„Energia interioară dacă nu este proiectată și consumată în exterior te distruge".

Nietzsche zicea că cel care a pierdut lumea, vrea să-și câștige, să-și creeze o lumea a lui proprie în care să se poată afirma, în care să simtă că este viu, să simtă că și el contează. Azi tinerii noștri nu prea au nici o lume, nu se simt integrați în nici o lume. Se simt singuri și izolați în spatele unor lozinci mincinoase, cum că ei contează și cu ei, cu ideile lor, cu energia lor se primenește societatea românească. Se primenește de aproape trei decenii și ei tot ai nimănui rătăcitori rămân. „Tineretul poartă sceptrul" circula până nu demult o lozincă stupidă prin București. Tineretul cu care, vezi doamne, se reformau toate domeniile țării, de la domeniu politic până la domeniu spațiilor verzi, de la domeniul economic până la domeniul coroanei regale, de la domeniul juridic până la domeniul cuceririi spațiului cosmic, de la ș.a.m.d. până la etc. Tineretul poartă sceptrul... Care sceptru?, că sceptru are și regele, dar și bufonul regelui. În țară tinerii sau nu-și găsesc de lucru, deci ei nu contează, sau lucrează la companii străine, la patroni străini, pentru care, de asemenea nu contează. Pentru aceeași muncă tânărul român primește un sfert din cât primește un angajat din țara de origine a companiei respective, pentru că el, românul, nu contează, nu valorează cât străinul de dincolo care lucrează exact ca și el. Patronul îi preîntâmpină orice posibilă obiecție: „Dacă nu-ți place, pleacă. Găsesc alții o sută ca tine, iar dacă nu, îmi iau întreprinderea și plec cu ea cu tot în altă parte, în China, în Mexic, în India... Să vedem ce-o să faceți atunci și voi și frumoasa voastră țară". Dacă lucrează în străinătate tânărul român este privit cu dispreț și cu ură, este băgat automat în tagma veneticilor veniți să profite de traiul localnicilor, să le ia slujbele sau să profite de asistența lor socială, să fure sau să se prostitueze.

Românul tânăr nu are practic nici o satisfacție. Casă nu-și poate cumpăra că nu are bani, stă pe capul părinților care îi reproșează continuu ca „la vârsta asta" nu și-a făcut încă și el un rost ca lumea. În sport, de asemenea, nu-și poate găsi nici o alinare, dimpotrivă, numai motive de tristețe și umilință după cum toate echipele românești sunt ciuca bătăilor la toate competițiile internaționale. Credeți că degeaba investesc țările dezvoltate milioane de dolari în fotbal și în alte sporturi de masă, iar alte țări în carnavaluri și în festivaluri naționale? Credeți că dacă mâine echipa „Steaua" sau oricare altă echipă românească ar câștiga o cupă europeană sau măcar ar învinge o echipă de talia Barcelonei sau „Realului Madrid", ar mai sta cineva în Piața Victoriei să protesteze împotriva Ordonanței „X"? Tânărul român nu găsește nici un motiv de mândrie, de satisfacție, de bucurie. Televizorul nu-i dă decât ură, revoltă, catastrofe, înmormântări, pesimism și fatalism, de citit nu citește pentru că în școală nimeni nu i-a insuflat dragostea pentru cărți, lustruiește și el celularul pe stradă, în metrou, acasă, pe unde se află, joacă jocuri video sau își împarte înjurăturile cu niște „tâmpiți" de pe Facebook. Atâta ură, revoltă și energie neconsumată trebuie să țâșnească pe undeva. În Piața Victoriei, printre alți nemulțumiți, poate că din cu totul alte pricini, găsește și el, tânărul român care singur își zice „frumos și liber", sentimentul solidarității cu cineva, n-are importanță pentru ce, dar simte că nu mai e singur, respins, umilit, și nebăgat în seamă, își găsește și el motivația de fi: strigă, protestează, vrea să dărâme, să schimbe, să lovească așa cum este el lovit. El, tânărul, e „frumos" pentru că e tânăr, dar cât timp va mai fi tânăr? E liber, dar cât de liber este? În ce fel este liber? E liber să plutească prin viață ca o barcă fără vâsle și fără cârmă? Ca un câine fără stăpân? Ca un câine de care nimănui nu îi pasă?

Peste necazul lor, al tinerilor, vin unii să le toarne-n cap aceleași cinice minciuni sucite și învârtite de aproape treizeci de ani. Să se ascundă în spatele lor și să îi împingă înainte la război, că sunt tineri și frumoși și liberi și tocmai buni pentru rolul de carne de tun. Dați jos guvernul și vă scăpăm noi de necazuri. Gata, va fi ca în străinătate, așa cum vreți voi ca să fie. O să aveți slujbe de or să vrea și străinii să lucreze în România. Cele mai bune dintre slujbe vor fi rezervate special pentru voi, veți avea case și veți pleca din garsonierele sau apartamentele cu două-trei camere ale părinților. Nu se vor mai uita urât la voi că le mâncați pensiile. Dați jos guvernul și echipa României va câștiga campionatul european de fotbal și pe cel mondial. România va câștiga „Eurovision"-ul. La cluburile de fițe veți intra pe gratis. Veți avea transport intern și extern, pe apă, pe uscat și în aer pe gratis. Burse și facultăți pe alese, materii ușoare, fără note și cu profesori cool. Străinătatea o să-și scoată pălăria în fața României, în fața voastră frumoasă și liberă. Veniți cu toții. Veniți în Piața Victoriei și luptați contra minciunii. Luptați contra dușmanilor. Jos dușmanii țării! Jos guvernul! Huoo!... Huoo!... Pe mama lui George, când o apucau dracii, spărgea toate farfuriile și cristalurile din casă, băga foarfeca în toate hainele care-i cădeau sub mănă, dădea cu mătura în lustre. De necaz, de furie, de revoltă. După ce îi trecea se apuca să facă curat. Îi punea apoi pe toți ai casei, luni la rând, să facă economii draconice ca să strângă banii necesari pentru înlocuirea lucrurilor sparte. Știți care a fost finalul? Mama lui George, într-o astfel de criză de furie s-a aruncat pe geam, iar George, după câțiva ani, atunci când a devenit matur și pe picioarele lui, s-a spânzurat.