Acum trei zile am fost declarat persona non grata pe teritoriul țării vecine, Ucraina: aceasta-i unica surpriză de care am avut parte în viața mea și care s-a întâmplat la fix o lună și o zi după aniversarea de 70 de ani.

Sâmbătă, 1 iunie, țineam calea spre Boianul românesc din Ucraina, cel cântat de Eminescu în vestita sa Doină. Am fost invitat de frații mei români-boinceni să particip, a doua zi, la sfințirea monumentului lui Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian Porumbescu, fost preot în acest sat. Nimeni și nimic nu mă putea opri să merg la Boianul meu drag pe care nu l-am văzut de la sărbătorile din iarna lui 2018.

În jurul orei 19.00 am ajuns cu bine în vama Moldo-Ucraineană, Criva-Mămăliga, unde spre bucuria mea nu exista aglomerația de altă dată. Numai că în scurt timp mi-a căzut bucuria-n scârbă: polițista ucraineană de frontieră m-a anunțat că nu mi-i permisă trecerea frontierei pentru trei ani de zile, iar dacă mă interesează motivele, voi primi explicaţii de la organele competente. Mai pe scurt, am ajuns să fiu declarat persona non grata, pentru prima dată în cei 17 ani, de când mă țin de pelerinaje prin întreaga românime din jurul României de azi: de la poalele Alpilor și Marea Adriatică până la poalele Caucazului și Cotul Donului, de la Carpații Nordici până în Pind, Gramoștea, Sudul Albaniei și Constantinopol…

Acum stau și mă gândesc: după această rușine de care am avut eu parte în vama ucraineană Mămăliga a devenit oare țara vecină mai „Samostiinaia” și mai „Nezelejnaia” decât în perioadele de tristă faimă când au fost cedate rușinos cele trei regiuni, Crimeea, Donețkul și Luhanskul?

Ajungând acasă și vizionând micul filmuleț-uriașa provocare numită „Războiul româno-ucrainean din 2022”[1] mi-a devenit cu totul clar ce li se pregătește fraților noștri români din Ucraina, celor care mai luptă pentru limba lor maternă, pentru păstrarea școlilor în limba maternă, pentru învățământul românesc din Ucraina. Se pare că voi reveni la temă.

Aranjament grafic - I.M.