Toată lumea este supusă unei reţele de gân­duri şi emoţii, ale unuia sau mai multor sisteme de idei, presupuneri, credinţe şi idealuri. Aceste sis­teme au fost mai mult sau mai puţin cristalizate în doctrine, operând la niveluri diferite ale vieţii şi în nenumărate scopuri. În ceea ce priveşte chestiunile majore ale vieţii - cele mai vitale şi hotărâtoare judecăţi şi decizii - ne punem întrebarea : este mai bine să studiem conştient şi să dezvoltăm o doc­trină pentru a o testa în practică, decât să lăsam totul mai mult sau mai puţin la mâna întâmplării ?

Majoritatea oamenilor (românii, în special), devin eclectici, cel puţin o perioadă a vieţii, pentru că adesea se trezesc supuşi unui foc încrucişat de dogme, doctrine şi teorii. Din câte s-a văzut (şi se vede chiar şi la noi), până în prezent, eclectismul nu este soluţia problemelor importante ale adevă­rului şi nici soluţia cea mai bună de viaţă, deoa­rece, chiar prin natura sa indeterminată, generează frecvente dileme şi confuzii. Nevoia noastră de adevăr insistă că unele explicaţii trebuie să fie false şi că trebuie să existe tot timpul, măcar, o expli­caţie adevărată. Simţul de adevăr şi de veridicitate este considerat a fi ori inerent structurii minţii omeneşti, sau doar dezvoltat prin experienţă.

Unitatea în înţelegere sau „cunoaşterea ca întreg”, de factură holistică, este un scop de la care nu se poate abate nici un căutător al adevărului. Totuşi, sunt motive foarte bine întemeiate în favoarea concepţiei conform căreia sunt şi între­bări la care niciodată nu putem găsi un răspuns adevărat, clar şi complet. În ciuda acestui fapt, umanitatea continuă în mod necesar să caute adevărul, atât în chestiuni lumeşti, cât şi în altele. În consecinţă, raţiunea umană susţine, cu insis­tenţă, că trebuie să existe un răspuns adevărat la orice întrebare. Chiar şi credinţele false şi doctri­nele greşite conţin o fărâmă de adevăr şi de bine.

Logica, adesea, demonstrează, indiscutabil, că o concluzie adevărată poate rezulta din două premise false. Sarcina unificării înţelegerii este de a extrage grăunţele de adevăr din rapoartele preju­diciate şi teoriile distorsionate, şi să arunce pleava. Dacă, bineînţeles, se şi vrea ! Pe la noi însă… chestiunea cu „ciocul mic“ e un fel de doctrină naţională. Pe de altă parte, cunoaşterea porneşte, de cele mai multe ori, din conflictul de idei sau puncte de vedere şi interacţiunea lor reciprocă. Progresul vine din spicuirea a ceea ce rămâne întreg şi consistent după conflictul acestora sau după sepa­rarea analitică a sistemelor teoretice de eroare. Conţinutul de adevăr trebuie mereu extras şi tre­buie să primească noi forme expresive adecvate schimbării lumii, fără a pierde esenţa universală a lui. Cam asta ar fi, în mare, ţinta unităţii în înţele­gere, la nivel intelectual, în timp ce, la nivelul înţe­legerii interglobale, ţinta este respectul reciproc şi reconcilierea graduală spre binele tuturor.

Vechea problemă a adevărului constă în între­barea : este ceva care poate fi cunoscut ca o idee, calitate sau esenţă neschimbătoare ? Poate exista această idee, calitate sau esenţă, pentru cei care vor să o testeze spre folosul lor ? Desigur, nu ne-am propus trecerea în revistă a teoriei adevărului. Nici nu ar fi posibil în câteva rânduri, câtă vreme există specialişti care susţin că întreaga filosofie s-ar reduce la aceasta. Reamintim doar câteva chestiuni ce ne permit o anume logică în demersul nostru. În acest spirit spunem, că, de exemplu, adevărul ştiinţific este doar cunoaşterea unei ierarhii de fapte, generalizată în teorie. Ade­vărul juridic este asemănător, deoarece caută să ştie ce este sau nu, real. Ambele discipline judecă doar afirmaţiile care stau sau nu, în picioare, pe baza observării stărilor relevante. Cele afirmate anterior sunt un standard destul de important pentru orice tip de studiu juridic sau tehnologico-ştiinţific, însă testul decisiv, spune Habermas, îl reprezintă şi ajungerea la un consens general prin­tre experţi şi apoi în cadrul societăţii.

Gânditorul german a arătat, în detaliu, cum se întâmplă aceste chestiuni, afirmând că acordul la care se ajunge printr-un proces de discurs este adevăr şi invers. Teoria adevărului la Habermas este, în primul rând, o delimitare de teoria onto­logică a adevărului (a adevărului corespondenţă) şi, totodată, o delimitare faţă de alte teorii, cum ar fi cea utilitaristă, analitică etc. Gânditorul german fundamentează teoria consensuală a adevărului, după ce face precizări care delimitează cele două forme fundamentale ale comunicării : acţiunea co­municativă şi discursul, afirmând faptul că „un discurs în care se tratează pretenţia de adevăr a enunţurilor este un discurs teoretic, iar un discurs în care se tratează pretenţia de justeţe a normelor este un discurs practic”[1].

Având în vedere toate argumentele formulate de către filosoful german în volumul Teorii ale adevărului, ne dăm seama că, în principiu, teoria consensuală a adevărului constă în atribuirea unui predicat unui obiect, atunci şi numai atunci când fiecare altul care ar putea intra într-o convorbire cu cel care atribuie predicatul, să atribuie acelaşi predicat aceluiaşi subiect.“ Pentru a descoperi enunţurile adevărate de cele false, spune gândito­rul german, „eu mă raportez la judecata altuia, şi anume la judecata tuturor celorlalţi cu care aş putea purta o convorbire (în care includ contra­factual toţi partenerii de convorbire pe care i-aş putea afla, dacă istoria vieţii mele ar fi coestensivă cu istoria umanităţii). Condiţia adevărului enunţu­rilor este acordul potenţial al tuturor celorlalţi […] îmi este permis să susţin p despre x, dacă oricare alt om care judecă competent ar fi în această pri­vinţă de acord cu mine. Într-o formulare sintetică : adevăr înseamnă promisiunea de a atinge un con­sens naţional”[1]. Într-un alt context, pentru a explica ce înseamnă a „judeca competent“, Habermas leagă competenţa judecării de capacitatea de verificare adecvată ; aceasta, de responsabilitatea subiecţilor, de raţionalitatea şi veracitatea lor, deoarece, spune autorul, „în orice convorbire, efectiv suntem încrezători în capaci­tatea noastră de a distinge un consens adevărat, de unul înşelător. Fără această capacitate, comunica­rea curentă nu ar fi posibilă”[3].

Cu alte cuvinte, teoria adevărului la Habermas păstrează adevărul la nivelul enunţurilor întemeiate şi nu al experienţelor evidente empiric. Numim adevărate, enunţurile pe care le putem întemeia. Sau altfel spus, dincolo de oricare altă formulare, o problemă majoră a adevărului lumesc este de a şti ce înseamnă un proces de dialog intersubiectiv, corect. Domnule, cum nu se poate mai limpede ! Numai că Habermas era neamţ ! În plus, când a gândit el şi formulat teoria, din care am spicuit şi noi, a trăit în Germania şi nu aici, în Cetatea carpatină, veşnic unduită de te miri ce fluierat de pe nu mai ştiu care colină, când orientală, când mai apuseană. Acolo, la nemţi, se putea vorbi, ehe, din ăle potoape, despre reconcilierea graduală spre binele tuturor, despre competenţa judecării, capacitatea de verificare adecvată, responsabilitatea subiecţilor, despre raţionalitatea şi veracitatea lor. Şi nu în ultimul rând, despre faptul că cei aleşi să te reprezinte ştiau bine ce înseamnă un proces de dialog intersubiectiv corect. Bine­înţeles, că şi mulţimea, adică poporul alergător, în condiţiile respectării înţelegerilor, ştia la fel. De aici şi pacea socială, a lor, a germanilor, pentru ei şi pentru cei din jur.

La noi, aci, în spaţiul în care Evei (blonde) i se agaţă iarăşi frunza (că, de, cică ar fi iar fată mare !), grija pentru popor, tradus în binele pentru cei mulţi (evident, la nivel formal), şi-a asumat-o, de la Al Doilea Război Mondial încoace, doar „tovarăşul“ şi Marea Adunare Naţională. Mai nou, adică acum, în zilele în care trăim, şi nu pe vremea unui alt Pazvante…, „binele tuturor” a fost înlocuit cu „interesul naţional” împărţit pe găşti (că altfel nu se putea gestiona !). Şi asta, nu la colţ de stradă, ci în Parlamentul României, ca să vezi, din Casa Poporului ! Mare comedia dracului ! Mare, dar altfel nu am mai fi români !

Despre celelalte, enumerate mai sus, are rost să mai zic ? Ar mai fi câte ceva, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, dar lipsesc cu desăvârşire, vorba Maestrului. În concluzie : până una, alta, tot Marea Adunare Naţională rămâne „parlamentul“ în care se putea vorbi despre consens, la români (de, tovarăşii erau to’arăşi !). Cât despre adevăr, pe aici, parcă nu ar fi existat de când lumea ! Păcat ! Au trecut ani şi încă nu ne-am dezmeticit ! Avea dreptate Brucan ! Mira-m-aş, să se mai întâmple ceva ! Dar mai şti ? O fi având şi pentru noi Dumnezeu o minune care măcar să ne trezească din „sclinteala vremurilor”, un fel de somn de încă o mie de ani (sau poate unul de veci) în care, din nou, am intrat, ca după retragerea romană, din Dacia. Că altceva nu văd ! Dumnea­voastră, cititorii acestor rânduri, ce ziceţi ?

----------------------------------