ne va/ Purta pe aripă chemarea discretă.// Serafică orgă, destoinic strigoi!/ Pereţii par clapele claviaturii/ Pe care măiestrele degete moi/ Morsează cereşte poemul culturii.// Şi zidul dispare topit în azur./ Porniţi peste vreme p-o tainică punte./ Pioşi ascultăm cu mulţimile-n drum/ Cuvintele Predicii Lui de pe Munte.// Din nou patriarhii şi sfinţii apar,/ Din nou Academos grădina-şi deschide./ Prietene Platon, mai plimbă-ne iar/ Prin lumea ideilor tale splendide!// S-au strâns laolaltă poeţii-n pridvor:/ Pe mantie, Charles cu-amurgul Citerei,/ Fantasticul Edgar plângând pe Lenore,/ Mihai, strălucind ca luceafărul serii.// Un K deodată zări prin pereţi,/ Şi toate minunile-n gol dispărură./ Semnal de pericol e K, şi, înceţi,/ Apar pe la uşi temnicerii, cu ură.// Cu inima strânsă în gheare de fier,/ Auzi cum pe-aproape scrâşneşte zăvorul./ Pe cine-ai mai prins nemilos temnicer?/ ... Şi-n noapte, un ţipăt şi-mplântă fiorul.// Cu lanţuri, şi foame, şi frig de nescris,/ Celulele negre aşteaptă posace,/ Pe furii ce rup din Eden interzis,/ Regali, trandafirii luminii cu ace” - Aiud, 1958. (Constantin-Aurel Dragodan, Itinerare în Lanţuri-Poeme 1945-1964, op. cit.). 

Demostene Andronescu este născut în 3 Decembrie 1927, în Câmpurile de aur ale Țării Vrancei și merge pe 96 de ani, fiind încă verde...)

Demostene Andronescu a fost și este încă, un răsfățat al Cerului abastru și al pământului verde, dacic, în care oficiază zilnic trăirea întru Liturghia Poemului cult, cădind cu fulguirea gândului serafic și pana păunului cu mulțimea ochilor de heruvim ce ne privesc de pe coada sa majestuoasă, slove de jar, pe cărarea fierbinte a Neamului, smulgând astfel, Clipa din eternitatea suferinței și dăruind-o clipeiveșniciei dragostei întru Hristos și legendarii, sacrii și nemuritorii strămoși.

Peisaj lăuntric 

„Până departe-n fund se vălureşte,/ Ca un ocean, un lan de amintiri/ Şi-n zări lăuntrice treptat descreşte/ Şi se înalţă munţi de ne-mpliniri.// O holdă de dorinţi, un gard, doi paltini,/ Un stol de remuşcări şi de regrete,/ O pajişte de dor cu maci de patimi/ Şi peste toate-un gând ca un erete.// Păreri de rău ca gene de pădure/ Ascund sub umbra lor un ochi de iaz/ Ce tulburat din dedesupturi sure,/ Doar nuferii speranţii-l mai ţin treaz.// Pe-o coastă stearpă, spinii îndoielii,/ Un trandafir sălbatic înflorit,/ Pe mirişti arse, graurii durerii/ Şi-n fund, un nuc de patimi desfrunzit.// Prin lanul de-amintiri încet coboară/ Şi pasc tăcute turme de tristeţi,/ În bozii i cucute trag să moară/ Surpate gânduri, fulgeraţi ereţi”. 

De vorbă cu sufletul meu 

„O, suflete al meu, de ce ţi-ascunzi,/ Plângând cu hohote, în palme faţa?/ Hai, şterge-ţi ochi-albaştri şi povaţa/ Ca pe un psalm ascultă-mi-o! M-auzi?// De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii/ Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete/ Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete,/ Demult, demult, de când eram copii.// Mereu înfrânt, tu freamă-ţi ca un pom/ Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,/ Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă/ Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz, şi-n somn.// Te potoleşte, pentru Dumnezeu!/ Ce-atâta bocet? Doar nu eşti muiere!/ Te înţeleg, eşti munte de durere,/ Dar nu uita, durerea nu-i un rău.// Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer/ Din care răul cu-ndârjire muşcă,/ Atâtora li-s zilele biciuşcă/ Şi pentru-atâţia viaţa e piper!// E-atâta jale-n lume, atâta plâns,/ Atâta dor, atâta suferinţă!/ Sărmanul ins, chircit în neputinţă,/ Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.// Şi-n loc să-şi facă din durere pod/ Peste mocirla vieţii-n sus, spre slavă,/ El, sângerând din răni adânci otravă,/ Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.// Sărmana gloată, în genunchi mereu,/ Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,/ Nepricepând că scrânciobul durerii/ Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.// Şi-n fiecare clipă câte-o stea/ Se stinge-n locul ei precum o pipă,/ Şi trebuie ca-n fiecare clipă/ Alcineva să moară pentru ea.// O, suflete al meu, fii tu ulcior,/ Fii amforă durerii, veşnic plină,/ Şi, sângerând celor din jur lumină,/ Învaţă, blând, să mori în locul lor!/ Pricepe că cu fiecare spin/ Ce dureros în carne ţi se-mplântă,/ Pe un obraz o lacrimă se zvântă/ Şi-n lume-i o durere mai puţin.// Cu fiecare suferinţă-a ta,/ O suferinţă undeva se stinge,/ Cu fiecare picur roş de sânge/ Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.// Şi-n fiecare limpede apus,/ Cu fiecare-ngenunchere-n tină,/ Ţi-agoniseşti, departe-n cer, lumină/ Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus”.

Îmi plânge sufletul ca un copil 

„Îmi plânge sufletul ca un copil/ Zvârlindu-şi floarea de pe ramuri ciunge/ Şi-ngenuncheat, cu el alături, plânge/ Şi-un înger trist din ceata lui Gavril.// O, suflet, suflet păcătos şi şui,/ Lunatic suflet, spune ce te doare/ De-ţi risipeşti abia deschisa-ţi floare,/ Petală cu petală, vântului?!// Ce patimi crâncene, ce dor stufos/ Te bântuiesc de freamăţi ca pădurea?/ Ce boală muşcă, cruntă ca securea,/ Din trunchiu-ţi desfrunzit şi noduros?// Ţi-e dor de cer, de pământesc ţi-e dor?/ Vrei sfânt să treci prin viaţă, vrei lumeşte?/ Hai, suflete nemărginit, vorbeşte/ Şi te-oi aprinde asemeni stelelor!/ Ţi-aş da, să taci, luceferi verzi, ţi-aş da/ Argint din lună, aur greu din soare,/ Şi scuturând pe tine stog de floare,/ Ca pe-o pădure te-aş înmiresma.// Ţi-aş face din luceferi jucării/ Şi te-aş căra în cârcă până-n stele/ Să le culegi ori să te joci cu ele/ De-a v-aţi ascunselea cu îngeri vii” (Demostene Andronescu, Peisaj Lăuntric-versuri din închisoare, Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti-2014).                                                             

Maica Teodosia-Zorica Laţcu(1917-1990)

Erudita Poetă religioasă Zorica Lațcu a fost hărăzită de Mirele HRISTOS, de Preamilosârda și Preafrumoasa Crăiasă Fecioara MARIA, să-și schimbe soarta mireană în destinul monahicesc al Monahiei Teodosia, înnobilându-se ca Poetă mistică a Crucii sub renumele de Maica Teodosia de Vladimirești. Maica Teodosia și-a scris poemele ca pe niște file de acatist, ca pe niște mărgăritare ale suferinței ivite din roua Neamului, ca pe niște tăceri tainice ce grăiesc lumină, ca pe niște fulgi de păpădie în care se resfiră pulbere de luceferi, ca pe niște viorele surprinse în lacrima surâsului divin, ce pogoară azurul peste turlele cerești.    

Tăcere 

„Cuvintele, pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte ce pogoară,/ Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,/ Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară.// Ca-ntr-un cuprins de peşteră boltit,/ M-am coborât în lumea nerostirii,/ Şi-n cutele de piatră i-am gătit,/ Acolo-n fund, un ascunziş Iubirii.// Cuvintele pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte de tăcere:/ Adânc în mine, mai adânc m-am dus,/ Acolo, unde orice vorbă piere.// De-acolo, din limanul necuprins,/ Din lumea fără mal a nerostirii,/ Pe treptele tăcerii s-au prelins/ Din ascunziş, luminile iubirii” (Zorica Laţcu, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti-2000).

Gândurile mele

„Am trimis departe gândurile mele,/ Să-şi desfacă-n larguri albele vintrele,/ Să plutească-n zarea negrului ocean,/ Unde creşte floarea vie de mărgean// Unde-n ape lucii, grele ca cleştarul,/ Sub zăvor de taină, stă mărgăritarul./ Sunt în larg ostroave verzi şi desfătate,/ Unde cresc în codri, lemne aromate,/ Şi în ape negre se răsfrâng palmieri,/ Adâncindu-şi vârful în celălat cer.// Gândurile mele le-am trimis departe,/ Dar din zarea largă s-au întors deşarte./ N-au adus nici perle limpezi, nici mărgean,/ Şi nici roduri rare de peste ocean.// Gândurile mele s-au întors în port,/ Triste, grele, negre, un convoi de mort./ Cu vintrele rupte se întorc sfărâmate,/ Fără-ncărcătura grea de aromate...// Spre ostrovul tainic, dincolo de zări,/ Gândurile mele au plutit pe mări,/ Au plutit departe, nopţi şi zile-n rând,/ Un ostrov de taină veşnic căutând.// S-a întors în mine gândul istovit,/ Dar ostrovul tainic nu l-a mai găsit...” (Monahia Teodosia - Zorica Laţcu, Ţie, Doamne, îţi voi cânta, Ed. Doxologia-Iaşi, 2013) 

Constantin Oprişan (1921-1958)

Constantin Oprișan, tânărul înțelept în care filosoful german Martin Heidegger, surprinsese pe viitorul mare gânditor ortodox carpatin, nu a fost condamnat la moarte de iudele fariseice, proletare, el chiar a fost omorât de bestiile demonice, slujbașe acelui funebru regim diabolic, instaurat samavolnic peste regatul creștin, adus în naufragiu titanic de nevolnicul cârmaci Mihai, cu pretenții de salvator. Salvator de sine poate și de împăunata custode a închipuirii, care bântuie peste Casa de Săvârșin, săvârșindu-se..., întru fantoma unei năluciri monarhice de mult apuse.

Frângându-i-se falnicul Trunchi de filosof creștin al lui Constantin Oprișan, din cioturile rămase, Dumnezeu a odrăslit Mucenicul și Poetul mistic al Crucii, din a cărui corolă, pogoară Arhanghelii stihurilor peste Aurora Boreală a Slovei isihaste.   

Să simt, s-aud, să văd… 

„Să simt, s-aud, să văd născutu-s,/ De-aceea, Doamne, dă-mi ce-Ţi cer:/ Auzul surdului Beethoven/ Şi văzul orbului Homer.// Precum Socrat trăind iubirea,/ Să-mi dai paharul ei deplin/ Şi ura rabinului Tarfon/ Să-mi fiarbă fierea în venin.// Să cad pe firul raţiunii/ Mai jos ca Marx în murdării,/ Apoi, purificat ca Plato,/ Să urc abstractele tării.// Suspinul meu să-nalţ olimpic/ Pe lira inimii suavă,/ Apoi, ca şi Baudelaire, oftatul/ Să ştiu să-l vărs ca pe-o otravă.// Pornind cu recea minţii lance,/ Pe Dante din infern să-l scot/ Şi-n carnea mea însângerată/ Să-şi taie visul Don Quijot.// Să plâng pe Nunţile lui Ruysbroeck,/ Purtând în gând pe Aristot,/ Şi ca să pot cunoaşte, Doamne,/ Tărie dă-mi să sufăr tot.// Apoi, zvârlind ca pe o zdreanţă/ Orgoliul meu wagnerian,/ Să cad înfrânt de sfânta-Ţi milă?/ Ca cel din urmă franciscan” (Constantin Oprişan, Cărţile Spiritului şi Alte Poezii, Ed. Christiana, Bucureşti-2009). 

Mihai Buracu (1930-2011)

Mihai Buracu a fost predestinat de pământ și cer, de strămoșii și sfinții Neamului, să-și schimbe soarta de creștin numeric, în destinul mărturisitorului zelos, al eroului care a strivit iadul fumegând al Infernului Pitești și al bravului Cavaler al Onoarei, ce a spulberat sub copitele calului-sinele-erudiția spiritului, pulberea Canalului Morții, făcând să răsară între spinii lagărelor și ciulinii Bărăganului, unduirea suavă a Miresmei Florilor Muceniceși, ca o mângâiere peste poporul dac prea mult încercat. 

 E scris așa... 

„E scris aşa ca soarta să ne mai joace-o farsă/ Şi-n pragul revederii să-mi dea iar calea-ntoarsă/ Spre lagărul tăcerii şi-al marilor dureri./ Nu-i chip să-ţi cer de-acuma alţi ani pentru vegheri.// Din când în când doar gândul de vrei să-l mai aduci/ La casa-mprejmuită cu vise şi uluci,/ Să se oprească-n stradă şi să privească printre/ Împutrezite scânduri şi-apoi târziu să intre/ Şi-n prag să se-nfioare de-atâta amintire./ Ce pânză uriaşă şi straniu de subţire/ Te farmecă? E praful ce când ai tras de stor/ Umplu pentru o clipă nemaiumplutul gol/ Şi-acum adoarme iarăşi pe cărţi şi pe tablouri.../ Îţi aminteşti? Sunt toate măruntele cadouri,/ Ce-au însemnat o viaţă de arşiţi fără scrum.// Dar nu... Ar fi mai bine ca să te duci de-acum,/ Căci chipul meu din raza sculptată de lămâi/ Cu ochii plini de lacrimi parc-a gemut: «Rămâi!»/ Şi parc-albind la tâmple, cu-acelaşi dor la sân,/ Plângând de-atâtea vise, ai dat din cap: «Rămân!»” Piteşti, iunie 1951. (Mihai Buracu, Din Psalmii Tinereţii, Ed. Eubeea-Timişoara, 1998)

Proorocul 

„Nu-s eu acel ce trebuie să vie/ Cuvântului să-i deie veşnicie./ Sunt doar solia Lui. Sunt ca Ioan/ Şi-asemene-i vă chem lângă Iordan.// În apa-i sfântă vă spălaţi veşmântul,/ Căci, Iată, Domnul v-a trimis cuvântul./ Ca tunetul de greu sau ca o şoaptă/ În graiul Lui, dând alte legi iubirii,/ Va curge apa sfânt-a mântuirii/ Şi pentru fiecare, de va cere,/ Se va găsi un strop de Înviere./ Aşa cum cer şi eu ca-n clipa-aceea,/ Când gura-mi ca verşi-o Salomeea,/ Încolăcit de trupul ei fierbinte,/ Să nu-mi vând harul versurilor sfinte,/ Căci pentr-o noapte-n braţele femeii/ S-ar bucura zarafii, fariseii,/ Şi spaima s-ar întinde în norod/ C-am împărţit păcatul cu Irod/ Şi-n jugul cald al coapselor măiastre/ M-am lepădat de cântecele noastre.// Mai bine, când de joc sfârşită, goală,/ Stârnind furtuni de patimă în sală,/ Din capul meu însângerat, pe tavă/ Să-şi stâmpere dorinţa cu otravă.../ ...Vai vouă, ce cu suflete deşarte/ Aţi îndrăgit păcatele de moarte/ Şi le-aţi cântat şi le-aţi jertfit la zeii/ Ce v-au deschis alcovul Salomeii./ Amarnici proorocesc strigând: Vai vouă,/ Ce nu v-aţi botezat în legea nouă,/ Cu duhul adevărului şi versul/ Acelui ce sfinţi-va universul” (Mihai Buracu, Eu sunt Scribul... Amintiri şi Poezii din Închisoare, Filos – 2012)

Slovele Poemelor poeților crucii s-au risipit/ se risipesc ca niște mirifice Mărgăritare, ca niște cuvinte alese peste sufletele frumoase ce se cern doldora și etern peste Nație, răzvrătind amintirile, prigonirile, răstignirile întru Mireasmă de Cer.

   Cuvintele alese ale poeților crucii rămân mireasmă a dăruirii, farmec sfânt într-o simfonie a cântării, arome dulci de trandafiri înrourați, chemarea unui dor nespus, cuprinderi de zări necuprinse, pogorâri de iubiri serafice, dâre de lumini arcuite într-un Curcubeu al spiritului, primeniri de vis în tainice iviri!