Soltan Petru- Academician Petru Soltan. Republica Moldova, comuna Coşniţa, Transnistria
- Membru al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova,
- Membru de onoare al Academiei Române

Prima parte
„Nişte jaloane ale pârâului meu de viaţă" (Academician Petru Soltan)

Maria Diana Popescu: Stimate Domnule Academician Petru Soltan, fiţi binevenit la revista ART-EMIS! Întotdeauna e greu să vorbim despre noi înşine, dar, vă rog, spuneţi-ne cum arăta universul Coşniţei în vremea în care aţi deschis ochii de-a binelea asupra ceaslovului? Cum a fost drumul de la şcoala primară pînă la prestigiosul statut ştiinţific?

Academician Petru Soltan: Onorată Doamna Maria Diana Popescu, mi-e frică să nu Vă plictisesc cu cele relatate la această chestiune ce-mi răscoleşte rădăcinile de fire. Cu certitudine, ţin minte timpul pe când aveam un an şi, poate, câteva luni. Dacă încep să cobor spre rădăcina universului meu, imediat îmi apare în faţă o uşă de culoarea cerului - o eclipsă a dorului de a nu fi uitat de tinerica şi frumoasa mamă, de a nu rămânea singurel în încăperea ceea surdă, aflând mai târziu că i se zicea casa cea mare. Ca printr-o ceaţă deasă desluşesc spatele late ale unui bărbat masiv, iar în urmă, la vre-un pas, josuţa mamă cu faţa sa spre mine, o enormă cireaşă dată în pârg, ţinând o mână pe uşor, iar alta pe marginea uşii, pe semne, zicându-mi: „Sâ şii cu minti". Şi uşa se închidea. O! Spălătocit dreptunghi albastru cu două geamuri gemene, ţiguiete acolo sus ca doi ochi de pentagoane răci, n-am să te uit nicicând. Însă să mă afund mai jos pe scări. Mama mea pe atunci avea şasesprezece ani şi, la sigur, mai purta sub inimă al doilea puişor: diferenţa de vârstă dintre mine şi fratele Jorj, cum îl chema mama, iar cei din sat - Jorjic, făcea un pic mai puţin de doi ani. Mama, născută în 1915, e furată de tata, cu nouă ani mai în vârstă, la paispre(d)zăşi ani - bucuria bunicii care mai devenise mamă a două fiice vitrege mai mari. Acest păcat tata şi-l spală în faimoasa biserică din Coşniţa noastră când preotul refuză a cununa o fată atât de mititică. „Hoţul" de tată o creşte cu patru ani din contul său. Acum, dacă urcăm pe scări în direcţie opusă, acea diferenţă de mai sus dintre Jorj şi Ionel, al treilea frate, dintre Ionel şi Valentina, prima soră, dintre Valentina şi Alexandru, al patrulea frate, numit Şuric de elita celui de al doilea colhoz „17 let Octeabrea" (17 ani ai lui Octombrie), unde tata era preşedinte, dintre Şuric şi Clara, a doua soră, rămâne constantă. Şi doar diferenţa dintre Clara şi Titiana, a treia soră, e de circa patru ani. Abia acum îmi dădui seama cum se explică această anomalie.

Într-o primăvară la miezul acestui răstimp de patru ani, vreo trei femei, pe care eu nu le cunoşteam, am trezărit în casa cea mare când încercai să deschid uşa ceea albăstrie, cum se porăiau în jurul mamei culcate în pat cu picioarele dezgolite, având genunchii ridicaţi. Înainte de a vorbi despre Titiana e mai nevoie de o paranteză. În 1944, din 14 mai până în 19 mai, în Coşniţa au durat lupte crâncene între armatele sovietică şi cea germană. Tata a fost mobilizat, e limpede de care armată, retras din marele cot de Nistru, având Coşniţa în miez. Noi cei rămaşi împreună cu vecinii, noi dormeam într-un enorm beci: al nostru avea gârlicul suflat de cele două bombe care au făcut ţăndări din casa noastră nouă, înnaltă şi cu dimensiunile 12x6m2, chiar şi din căsoaia au făcut o pară ca dintr-un stog de paie. Din cauza bombardamentelor, împreună cu familia buneilor (pe linia mamei) ne-am dus la un enorm de mare beci al frumoasei mele Lelele, care precum spune dânsa, mă purta pe la joc - un boţ negru de carne - şi mă împăca ca să nu plâng cu un dop de slănină ţinut într-un petic de tifon. Titiana apăru pe lume în prima lună a lui 1945. Naşterea ei născu şi o tusă a mamei care fu agravată de viaţa grea de după cel de al doilea război mondial, pe de-o parte, şi de seceta din acel an, pe de altă parte. Toată vara n-a fost picătură de ploaie. Orizontul, de jur împrejur, avea o coroană de praf, roşietică şi atât de înaltă că dispăruse răsăritul şi apusul soarelui. Aceste două laturi aşternură peste 1946 o rar văzută foamete. Noroc de grija tatei care a strâns cu sacii ghindă din gigantica pădure de vizavi de Gura Jchelui, un afluient al Nistrului. Mălaiul de ghindă ne-a salvat, însă nu pe toţi: mai întâi e înmormântată Titiana, apoi Clara, iar la 21 decembrie, ziua de naştere a lui Stalin, crescuta tusă cu pulbere de sânge, o adormi pe mama pentru totdeauna. Acum, dacă derulez tablourile cu chipul mamei în diferite ipostaze în prim plan apare cel care seamănă cu fetişcana de la nesimţita uşă. Şi nu sunt în stare a nu adăuga - cel care o aminteşte prea tinerica mamă cu doi copii, şi un făt, unul ţinut de mână, altul - în leagăn, pe când al treilea dădea de ştire din miez de suflet, cerând mila Domnului în faţa icoanei îmbrobodite cu un prosop alb ca neaua tivit cu horboţică lată ce împodobea colţul sudic al casei celea mari şi lăcrămând că se demolează Clopotniţa, un arag al soarelui, şi se doboară crucea de pe turnul de deasupra naosului al noastrei fără perechi biserici. Acel locaş al Domnului pentru exces de delicata mamă era mai scump decât acest unghilat sălaş de casă mare: dânsa reprezenta la strană priveghetoarea de soprano, precum i-a zis părintele Mihai. O văd aievea - o tânără Doamnă cu ochi căprui care deschideau o lume de rai şi lăsaţi moştenire pentru fiecare puişor al său (ai tatei erau azurii), cu un neted oval al feţei şi trăsături fine, având spriginit pe rădăcina gâtului catifelat un şirag de perle de culoarea laptelui, măşcăţele ca nişte bobiţe de Chardonney. Niţel mai jos o fină tivitură a pieptarului cusut cu năsturei de mâna ei ce încheia curba acelui şirag printr-o seceră de lună. Cununa acestui de icoană chip - un păr, pana corbului, pieptănat cu grijă şi adunat în spate într-un voluminos moţoc. Acest tablou e principala poartă a chinuitului spre frumos, doldură de atâta greu, univers al meu şi se va destrăma doar cu stingerea eu-lui din mine.

Până la şase ani am avut multe de păţit, însă acestea cer o naraţiune aparte. Tata, chiar dacă era şef de colhoz, în timpul iernelor se ducea la vânătoare, lucru ce-l făcea de fiecare dată decuseară să-şi dreagă patroanele (cartuşele) şi să-şi lustruiască puşca ceea cu două ţăvi care se frângea la mijloc, sau să-şi împletească vre-o ieteră – chestiune nonelementară, ori coboace, nişte podoabe de panere cu o toartă în care se ducea pasca la biserică pentru a fi sfinţită. Aceste din urmă se făceau din nuiele de răchită fierte şi dezghiocate, descojite. Tata în sat era meşter la orice lucru necesar la gospodărie. Eu cu nesaţ absorbeam această facultate universală a tatei. Dânsul nu era cel mai bun vânător, cel mai bun pescar, cel mai bun vier, cel mai bun frizer, cel mai bun constructor de cuptoare etc., însă raţionamentele alimentate din subconştient îl înălţau deasupra lumii din sat: de două ori, odată până la război, altă dată după război, e ales preşedinte de colhoz în pofida conducerii din raion. Volens-nolens, asta mi-aminteşte de marele Eratostene din Grecia antică, care fiind numit beta (β - a doua literă a alfabetului grecesc) şi în filozofie, şi în matematică, şi în medicină, şi în muzică etc., dar de fapt era un alfa (α - prima literă a aceluiaşi alfabet) în comunitatea contemporanilor săi: nu era nimeni să se priceapă în toate cele enumerate şi nonmenţionate. Tata prezenta un model suprem pentru mine. Eu am cunoscut personalităţi mari din domeniul matematicilor, filosofiei, lingvisticii, literaturii, metaliteraturii, economiei etc., foarte apropiate şi pe care încercarăm să-i imit, însă tata mi-a deschis cel mai larg tunel spre enigme, spre diversitate, spre suprainteligenţa universului meu, chiar dacă la asta n-am ajuns.

Pe la şase anişori, eu de acum adunam numerele, citeam şi scriam cu litere latine

Vai de caligrafia ceea: nu eram în stare să duc linii orizontale şi oblice. La lectură tot timpul ţineam degetul arătător de la mâna dreaptă sub litere. Grija de-a avea caiete, toc cu peniţă, călimară, cerneală, abecedar mi-o purta tata. În 1938 eu de acum scâncem la uşa de la clasa întâi, dar în zădar: legea nu permitea a fi admis la şcoală dacă nu aveai opt ani. Pe lângă această dură restricţie în RASS Moldovenească de acum se interzice alfabetul latin şi peste tot se scria cu litere ruseşti. Tot cu ajutorul lui tata eu le-am însuşit şi pe acestea: dânsul le cunoştea de demult, de pe când făcuse două clase de şcoală bisericească. De la uşa clasei unde mă ţineam ore întregi, mă luau fraţii mamei, Alexei şi Mihail, elevi în clasele mai mari şi mă duceu la draga mea bunică, pe nume Dochia, având casa vizavi de şcoală. Aceea imediat mă împăca, bucurându-mă cu un pic de brânză cu smântână, servită pe-o farfurioară. Însă, deoarece de acum era timpul amiezii şi la vre-o sută de metri de la faţa casei buneilor pe un stâlp, sus, era agăţată o altă farfurie, însă neagră şi enorm de mare, un difuzor, bunica uitându-se la ceasul cu pendul de pe perete deschidea o fereastră, îşi ţinea bărbia în palme, iar coatele pe pervaz. Peste o clipă-două difuzorul cela o zguduia într-atâta, de i se prelingeau lacrimii din ochii negri, precum era şi moţocul mamei. Prin fereastră intra în casă o viitură, vorba ei, din Basarabia, cântece de dor pe înţelesul nostru. Dulcea mea mâcă nu ştia de România, cu atât mai mult eu. Dânsa avea o soră măritată acolo, la Dubăsarii Vechi. „Dacî ti duşi la brazda cu pârâţănii, sup Troian şî ti uiţi pisti Nestru, ai sî ve(d)zi nişti bra(d)zi. Acolu-i curtia unui boieri. Şî-alături-i casa sorii neli mai nişi", tot repeta adesea după ce se termina acea emisiune de folclor românesc. Bunica era mai plinuţă şi mai smoliţică decât mama, s-ar prea poate, de viţă muntenească. Ficior-su, Mihail (la şcoală – Mişa) era smolit de tot, înalt, frumos şi cu multe alunele. Alexei (Alixîi) din contra, era blond şi cu ochi albaştri, chiar dacă tatăl său, bunelul meu vitreg – un titirez iute – era negricios ca bunica. Îl evidenţia în susul satului brâul din lână roşie pe care i-l înfăşura bunica de vreo trei ori. Însă dintre toţi cei patru din familia catârilor (poreclă), blânda bunicuţă cu înţelepciunea sa, a fost a treia persoană care a lăsat brazde adânci în subconştientul meu. Dar să mă întorc la noua (de fapt vechea) grafie. Nu erau cărţi în cea rusească. Nici Alexei, nici Mişa nu aveau manuale. Doar tata aducea din când în când câte un ziar şi eu cu greu bucheam (citeam) câte un titlu de articol. Era o perioadă de tranziţie degradantă de la o frumoasă limbă românească la una pocită. În plus mă supăra nespus de mult că nu înţelegeam ce spunea Eriomenco, preşedintele colhozului „Fructovâi Donbas" (Donbasul de fructe). Nu percepeam nimic pe când eu mai plângeam la uşa de la clasa întâi.

„Io să fac sî discoper şeva"

Îmi este un pic ruşine, însă ţin să mărturisesc că pe când încă nu eram elev mi-am zis: „Io să fac sî discoper şeva." Acest postulat mi-a format un program inconştient pentru întreaga viaţă. Şi tot ce fac, pare, instinctiv, conţine ceva original. Bunăoară, nu demult, ex–preşedintele RM, Petru Lucinschi la o recepţie dată de Ambasada Chinei îmi spune: „Druţă te-a lăudat..." şi a mai adăugat, ceea ce mi-au spus-o şi alţii, că de Ziua Limbii Române, în Palatul Naţional, Ion Druţă, după ce i se îmbracă mantia de Doctor Honoris Cauza al Universităţii la care lucram, şi necesita să se ducă la microfon pentru discursul respectiv, începe: „Şi eu am terminat Universitatea voastră. Am avut trei profesori: Vasile Corobceanu, Constantin Drahinberg şi al treilea, Petru Soltan. Acesta ar ţinea lecţii şi în stradă". Un astfel de compliment în adresa mea nu avui de peste douăzeci de ani. Anul 1939. Formal, aveam opt ani şi-i tot băteam capul tatei – să mă ducă la şcoală. Într-o după amiază din 11 februarie, timp de iarnă caldă, fără zăpadă, tata mă scoate din curte şi mă duce spre cartierul şcolii înconjurat de înalţi salcâmi boiereşti. Intrăm printr-o portiţă, trecem printre cele două clădiri amplasate sub forma ¬ ⌐, având ferestre ca nişte uşi înalte, acoperite cu tablă de metal vopsită în culoare brună, şi ajungem la careul cu anină (nisip) bătătorită şi lung cât ţin cele două blocuri şi limitat de maturii plopi piramidali vânturaţi de frunzele argintii. Când colo dinspre clădirea dreapta se mişca în direcţia celeilalte clădiri un bărbat în floare, înalt, frumos, fără chipiu, cu o frizură învălurată, îmbrăcat într-un pardesiu deschiat din care se revărsa peste borduri o eşarfă de un verde aprins cu un beţişor bine lucrat în mâna dreapta, o miniatură de tac pentru biliard. Tata se opreşte să-l întâmpine.
- Dimitri Ivanici, l-am adus, zice tata.
- Măi, Soltănele, cum te cheamă?
- Pechea.
- Hai, mergem în cancelarie.
Eu cunoşteam bine antreul, vasul cu apă de acolo, robinetul, cana cu lănţişor, ungheraşul cu paznic, coridorul (culuarul) lung ce cobora de la Nord spre Sud cu cele cinci clase din dreapta, având pe uşile ce ajungeau până sub plafon cu inscripţiile răzbătute de pe tălpile roşii ale dreptunghiurilor din sticlă groasă de la fiecare uşă: КЛАСА I, БИБЛИОТЕКА, КЛАСА II, КЛАСА III, КЛАСА IV, КЛАСА V. Celelalte cinci clase erau în cealaltă clădire. Coridorul ducea spre Sud, la sediul cancelariei, interiorul cărei nu-l văzusem până atunci. Aceste clădiri, precum spunea tata: „Făcute de Stolâpin" (prim-ministru reformator al Rusiei). Intraţi acolo, acel bărbat se aşează după o masă, ia un ziar şi ţinându-mă în picioare lângă dânsul îmi propune să-i numesc literele din titlul unui ziar. Eu ridic degetul, dumnealui imediat îmi duce mâna la loc. Pronunţ: М, О, Л, Д, О, В, А С, О, Ц, И, А, Л, И, С, Т, Ы (MOLDOVA SOŢIALISTÎ).
- Bravo!
Eu întreb:
- Da' buchia de la urmă?
- Care buchie?
- „i", e vorba de „î" rusesc care constă din două componente: „Ы".
Ştii alfabetul latin?
- Da.
- Pe aesta să-l uiţi: este vrăjmaş.
Dânsul s-a ridicat şi-mi zice:
- Gata: eşti şcolar (elev nu se spunea).
Bucurându-mă, am observat că din cancelarie în continuării direcţiei culoarului mai este o uşă cu inscripţia: ДИРЕКТОР (Director). Mai târziu aflu că acest bărbat e şef de studii. S-o spun la timp: acest „Dmitri Ivanici" e acel Verdâş (poate din acest considerent purta eşarfa verde), fost ministru al învăţământului, director al Arhivei de Stat - toate din RSS Moldovenească. În orice postură, l-am ştiut de om blajin şi cu grai matern mustos: era din Lunca (Lunga cum i se spune acum schimonosit), sat din preajma Dubăsarilor (Noi).

Profesoara clasei întâi era o bătrânică, căruntă ca neaua cu numele Iulia Ivanovna, nici joasă nici înaltă. Prin felul său de vorbă, cred eu, era o rusoaică care a însuşit graiul nostru: n-avea o intonaţie românească, cel puţin specifică Coşniţei. În clasă erau trei şiraguri de bănci. Eu am fost aşezat în ultima bancă din primul şirag, alături de Vologhea (Volodea) Nicolaev. În spate era una dintre marile ferestre prin care se vedea casa bunicii. La acel moment Iulia Ivanovna învăţa elevii a citi: a şti literele - s-au studiat în prima jumătate a anului. În clasă era un singur abecedar – bucvarul profesoarei. Pentru a te învăţa, dânsa chema elevul la prima bancă din faţa Dumneaei, al şiragului de mijloc. Îţi punea abecedarul deschis cu un text, un desen şi o literă mare sus. Şi iată că îmi vine rândul să fiu şi eu chemat la acea bancă. Dumneaei cu un fel de cuţit fără partea ascuţită, având un mâner din roticele semistrăvezii de diferite culori: albe, galbene şi roze. Domnia sa acoperă o parte din primul cuvânt, lăsându-mi să citesc prima silabă. Eu repede ridic degetul arătător. Dânsa mă loveşte cu acel cuţit peste mână. Între timp eu pronunţ întregul cuvânt. Ea se uită mirat la mine şi zice, pare, mulţumită:
- Mai departe.
Eu citesc practic uşor. Mă trimite la loc. Îmi aduce un caiet nou cu foile divizate în paralelograme mărunte, obţinute prin linii orizontale şi oblice, uniform repartizate. Se duce spre tablă care avea aceeaşi divizare ca şi foile din caietul dat. Ia o cretă şi într-un paralelogram de pe tablă scrie litera majusculă A şi-mi spune în formă imperativă:
- S-o scrii în caiet pe o pagină întreagă, demonstrându-mi că literele să fie scrise în fiecare paralelogram din caiet.

Doamne! Ce chin. Chiar şi acum am un scris înclinat. Tocul din ulucelul de pe parta nu se muia bine în călimară: cerneala albastră era doar pe fund şi eu, având peniţa un pic împlântată în aceasta, zgudui cu mânuţa călimara ceea din sticlă. Mi-am murdărit palma. O şterg cu sugativa din caiet, pe care mototolită o bag în buzunar. Iar când să scriu, de pe peniţă cad pe caiet două picături. Le şterg cu degetul. Pagina e şi mai murdară. Însă eu depun tot efortul a scrie acea afurisită literă. Sigur că s-au obţinut nişte caricaturi. După repaus vine ora de aritmetică. Iulia Ivanovna întoarce tabla cu ceilaltă parte spre noi care era divizată în pătrăţele. Mi-aduce alt caiet cu paginile divizate precum era tabla. Revenind la tablă scrie extrem de frumos nişte cifre dintr-un exerciţiu de aritmetică. Eu imediat strig răspunsul. Dânsa îmi face observaţie: când am de spus ceva să ridic mâna şi dacă mi-se permite a vorbi să mă scol în picioare... Ambele caiete s-au păstrat peste noapte în şcoală: elevii le aduceau şi le aşezau în stog pe pervazul ferestrei de Nord al clădirii respective. A doua zi când mi-le-am luat, în cel cu litera de multe ori repetată urât, pe prima pagină, jos, era scrisă nota cu cerneală roşie - tare rău, în celălalt - rău. De la aceste note am pornit pe lungul, anevoiosul şi hazardatul meu drum de educaţie şi trăire, pe unde mai cu succes, pe unde mai cu ghinion. Bunăoară, nu ţin minte care mi-au fost notele la terminarea clasei întâi. Însă îmi joacă în faţa ochilor următorul epizod. O zi cu un soare fierbinte şi eu desculţ, în nişte pantalonaşi scurţi şi cu bretele, fără maiou, mânam în fugă un cerculeţ în careul neted al şcolii. Iar din urmă alerga un bărbat, pare, să mă prindă. Eu accelerez pasul. Acel om m-ajunge, mă ia în braţe pe la spate. Zbătându-mă, ţin să mă aplec şi să iau cercul: nu cumva să-l pierd. Dânsul mă duce şi mă ridică pe o tribună instalată pentru acea zi în faţa antreului de la prima clădire. Mi se înmânează o foaie de laudă, doi metri de stofă – satin albastru, o materie (stofă) scumpă ce o bucură pe mama: aşa ceva în cele trei dughene (magazine) ale satului nu se vindea. Ba mai mult, o fanfară de alături salută acest act cu o melodie de bravisimo.

Anul 1941, toamna. În Transnistria, fâşia de pământ dintre Nistru şi Bug, se instalase administraţia română

Fiind elev în clasa a patra primară stăteam pe o bancă cu fata mai mare a preotului Mihai, venit de la Buzău. O chema Clara. Şirul nostru de bănci era cel de la peretele din dreapta, lipit de altă clasă, locuinţa noului director, domnul Jelauc, o persoană apăsată spre pământ de greiul anilor. În locuinţă se putea intra direct în Cancelarie, şi pe o uşă cu scări frumoase din partea Porţii, numai că alături de cărăruia pe care în 11 iunie 1939 m-a dus tata la şcoală. În faţa celei intrări figura un salcâm boieresc din acest falnic gard ce înconjura careul şcolii. Acest salcâm pe timpul administraţiei române devenise un gigantic arbore ce răcorea vara arşiţa. Acest director era venit în sat încă până la război. Chipurile, fusese dascăl şi s-a ascuns în satul nostru din cauza represaliilor. Nu vorbea coerent româneşte, pe când cei doi feciori înalţi ai dumnealui aveau un grai corect moldovenesc, însă cu siguranţă lipsit de intonaţia locală. Pe unul dintre aceşti doi, cu numele Jenea, l-am întâlnit, mai bine spus, l-am recunoscut peste vreo douăzeci şi cinci de ani pe prospectul Lenin (actualul bulevard Ştefan Cel Mare şi Sfânt) vizavi de Ministerul Afacerilor Interne. Era clarinetist la Filarmonica din Chişinău. M-a bucurat să-l văd: tatăl lui a fost acel director care a avut grijă de liceul din Coşniţa ca acesta să aibă profesori buni, să avem cărţi româneşti în bibliotecă. Nopţi întregi citeam poveşti, poezii de Coşbuc, încât şi acum pot declama câte ceva dintre acestea, şi mai ales operele lui Eminescu şi Creangă. În clasa a patra nu era un singur profesor ca în clasele I, II, III, ci la fiecare obiect – învăţătorul respectiv. În orar era şi caligrafia pentru care ni se dădeau caiete speciale, tocuri şi tuş negru. Scuzele mele pentru lipsa de modestie, însă la finele anului de studii prin liceu se difuză o mare surpriză – caietul meu de caligrafie a fost trimis la Bucureşti. Personal mi-a spus-o profesorul respectiv, domnul Deordiţă. Altă surpriză ţine de poezia „Deşteaptă-te române". La o festivitate organizată în careul, străjuit de falnicii plopi cu frunzele de un aprig verde, de unde se vedea portiţa, prin care avui noroc să trec pe data 11.02.39, avea în program şi un compartiment special – cine va declama mai bine această sacră poezie (Imnul României). Eu ocup locul doi: primul e obţinut de-acum numit Vlad Niculescu, colegul meu de bancă din clasa întâi. A treia surpriză au fost notele – la fiecare obiect aveam 10, pe când Clara, pe care o ţineam de mână la biserică, era cu un pas mai în urmă: la aritmetică avea nota 9. Fratele Jorj, care era în clasa a doua şi stătea într-o bancă cu Cecilia, cea de a doua fată a preotului Mihai, mai frumoasă şi cu drăcuşori, deveni egal cu aceasta – peste tot numai 10. Probabil din acea copilărie ai anilor 1941-1943, se ţin de auzul meu strofele lui Coşbuc:
„Afară ninge liniştit/ Şi-n casă arde focul,/ Iar noi pe lângă mama stând/ Demult uitarăm jocul."

Recunosc, prin 1990 fiind la Spitalul Militar din Bucureşti, un colonel internat acolo, născut şi având liceul făcut la Buzău, îmi spuse: „Clara e profesoară, iar Cecilia - colaborator ştiinţific la o instituţie de agrochimie". Nu-mi pot ierta conştiinţa că am încercat să le caut, însă n-am reuşit. Şi poate puţin mi-aş împăca-o dacă l-aş menţiona pe tatăl lor, părintele Mihai, care a ştiut cum să înaripeze voinţa sătenilor pentru a restaura clopotniţa faimoasei biserici şi a reveni la tradiţiile creştine – numai că - pe stil nou.

În ceea ce priveşte persoana mea, acest preot mi-a dat o lecţie părintească de bună purtare. Eram de acum în clasa întâi de liceu, sau cum zicem noi – în cea de-a cincea. Părintele Mihai preda religia, faţă de care aveam o atitudine ca de nişte poveşti fără gust şi fragmentele date pentru acasă nu le studiam. Într-o zi sunt chemat în faţa clasei pentru a răspunde. Eu tăceam şi zâmbeam. Dumnealui m-a tras de păr la tâmpla din dreapta. M-a durut atât de tare întrucât am crezut că mi-la smuls din rădăcină. L-am rugat pe tata să mă tundă la zero. Altă dată iar mă scoate, eu fiind asigurat că sunt pregătit pentru confruntare, zâmbesc mai cu satisfacţie. Părintele Mihai cere să-i întind palma. O fac. Când m-a lovit cu latul riglei, simţi-i o usturătură în tot corpul. Ba mai mult, îl informează şi pe tata, care-mi face o chelfăneală de n-am s-o uit nicicând. Ce fac eu? Mă duc la bibliotecă şi iau acasă toate manualele de religie pentru liceu şi într-o săptămână le-am însuşit. Supus, într-un mod cuviincios, îl rog pe părintele Mihai să mă examineze la religie pentru întregul liceu. Mi s-a pus nota 10. A fost o bună lecţie pentru o viaţă întreagă, ne mai vorbind de acel caz: n-am mai fost deranjat până la retragerea administraţiei române din Transnistria şi ocuparea celor două elegante clădiri de trupele germane: avansau cu repeziciune sovieticii.

E firesc a întreba: „Şi care e atitudinea matale faţă de Creator (Dumnezeu)?" Pe atunci n-am evadat din matricea tradiţiilor renovate. Aveam o mamă şi un tată care ne purtau grija în această privinţă. În fiecare Duminică, la orice sărbătoare eram la Biserică. Seara, înainte de culcare rosteam în sine Tatăl nostru. Tot timpul ne ţineam de marile sărbători: Crăciunul şi Paştele, desigur, pe stil nou. Multe alte zile mari le onoram pe stilul vechi, precum ar fi Duminica Mare, Sân-Chetru, Sâ'-Medru (Hramul Coşniţei). Toţi copiii din familia noastră (inclusiv cu cei de la a doua mamă numărau zece) au fost botezaţi, chiar dacă tata se făcea că nu ştie. Acum viziunea mea asupra faptului Ce reprezintă Dumnezeu, este mai filozofică (expresie nonreuşită, precum va urma).

Aplicând teoremele lui Kurt Gödel care au făcut praf din restul rostului de viaţă al lui David Hilbert, care în primul sfert de secol XX reprezenta un Rege al Matematicienilor, cred că n-a existat, nu există şi nu va exista pe Mapamond, vreun filosof, sau fie matematician, fizician, genetician etc., care ar fi în stare să explice această Lume: e necesar de un număr infinit de postulate (principii) printre care nici unul nu depinde de celelalte. O fiinţă umană nu este în stare a memoriza o infinitate de simboluri, axiome, legi etc. În acest caz, totul ceea ce ştim poate fi enumerat printr-o mulţime finită de noţiuni. Astfel, pentru acea explicare rămâne, pe lângă cunoştinţele noastre, o infinitate de principii (axiome) noncunoscute. A spune ceva cu privire la acestea ne impune în mod scientific, spiritual a considera ca Stăpânul acestor legi e o Supra-Putere, Căreia noi, ortodocşii, îi zicem Dumnezeu (Creatorul), alte comunităţi au alte denumiri.

Am mai spus-o: materia organică şi cea nonorganică nu au un început, în caz contrar şi Creatorul ar avea un început, chestiune inadmisibilă din punct de vedere logic. Creatorul nu are un Început, deci şi Materia Neorganică şi Cea Organică – la fel. În ceea ce priveşte Biblia, Biserica şi Preotul, pe acest Glob nu există vreo instituţie care ar fi în stare să le substituie, doar prin diferenţa de rituri. Nu în zadar societatea rurală educată tradiţional prin ortodoxie, produce lume mai cu etică, mai cu morală, mai cuviincioasă.

Această chestiune a Domniei Voastre, profundă şi ramificată, m-ar impune să-mi scriu copilăria într-un volum mare de memorii , mai puţin legate de matematici, cât de experienţa vieţii. Doar două-trei fraze – a nu complica situaţia. Războiul din 1944, repet, face din Coşniţa prăpăd: din 14 mai până în 19 mai, o luptă crâncenă între sovietici şi nemţi.Casa noastră pompoasă, gârliciul beciului mare au fost şterse de două bombe aruncate de avioanele germane. Satul e forţat să fie dus la coloniile nemţeşti din Sudul Basarabiei. Eu bolnav de tifos, nimeresc la spitalul din Chilia Nouă. Făcându-mă binişor în acel grandios spital şi îmbrăcat într-o cămaşă lungă de coton cu o gaură mare în spate, strângând cu mâna acea ruptură (nu la un bun loc), mă furişam să văd Dunărea. M-a copleşit. Abia de se vedea celălalt mal a apelor celea galbene. Bunelul cu o căruţă militară purtată de doi cai-zmei, aducându-ne acasă, trecem peste două Valuri de ale lui Traian. Când un panton ne trece dincolo de Nistru , la Caragaş, un soldat sovietic deshamă caii ceea cum le-am zis mai sus, doi zmei, ne dă o mârţoagă care cu chin şi vai ne-a târâit spre sat o zi şi o noapte. Ajunşi nici tu drumuri, nici case, doar grămezi de moloz.

În Coşniţa s-au întors vreo jumătate din locuitorii acesteia. Peste câteva zile s-a organizat o şcoală secundară, situată în două case vecine, mai aproape de Nistru, ale celor deportaţi sau fugiţi în România. Deci, în septembrie, 1944, devin elev în clasa a şasea, dar şi un puştan neastâmpărat. În beciul nostru fără gârlici ţineam şi o armă militară, având alături un paner de cartuşe. În fiecare zi, după ore mă duceam să trag câte un foc într-o ţântă din cotlonul beciului. Într-o după amiază închizătorul nu merge. Îi scot un detaliu şi iată că l-am închis. Când să împuşc, cartuşul a explodat. Astfel rămân stropit în faţă cu praf de metal şi de pară. N-am văzut o lună. Şcoala era exclusă. Mă purta Jorj de mână. Prin noiembrie revin la ore. La geometrie, algebră nu pricepeam o boabă: axiome, teoreme, drepte paralele etc.: totul un întuneric. De doi şi trei (ca note), nu puteam scăpa. Într-o bună zi mă luminează Dumnezeu: la lecţia de geometrie dată pentru acasă doar eu am fost în stare să răspund. Mare i-a fost mirarea Irinei Samsonovnei – profesoara, de cele expuse. Mi-a spus: „ Bravo, Soltănel". De la Dumnezeu şi acest compliment porneşte, precum ziceau profesorii „matematicianul Soltan". Geometria e o chestiune ereditară.

Înainte de plecare la şcoala din Chişinău, chestiunea Domniei Voastre mă obligă să spun ceva despre Coşniţa

În graiul maramureşean coşniţă înseamnă prisacă, eternizând astfel viaţa entităţilor respective în comun. Satul nostru, o străveche selişte de răzeşi, e întins pe o bandă lungă de anină, paralelă curgerii Nistrului şi tăiat de şase drumuri în acelaşi sens ce duc spre miază-zi, spre faimoasa pădure din lunca râului. Primul descălicat de seleşte, credem noi, a fost Drumul cel Mare. Scăpătând de pe coasta lui Troian, deal de la gâtul Cotului, coboară mai întâi spre o mănăstire de bărbaţi, cunoscută-n jur prin ţuguiata sa bisericuţă din bârne, acum înghiţită de molozul vremii. Dar atât îi mai dau de urme mânioasele ape ale Turlei, denumirea, cred eu, dacică a Nistrului. Acestea năvălind la vale cu furie şi bătând în malul ridicat, în galbenul de lut, dezgolesc şiraguri de schelete, pare, ghilosite-n lapte şi ascunse într-un strat adânc de lut galben. Semne ale unui mare cimitir. Apoi acest drum cotileşte spre pădure atât cât ţine banda. Pe ambele părţi ale Drumului Mare – case cu pridvoare şi beciuri răsfăţate, ocrotite de înalte îngrădituri. Dacă în Susul Satului gardurile şi stâlpii de la poartă sunt ticluite din piatră, atunci cele din Jos, împletite din nuiele cu repetate brâie mai groase de alun, iar porţile, de două ori mai cocoţate, nişte podoabe ornamentale cu lemn de stejar şi ocrotite cu acoperiş şindrilit susţinut de cei doi uşori. Ciudat lucru, partea de sus a satului îşi are aceste îngrădituri făcute din piatră, inclusiv cei trei uşori de la poartă şi portiţă, văruite în alb şi conturate cu linii albastre, exact ca la creştinii din Etiopia, iar partea cea de jos repetă stilul din Ţara Maramureşului. Drumul cel Mare sparge la mijloc de sat o imensă piaţă, unde în zilele de joi şi duminică se adună târgul, iar după amiezile de sărbători renumitul şi hărmălăgiosul joc din Coşniţa.

Aici se întâmplă marile bătălii dintre cele două părţi ale satului. Desigur, se încaieră flăcăii, două grupări ce reprezintă respectiv Josul şi Susul satului, având fiecare dintre acestea câte un ales mai puternic în frunte. Motivele de război puteau porni de la o nimica toată. Era de ajuns ca un flăcău din Susul satului să îmbie la joc o fată din Josul mai bogat şi mai cu tradiţii. Dar grozavele bătălii puteau să aibă şi altă coloratură, aş zice eu, politică. Când domnitorii Moldovei stăpâneau mai bine pământurile de dincolo de Nistru, pe cal erau cei din Josul Satului, însă dacă această stăpânire slăbea, bunăoară, din cauza turcilor, atunci cei din Susul Satului în alianţă cu tătarii ce deserveau administraţia turcească făceau dangătul de clopote. Rânduiri de influenţă avură loc chiar şi în cazul când Rusia ocupă Transnistria, însă cu precădere în favoarea celor mai gospodăroşi. Dar iată că se schimbă puterea şi în Rusia. Susul Satului învie. Anii '20. Sovietele. Fruntaşii Susului ajută a mătura podurile celor din Jos. Ăştia din urmă se opun, chiar se răscoală. Tiraspolul îi potoleşte. Mulţi fug în Basarabia. Anii '30. În partea de sus se face primul colhoz, pichetul de grăniceri, fabrica de conserve cu un coş înalt ce substituie clopotniţa demolată şi cu o sirenă în loc de clopote, care la fiecare opt ore băga în friguri întregul spaţiu al Cotului de Nistru. La mijloc de sat se edifică un enorm teatru, folosind şi lespezi de mormânt şi piatră din clopotniţa demolată, cu săli de iarnă şi de vară, unicul după cel din Tiraspol. Las' să moară de invidie cei din Basarabia. Susul satului e deasupra.

Dar iată, se năpusteşte peste noi groaznicul război din '41. Populaţia din sat e strămutată la zeci de kilometri spre răsărit şi aciuată prin bordeie. Trec nemţii. Oamenii se întorc la case. În sat e administraţie românească. Acum, Josul satului e pe vârf. Se restituie pământurile. Biserica se redeschide. Clopotniţa crescu din nou. Joc şi hore-n sat, însă orice noroc conţine şi un iz de paradox, în duminica de 14 mai '44, de pe Dealul lui Troian, de la gâtul Cotului curg în curmeziş şiraguri de soldaţi sovietici, ajutaţi din spate de un roşcat răsărit de soare, în Susul satului se încinge o nemaivăzută chefuială, pe la porţi, pe tancuri - chiuituri. Nemţii situaţi în galeriile de pe dealurile din Basarabia o lasă să se îngroaşe. Peste două zile, întregul Cot de Nistru deveni un iad, prins morţeşte-n laţ. Nemţii intraţi în sat scot din beciuri suflet cu suflet şi lumea din sat, mă repet, e dusă în sudul Basarabiei la fostele colonii germane, chipurile, repatrierea românilor. La sfârşit de august, oamenii revin la baştină. Peste tot pârjol, paragină, căzutele caise şi mii de cadavre ciupite de ciori şi uscate de soare. Satul îşi vine în fire abia peste câteva decenii. Susenii şi josenii nu se mai bat. Mizeria, foametea din '46, '47, deportările din '49, sclavia îi ţin cuminţi pe toţi. Nu se mai fac nici iarmaroc, nici joc, încep experienţele agricole. Se taie renumita pădure. Pereţii bisericii dosesc bipezi la nevoile fireşti. Semn că s-a terminat cu buna-cuviinţă în sat. Ori poate numai pare?

Delegaţii numeroase din Coşniţa la Marile Adunări Naţionale. Un grup de joseni iniţiază restaurarea bisericii. Hramul din '91. Oaspeţi – Preşedintele Republicii! Mircea Snegur, ministrul culturii Ion Ungureanu. Satul, sub tricolor, întinde o horă. În preajma lui l decembrie, Tiraspolul blochează toate trecerile peste Nistru. Nişte suseni doboară steagul. Gardiştii tot zădără satul. Şi nu zăbavă, îl şi înconjoară. Apar baricade. Poliţiştii, voluntari fac bastion din Fabrica de Conserve. Chişinăul trimite peste apa Nistrului câteva amfibii. Se alătură şi tineri ai satelor din Cotul râului. Frontul se mută pe Dealul lui Troian. Podul de la Vadul lui Vodă e liber. Trec înrolaţi fraţii basarabeni. Lupte grele... de săptămâni şi luni. Cum s-a terminat, se ştie. În Coşniţa, rămâne un strat gros de praf amar. În '94, sătenii îi votează pe agrarieni şi Doamne fereşte să le spui că limba le e română. Terminând cu menţiune clasa a VII, în care eram doar patrusprezece elevi, îi îndemn pe toţi să mergem la Chişinău, unde puteam fi asiguraţi şi cu masă şi cu pat. Dintre toţi aceştia (anul 1947) doar eu am trecut în clasa a noua – nu atât datorită succesului la obiecte, cît faptului că am ştiut să mă acomodez la felul de comportare, aş zice, românească: fiecare elev basarabean din clasa VIII avea două clase de liceu. Toţi profesorii cu excepţia directorului, erau cu şcoala românească. Ba mai mult de la fiecare elev se cere o cuviincioasă purtare, a studia şi importantul, să vorbeşti bine româneşte, fără a utiliza această noţiune. În clasa a IX, după primul trimestru, celor din cămin li se taie masa. Timp de foamete, acasă o droaie de copiii, hrăniţi cu te miri ce, având cea mai delicată pâine - mălaiul din ghindă. Mama nu mai este cu noi. Asta mă face să plec la anul doi al cursurilor pregătitoare de pe lângă Institutul Învăţătoresc din Tiraspol, unde dispuneai de bursă şi tichete de cele necesare pentru existenţă, însă formal eram elevi ai şcolii ruse nr.2. Aici avui norocul de o bună profesoară la matematici, Feofana Zilimanova Ştiţman. Relaţiile dintre mine şi această profesoară constitutie un microroman cu sentimente de dragoste din partea Domniei sale. Mititica asta de blondă cu pistrui, având facultatea terminată la Iaşi, odată strigă: „Excelent!". Cu lacrimi în ochi şi vine de mă pupă, după ce am rezolvat o problemă la geometrie – printr-un rând de simboluri pe tablă – pe care Domnia sa n-a reuşit s-o rezolve timp de două ore academice. Eu, băiat de 16 ani de la ţară, căutam să mă ţin la câţiva paşi mai în urmă de Dumneaei, pe când intram în sala de cinema, fugeam mai în fund de la locul de lângă Dânsa. „Măi, sălbaticule, vino la locul tău", striga Feofana Zilimanovna... N-am s-o întind: sunt multe de spus. O schiţă a acestui microroman e publicată în AGERO (fragmentul: „ La sfat de taină cu poeţii Grigore Vieru şi Nicolae Dabija"). Şi-acum, la vârsta de 90 ani, mă sună din Israel.

Dintre cei care au terminat cu menţiune acel Institut, doar 5 % aveau dreptul a-şi continua studiile. Astfel, ajung student la Institutul Pedagogic din Chişinău. Fiind căsătorit, soţia preda materna în satul Puhoi, la vreo 15-16 km de Chişinău. Şi dânsa o ducea greu, precum şi eu. Chipurile aveam cămin, însă n-aveam pat: dormeam ba la un coleg, ba la altul. N-aveam nici palton nici căciulă. Mai târziu fratele Jorj mi-aduce o căciulă, pe când un coleg de la Tiraspol, mi-a adus un pardesiu suflat cu gumă, că alergând pe timp de iarnă de la cămin până la Institut (circa 4 km), când îl dezbrăcam doseala aburea. Însă creierul meu era sclavul acelui postulat din copilărie. Reuşesc să fac mai întîi o mică, dar frumoasă descoperire în teoria numerelor. Asta a atras atenţia profesorilor. Se anunţă o şedinţă într-o aulă, îmi demonstrez afirmaţia. Complimentele m-au inspirat că iarna geroasă de-acum devenise o floare la ureche. Caut să mă manifest cu mai multă râvnă ca descoperitor. Îmi vine o idee de a generaliza teorema lui Pitagora (pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor ale catetelor). Scot din Bibliotecă un manual în două volume al unui profesor (moldovean – aflu mai târziu) de la Universitatea din Moscova. Mă interesa spaţiul euclidian multidimensional.

Când anunţ descoperirea mea la geometrie la o prelegere de analiză a profesorului Şterental Abram Froimovici, cu teza de doctor susţinută la Viena, dânsul se miră, însă la următoarea prelegere, Dânsul intrând în aulă zice: „Soltan, teorema ta e un exerciţiu din Culegerea „Geometria elementară" a lui Hadamard şi-l expune. „Abram Froimovici, teorema mea e pentru spaţiul multidimensional." „Eu nu recunosc astfel de spaţii." Eu repede scriu şi-i prezint în spaţiul 3-dimensional cum se interpretează teorema mea din spaţiul 4-dimensional euclidian. Domnia sa tăcut şi-a pus în mapă cele scrise de mine. La altă prelegere, peste o săptămână, Abram Froimovici din aceeaşi „Geometrie..." îmi lasă pe masă o formulă pentru calcularea volumului unei piramide triunghiulare, cunoscând lungimile celor şase muchii. „Dacă această formulă conduce la teorema matale, am să te cred." Când îi dau lucrarea scrisă (în româna basarabeană), Domnia sa o aranjează în ruseşte şi se notează ca şef de lucrare. Un prorector matematician şterge numele lui Şterentali şi-şi pune numele său, fiind trimisă în 1952 la Concursul republican al lucrărilor studenţeşti, la care menţionata ocupă primul loc. Apoi e trimisă la cel unional. Fiind de-acum director la şcoala medie din Hânceşti sunt înştiinţat în scris de Ministrul Educaţiei, Dna Agrapina Crăciun, care mi-a fost director la Tiraspol că am o menţiune frumoasă semnată de academicianul Stoletov, fiind ataşată într.o mapă aparte, şi două sute de ruble, sumă mai mare decât leafa directorului de şcoală medie, pe care o tot aştept până acum. Tot acea regretată Doamnă Crăciun transmite oral că o să-mi treacă familia cu serviciul la Chişinău, iar eu să mă pregătesc a pleca în doctorantură la Moscova. Chestiune realizată. Pentru mine cei patru ani (1954-1958) petrecuţi între marii profesori cu studii europene au prezentat pentru mine o adevărată şcoală deficil de imaginat. Am susţinut, precum scrie colegul meu academician din Chişinău, Mitrofan Ciobanu, 11 examene de specialitate (7 sttudenţeşti şi 4 de doctorat) la profesorii acad. Andrei Kolmogorov, acad. Pavel Alexandorov – profesorul–şef al meu, acad. Lev Pontriagin, acad. Nicolai Efimov, acad. Igor Şafarevici, acad. Alexandr Hincin, acad. Lazăr Liusternic, prof. Mihail Postenicov, prof. Vladimir Boltyansky, prof. Gheorghe Şilov, prof Serghei Bahvalov, acest din urmă de două ori mi-a propus să rămân cu serviciul la Moscova. De la aceste distinse personalităţi, mi-a rămas mult folclor universitar care nu e cazul a-l menţiona aici.

Un epizod din acesta mă abate. Îl expun. M-a făcut curios să asist şi la câteva prelegeri ţinute de acad. Serghei Sobolev. Prin ce se explică această curiozitate? Obiectele studenţeşti la anul trei se ţineau în aula 1610 – un amfiteatru enorm. De regulă, stăteam sus de tot, pe când de la primul rând de locuri, îşi tot învârtea capul o simpatică studentă bine dezvoltată. Nu-i dădeam atenţie – nu numai din considerente că eram căsătorit. La un repaus, dânsa cu un subţire zâmbet se apropie şi mă întreabă în ruseşte: „Cum îţi zice?" „Petea" : aşa mă numeau profesorii şi cei 218 doctoranzi. „Iata şi papa! Hai să-ţi fac cunoştinţă." E vorba de acad. Serghei Sobolev. „Papa, acesta-i Petea." Domnia sa se uită cu un pic de zâmbet şi mă întreabă: „Cu ce se ocupă Petea?" „Cu topologia: sunt doctorantul lui Pavel Sergheevici", „Eşti de laudă. Succese", şi a plecat spre o aulă. Studenta mi-se uită în ochi, pare şi mai îndrăzneaţă. „Mie îmi spune Jenea." Avea nişte ochi captivanţi, ochii tatei, însă mai primăvăratici, mai vioi că pe acel luciu al irişilor îi joacă rarele picăţele pe un albastru întunecat, destrămat, de e dificil a-l observa. Avea o faţă ovală, netedă şi buze, pare, cu vlagă. Colegii ne-au mai văzut în doi la repaus. Un alt coleg mă previne: „Fii atent: ea e căsătorită cu Sabinin", un doctorand la mecanică, înalt, frumos. La alte repause eu rămâneam locului, sus – ca la galerie. Însă într-o duminică, cu soare blând cobor de pe Colinele Vorobiov, unde se înălţa ca o biserică enormă o clădire nouă a Universităţii, spre parcul Gorki. Mă aşez pe o bancă în faţa acelui soare milos. Când colo, în faţa mea, Jenea îl tot împinge cu bătăi line din spate pe Sabinin: „Du-te! Du-te! Eu o să te ajung ." Acela fără să se întoarcă ascultă. Dânsa cu zâmbet de satisfacţie vine şi se aşează lângă mine. Îmi mângâie umărul, apoi mâinele şi la un moment mă invită la nisipul fluviului. M-a drăgostit până la apus de soare, tot pupându-mi obrajii, chiar şi mâinele. Nu eram predispus a ne săruta. Şi dânsa nu insista. A doua zi, în holul de la etajele 14 şi 15, după ore, studenţii, doctoranzii se adunau să joace şah. Am coborât şi eu de sus, de la 15, şi stăteam în picioare şi urmăream jocul. Pe scara, pe care am coborât apare Sabinin. Când mă vede, ridică pumnul drept, ameninţând: „Ăh!, tu, România Mare!", desigur doar atât a fost. Şi-a permis această expresie din considerentul că profesorii sus numiţi îmi ziceau: "Românul nostru": erau şi din Ţară. Îmi zic: să mă duc la Biblioteca, cum e numită acum, de Stat să văd diferenţa dintre român şi moldovean. Cer volumul primei Enciclopedii Sovietice cu termenul „молдован". Acesta era la index. Pare-mi-se, mi-au adus volumul 14, mi-s-a cerut să completez un fişier din două părţi: una pentru mine, alta rămânea ca urmă – cine a utilizat volumul. Termenul „Молдован" te trimite la cel „Румын": locuiesc în România regală, pe malul stâng al Nistrului, în regiunele Odessa, Nicolaev, Cherson, în Crimeea, Caucaz, Chirghizia, pe malul stâng al Amurului. Nu mai continui asupra altor detalii care merită o atenţie specială.

Prin asta caut să închei discursul cu privire la prima Dumneavoastră complicată chestiune: celelalte se cunosc din CV-ul meu. În ceilalţi trei ani a fost examinată şi rezolvată o problemă dificilă, să-i zic, partea esenţială, ceea ce era suficient pentru teza de doctor. Însă pentru susţinere era necesar ca rezultatele obţinute să fie publicate. Şi eu, după 1958 am aşteptat un an de zile până când lucrarea a fost publicată în cea mai prestigioasă revistă din U.R.S.S. „Доклады Академии Наук" (Rapoarte ale Academiei de Ştiinţă), tradusă şi în S.U.A., apoi am fost nevoit să aştept 9,5 luni până ajunge rândul să susţin teza la cel mai prestigios institut de matematică „V. A. Steclov". Ce se cuvine a expune favorabilul acestor aşteptări e că în cooperare cu cel care mi-a formulat problema, s-a obţinut soluţia definitivă, publicată la Moscova şi tradusă în SUA. E vorba de valorosul matematician Vladimir Boltyansky (acum e în Mexic, cu mare părere de rău, fiind paralizat). Revenit la Chişinău, m-am încadrat în geometrie, chestiuni care-i preocupa şi pe Boltyansky şi pe prietenul meu Gohbeg, regretatul, ales Preşedinte al Asociaţiei Inginerilor din SUA, celebru matematician şi în discuţii terminale cu Ion Druţă, al doilea meu mare prieten.