„De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi lor duce mai departe,/ De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri/ Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!” (Mihail Eminescu)
Personalitate artistică, persoană cultă, geniu, profet cu caracter erudit, universal, Mihail Eminescu a devenit osia literaturii poetice, axa gândirii metafizice, cea mai frumoasă înfăptuire a profetismului valah al veacului al XX-lea şi-a celor următoare.
„Devenind poet exponenţial, paradigmatic, poet-mit, el ne determină să-l urmărim nu atât într-un curs biografic, cât într-o idee Eminescu care retopeşte totul - viaţă particulară, operă, doctrină filosofică în personalitatea ideii... Eminescu se identifică unui Homo Dacicus, unui om paradisiac, unui om al începuturilor... Ideea e Sufletul, şi acet suflet poartă în sine ca înnăscută deja cugetarea corpului său.” (Acad. Mihai Cimpoi, Mihai Eminescu, Poet al Fiinţei, în Eminescu, Opere I. Poezii)
Mihail Eminescu este o permanentă căutare a valorilor supreme, a adevărurilor veşnice, a Frumosului absolut. O pururea comuniune între Dumnezeu şi Neam!
Marea exegetă italiană Rosa Del Conte, l-a admirat enorm ca pe cel mai mare poet român, numindu-l în esenţă „geniu religios”, unde „fireşte, sentimentul sacrului este apriori la a cărui esenţă participă numai acela care a experimentat-o în sine.” (Rosa Del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj, 1990, p. 269)
Întâlnirea cu Profetul Mihail Eminescu, pe orice cale, dar mai ales pe cea a spiritului este o întâlnire serafică cu însăşi fiinţa ta, cu persoana, demnitatea, onoarea, chemarea, alegerea, împlinirea, misiunea ta, cu poezia, filosofia, teologia, istoria, cu Patria ta, cu Neamul tău, cu strălucirea sufletului tău, unde arde dragostea divină, unde se reflectă continuitatea şi dăinuirea nemuririi vlaho-carpato-danubiene.
Geniul creştin al Poeziei lui Mihail Eminescu are întrupat în el dimensiunea ortodoxă a isihasmului carpatin din care se răsfrânge ca într-o sacră splendoare, metafizica gândirii sale şi mistica trăirii filocalico-sofianice la cotele sublime, serafice. Firul înţelepciunii sale lirice se ridică la început ca fumul subţire al rugii de seară, înteţindu-se tot mereu până către zori, într-un Rug aprins al spiritului său vulcanic, odrăslind simplu, firesc, continuu, spre profund, înspre sublim şi întru ceresc.
Luceafărul - Mihail Eminescu îşi ia din înrudirea cerească, Luna, spre a-l călăuzi întru strălucirea preambulului său privind dorul dumnezeesc în Creația Sa. Lăsând Soarele - Astrul ceresc să urmeze unda, raza, cursul, voia, lumina, strălucirea, înţelepciunea, frumuseţea soarelui Dreptăţii - Iisus Hristos, Luceafărul dac şi-a făcut din Lună, o prietenă, o călăuză, o confesoare, o muză, o protectoare a îndrăgostiţilor de frumos şi iubire, de natură şi cânt, de soartă şi destin, de vise şi împliniri, de poezie şi cuget, de doruri şi doine, de miracole şi legende, de aprinderi şi mistuiri, de cuprinderi şi înălţări, de tresăriri şi îmbrăţişări, de amintiri şi retrăiri, pornind amândoi de mână sau alăturea în lumea cea mare a lui Dumnezeu.
Şi-a pregătit cu smerenie tainiţele sufletului, folosind flacăra rugăciunii pentru a purifica umbrele ce s-au ascuns în cotloanele luminişului serafic, apoi cu meticulozitate de sacerdot a ales elementele pregătitoare creaţiei sale, folosind după retragerea azurului spre încăperile cereşti, odaia sa în care se ţine zestrea de preţ şi în care sunt primiţi oaspeţii de seamă, pământeşti ori cereşti, precum Luna, câteva accesorii, candelă, masă, scaun, lumânare, ceasornic, pană, cerneală, hârtie, carte.
Scrisoarea I
„Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,/ Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie/ Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.// Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci/ Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;/ Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!// Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!/ Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,/ Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!/ Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,/ Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!” (Eminescu, Opere. I. Poezii. Coord., ediţiei: acad. Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas, Chişinău, 2008).
Curgerea lină, limpede, ritmică, melodioasă în care se oglindeşte harul Cerului albastru în undele albastru - verzui ale cugetării sale, se amplifică semănând cu o înrudire, dar şi o deosebire, cu o dovedire şi o întărire tainică în repeziciunea cuprinderii Icoanei Creaţiei divine, revărsându-se apoi ca o mare Cascadă profetică.
În meditaţia şi contemplaţia sa harică întrevede din firida sufletului său frumos, planurile lumii aşa cum sunt în Iconomia Creatorului, cel de sus şi cel de jos, de care atârnă sorţile celor mulţi şi destinele celor chemaţi şi aleşi, prin care se împlinesc Soarta poporului şi Destinul Neamului întru Calea lor mântuitoare spre ÎNVIERE.
„Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,/ Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac.../ Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;/ La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,/ Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!// Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr,/ De pe galbenele file el adună mii de coji,/ A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj;/ Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,/ Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii” (idem).
Creaţia harică, eminesciană începe ingenios ca apariţia Zorilor cereşti, dimineaţa, pe cerul frumos al Bucovinei ori ca o ploaie rodoasă de vară, ivită din senin, ca la Radu Gyr, Maica Teodosia, Andrei Ciurunga, pentru a se cuteza apoi înspre suişul mistic, serafic, într-o aureolă carpatină de azur, strălucitor de cultă, aşa cum întâlnim la marile genii ca Virgil Maxim, Costache Oprişan ori la Demostene Andronescu.
Cu har liric, metafizic, mistic, cosmogonic pătrunde întru Revelaţia Creaţiei divine. „Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,/ Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,/ La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...// Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpăstie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.// Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!.../ Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl.../ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii...” (idem).
Asumarea mesianismului său profetic îl însumă ca dimensiune a relaţiei sale cu Neamul, cu Crăiasa Maria-Vlaherna-Carpatina, Fiica Daciei Mari, cu Patria valahă, prin raportarea sa permanentă la aceștia şi a acestora la El. Mihail Eminescu s-a pogorât adânc în Neamul său binecuvântat pe temeiul haric al creaţiei creştin-ortodoxe, pe prelingerea firii sale serafice, atotcuprinzătoare, blânde, înţelegătoare, răbdătoare, vizionare, cu deschidere şi îmbrăţişare pentru cei Aleşi.
Poetul-profet Mihail Eminescu şi-a iubit Neamul get şi Patria dacică, mai presus de fiinţă. Aproape ca pe Dumnezeu. A umblat de-a lungul şi de-a latul vetrei străbune, strămilenare, bucurându-se şi mulţumind Mântuitorului Hristos pentru darurile şi dorurile cu care a înzestrat-o şi a împodobit-o atât de frumos şi de divin.
A cântat-o în versuri. A venerat-o în drame. A slujit-o în poeme. A slăvit-o în cugetări. A liturghisit-o mistic. A apărat-o istoric prin Adevăr. A eternizat-o în veşnicie. „Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,/ Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!/ Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;/ Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,/ Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării/ Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării.../ Mii pustiuri scâneiază sub lumina ta fecioară,/ Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!// Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,/ Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii” (idem).
A urmat sacerdotal, mistic, Drumul Golgotei Naţiei sale dacoromâne. S-a suit pe Crucea Neamului get. S-a împlinit Jertfă sacră întru Dumnezeiasca Înviere! Însă cel mai mult a lăcrimat cu foc şi sânge pentru Mireasa sa, Basarabia. De veghe la hotarele Patriei şi de Taină la Altarul străbun, istoricul Mihail Eminescu răspunde politicos la gazeta nepoliticoasă, rusă (de fapt folosind expresia, nepoliticos rus este un pleonasm n.a.) „Viedomosti”, respectiv scrisorii insului X, din „Le Nord”, privind răspunsul unui rus către bardul Vasile Alecsandri, prin care sublinia mujicul că, Basarabia a fost cucerită de ruşi cu sabia de la tătari şi de la turci.
Mujicul uitase însă, că muscalii foloseau mai mult samavolnicia slavă, decât sabia. „... Acest petic de pământ, precum îl numesc corespondenţii ziarului „Le Nord”, locuit de tătari sub corturi şi de alte neamuri pe jumătate sălbatice, care-şi datorează scoaterea lui din întuneric unor generali „d’un renom populaire”, ca Rumianţev şi Suvorov, are cu toate acestea un nume care ţipă sub condeiele ruseşti. A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă. D’Ohsson, în Histoire des Mongols (T.I, p. XXXV), ne spune că existau în arhivele hanului mongol din Persia fragmente istorice de o recunoscută autenticitate, scrise în limba şi cu caractere mongole, pe care însă prea puţini oameni le puteau citi. Pentru ca aceste fragmente să fie pricepute şi de public, sultanul Mahmud Gazon Khan a voit ca ele să fie adunate într-un trup de istorie şi a însărcinat cu această lucrare în anul 1303 pe medicul Fazel Ulah, poreclit Rasid.
Medicul Fazel Ulah-Rasid compilează deci cronica lui după fragmente mongolice, şi sub anul 1240 povesteşte următoarele: „În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţei, pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor. Orda care merge spre dreapta, după ce a trecut ţara Aluta, îi ieşi înainte Bazaran-bam cu o armată, dar e bătut. Cadan şi Buri au mers asupra saşilor şi i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din ţara saşilor peste munţi, intrând la Kara-Ulaghi şi a bătut popoarele ulaghice”.
În Annales Polonorum vetustiores, scrise între anii 1248-1282 (publicate întâi de Sommmersberg şi analizate de Lelewel) se află o însemnare pentru anul 1259: „Tătarii, după ce subjugaseră pe besarabeni, pe litvani, pe ruteni şi alte neamuri, au luat cetatea « Sandomir », latineşte; Thartari, subiugatis Bessarabenis, Lithvanis, Ruthenis etc.”
Regele maghiar Carol-Robert, într-o diplomă din anul 1332, povesteşte bătaia ce o păţise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în ţara noastră: In terra transalpina per Bazarab, ilium Thocomery (Fejer VIII, 3, 625).
Din acest Tugomir-Basarab, care trăia pe la 1300 şi ceva, s-a născut Alexandru, cel pomenit în diploma de mai sus, care a trăit până la 1360; din Alexandru s-au născut Vladislav şi Radu Negru, din Radu Negru, Dan şi Mircea cel Mare. Cam într-o sută de ani, de la Tugomir până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bule papale, în documente cele scrise latineşte ale domnilor, în scriei contemporane: Basarabia.
Una din aceste posesiuni a fost şi acest lambeau de terre de pe care Rumianţev şi Suvorov pretind a fi cules tătari de sub corturi. Tot în vremea aceasta a înfloririi voievozilor Basarabi şi a ţării Basarabia, id est Valahia Moldova poseda teritoriul de la Hotin până în Cetatea Albă, căci la începutul veacului al cinsprezecelea cavalerul Guillelert de Lannoy se întâlneşte cu Alexandru cel Bun, merge la Catatea Albă, care e a Domnului moldovenesc şi se găseşte aici un oraş stăpânit de un pârcălab (Burggraf) moldovenesc populat cu genovezi, moldoveni şi armeni...
Marele român al spiritului ortodox, defineşte pururea mujicilor, muscalilor, ruşilor, sovieticilor, rascolnicilor, rasputinilor, europenilor, tuturor din stirpea lor hrăpăreaţă;
- Ce se numeşte astăzi Basarabia? Trăgând o linie de la Hotin, din Nistru până în Prut, avem o lature; de la amândouă capetele ei tragem câte o linie până în Marea Albastră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie formată prin ţărmul Mării Albastre. Acest cvadrilater cam neregulat se numeşte azi Basarabia, deşi fără cuvânt...
Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o latură, apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua latură, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia latură; apoi luând malul Mării Albastre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra latură; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până la Bender, a cincea latură. Numai pământul cuprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabie; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace. Pământul cuprins între aceste cinci linii era împărţit în patru ţinuturi: Buceagul, Cetatea Albă, Chilia şi Ismail. Numai în ţinutul Buceagului au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei. ” (Eminescu, Opere. V. Publicistică. Coord., ediţiei: acad. Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas, Chişinău, 2008, p. 485-488).
După ce defineşte şi reaşează Basarabia iubită în graniţele ei fireşti, dacoromâne, aşa cum a hărăzit-o Bunul Dumnezeu, marele istoric-poet-filosof, repune în Hrisoave autentice, izvoarele Adevărului din Cronicile veacurilor XV-XIX.
În dimensiunea creştin-ortodoxă a geto-românilor, poeţii-filosofii-teologii, grăiesc precum marii înaintaşi, monarhi creştini, Patria mea!, iar istoricii şi scriitorii ţes reprezentarea trecutului, pe cele mai alese figuri de Mame, Vlădici, Monahi, Pedagogi, Preoţi, Bărbaţi de stat, Comandanţi, Generali, Artişti, care susţin ori crează națiunea, prin spirit, libertate, adevăr, voinţă şi iubire, brodând astfel pentru prezent și viitor un ideal de pedagogie naţională întru continuitate şi dăinuire. „Când omul mare e şi poet, şi gânditor: Eminescu; rolul lui naţional e imens! Eminescu a făcut pentru neamul românesc aproape cât o istorie!” (Vasile Băncilă, Opere, vol. XII, Ed. îngrijită de Dora Mezdrea, Ed. Istros, Brăila, 2016, p. 83).
Toţi marii gânditori-creatori-formatori dacoromâni au întrupat libertatea spiritului în naţionalismul creştin, promovând Autohtonismul în Cultură, instaurând astfel marea lor iubirea de Neam, după marea şi suprema dragoste de Dumnezeu!
La Congresul Ligii Culturale din Iunie 1939, intitulat Mihai Eminescu şi ca factor unitar naţional, marele istoric şi om politic Nicolae Iorga a propus Modelul Eminescu – matrice de zămislire a unei noi gândiri sociale româneşti! „A gândi ca Eminescu, înseamnă... a trăi o viaţă ca a lui: viaţa unui om care nu s-a vândut nimănui, care nu s-a folosit nici de munca nici de sprijinul altuia, care s-a oferit jertfă-ntreagă pentru poporul său. Aceasta înseamnă acceptarea, fără un cuvânt de protestare, a muceniciei absolute”.
Mihail Eminescu s-a identificat cu vocaţia sa ortodox-naţionalistă, transmisă milenar-testamentar de Tradiţia străbună, fiind solidar cu poporul său drept măritor creştin mai ales în prigoana suferinţelor şi durerile lui. Ca orice mare Profet pelasgo-get s-a indignat, s-a cutremurat şi s-a revoltat, ironizând sacru, fariseismul iudelor, anelor şi caiafelor din România, laşe, trădătoare, vânzătoare, pe „30 de arginţi”, care au uzurpat Pantheonul pelasgo-geţilor primordiali, reflectat atât de fidel, astăzi.
Scrisoarea III
„... De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii.../ În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;/ Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut/ Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?/ Înaintea acestora tu ascunde-te, Apolo!/ O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,/ Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,/ Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,/ Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.// Rămâneţi în umbra sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,/ Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,/ Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voatră/ De la munte pân’ la mare şi la Dunărea Albastră” ( Eminescu, Opere. I Poezii, op. cit.).
Moştenind gena Profeţilor străbuni, a Marilor Preoţi-Înţelepţi geţi în Patria hărăzită lor de Dumnezeu, Dacia, Mihail Eminescu, ca toţi marii profeţi de-a lungul timpului care, au zidit spiritualitatea isihasto-carpatină a primit harisma clarviziunii, a înainte vederii, devenind Călăuză spirituală şi Scut de nebiruit, adică stâlp şi temelie Bisericii şi Neamului întru comuniunea cu Mântuitorul Hristos şi Fecioara Maria. „Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?/ N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?/ Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii,/ Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,/ N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi/ În aplauzele grele a canaliei de uliţi,/ Panglicari în ale ţării, care joacă şi pe funii,/ Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?” (idem).
Profeţii apără Fiinţa neamului, a Bisericii lui Dumnezeu cu preţul Vieţii lor, prin rugă, cuvânt, atitudine, dialog, autoritate, critică, avertisment, mustrare, pedeapsă, jertfă. „Au de Patrie, virtute nu vorbeşte liberalul,/ De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?/ Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,/ Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele./ Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,/ Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,/ Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,/ La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;/ Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/ Quintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă” (idem).
Profeţii nu întotdeauna folosesc în discursul lor blândeţea cuvintelor. Ei cern societatea prin sita cea mai deasă. Ei taie uscăturile, îndepărtează putregaiurile, ard stârpiturile. Ei sunt Altoiul cel mai nobil în regenerarea speciei umane, a naturii. Ei revigorează creştinismul, reîntregindu-l menirii sale mesianice. Îl recreştinează! „Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,/ Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască.../ Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!/ Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,/ În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,/ Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.//
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,/ Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,/ Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri/ Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri.../ Şi apoi în sfatul ţării se adun şi se admire/ Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;/ Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,/ Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!” (idem.)
Profeţii, dincolo de vocaţia lor vizionară, dincolo de misiune lor hristică privind dimensiunea transcedentală, fac un adevărat apostolat socio-moral, în sfera imanentă prin adeverirea năpăstuirilor, a relelor, a năpădirilor vicioase care vlăguiesc, care seacă, care tulbură, care stârpesc, care murdăresc izvorul vieţii. „Spuma asta-nveninată, ăstă plebe, ăst gunoi/ Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!/ Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/ Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,/Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,/ Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,/ Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!// Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!/ I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!/ Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi/ Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/ Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău... ţară!” (idem.)
Profeţii geţi - cea mai aleasă Comoară a spiritului zamolxian şi a celui creştin ortodox a Neamului, reprezentaţi cu nobleţe şi demnitate de Poetul-Filosof-Istoric Mihail Eminescu, prin acceptarea unor adevăruri revelatoare dincolo de viaţă, ctitoresc prin creaţia lor metafizico-mistico-isihastă opera mântuirii noastre. „Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,/ Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?/ Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă/ Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,/ Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,/ Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?// Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,/ Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,/ Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,/ Ca să nu s-arate odată ce sunteţi - nişte mişei!/ Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;/ Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire” (idem).
Profeţii geto-daci din vremurile pre zamolxiene/ zamolxiene şi cele hristice au lucrat în Creaţia lui Dumnezeu, respectiv în Vatra lor străbună, întru comuniunea sacră a Neamului lor ales, cu Mintea, cu Sufletul, dar mai ales cu Inima, unde se pogoară şi sălăşluieşte harul lui Dumnezeu cu toate Darurile Sale, dar mai ales cu iubirea, peste care se revarsă miraculos Frumuseţea dragostei Atotcreatorului, făcând astfel, inima - limbajul dumnezeesc al creştinului ortodox dacoromân.
Tocmai din această Iubire sălăşluită în Inimă ţâşneşte mustrarea sacră a Profetului. „Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;/ Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici./ Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca puând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smitiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!” (Eminescu, Opere. I Poezii, op. cit.).
Venerând permanent pe Eminescu, îţi afli o Cale de esenţă ce urcă spre piscuri serafice de unde se pogoară o bucurie vibrantă ce rezonează cu paşii Profetului. Lumina cinstirii lui cade strălucitor nu numai pe urmele sale înfloritoare, ci şi pe întreaga sa fiinţă şi persoană transcendentă, fiindcă Emin, este izvorul Frumuseţii şi Înţelepciunii celor care au fost, sunt şi vor fi pe această vatră getă străbună. „El este al nostru pretutindeni şi totdeauna. El depăşeşte timpul şi spaţiul, înfruntă eternitatea, fiind astfel peste veacuri, mărturia şi esenţa noastră, simbol şi împlinire a României” (Ion Negreanu, Mihai Eminescu, în Mitropolia Olteniei, Anul XXXI, Nr. 10-12, octombrie - decembrie 1979, Craiova, p. 747).
În Taina zămislirii lui harice pe meleagurile sublimei Bucovine, s-au întrupat plenar Dragostea de Dumnezeu şi Iubirea de Neam, aşa încât putea grăi profetic şi etern: numai eu, Dumnezeu și Neamul meu suntem pe lume! Opera sa, capodoperă universală este o Comoară de mare preţ. O nepreţuită avuţie a neamului, pe care şi l-a înfiiat, înfiindu-se la rândul său Neamului, cu întreaga sa fiinţă şi persoană, pentru a-l apropia şi a se apropia de Dumnezeu, aşa cum numai un mare Profet sau Apostol al Neamului este hărăzit de Mântuitorul Iisus.
Personalitatea genială a lui Mihail Eminescu este fascinantă, copleşitoare, covârşitoare, înălţătoare, încărcată de o armonie vibrantă, dincolo de sferele cereşti.
Când i s-a cinstit Memoria prin monumentul înălţat la Sînicolaul Mare, alt Luceafăr al Liricii - Octavian Goga a rostit cu emoţie şi admiraţie: „E cel dintâi Român al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sînt înfipte pînă la glesne în pămîntul strămoşesc” (apud. Ion Negreanu, op. cit., p. 747).
Rugăciunea Inimii a fost/ este dăruită lumii de către Mântuitorul Hristos, astfel încât toată omenirea să poată încăpea în Sufletul Său, dumnezeiesc de frumos, înfrumuseţându-se isihast, ca o serafică şi mistică splendoare carpatină!
Mihail Eminescu a fost/ este o inimă mare a rugăciunii pentru poporul său creştin. „Inima trebuie deosebită de suflet, minte, spirit, conştiinţă, spunea marele Duhovnic al Ortodoxiei, Părintele Sofian Boghiu, el însuşi o Rugăciune a Inimii valahe; ea este centrul absolut al tuturor acestora” (Părintele Sofian - Duhovnicul, Ediţie îngrijită de Garoafa Coman. Ed. Bizantină, Bucureşti-2012, p. 33).
Profetul naţionalismului creştin-ortodox dacoromân, Mihail Eminescu, în, prin, cu inima sa, a săvârşit, a desăvârşit toată lucrarea frumuseţii sale spiritual-ortodoxe, înveşmântându-se astfel întru sublimul veşniciei nemuririi dacice divine! „Numai lucrarea pe care o săvârşim în inima noastră ne va însoţi în veşnicie! (Părintele Zaharia Zaharov, citat în Arhim. Sofian Boghiu, Caut Faţa Domnului, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2018, p. 8).
Fiul boiernaşului din Ipoteşti, Craiul naturii meleagurilor mirifice bucovinene, admiratorul lăcaşurilor sfinte, atinge surprinzător prin apariţia singulară, stelară, unică în universul dacic, dar şi în universul cel mare, rangul de Voievod al Spiritului ortodox sălăşluind în lăcaşurile sacre ale Literaturii, Filosofiei, Teologiei, Istoriei, Artei. Sub Pronia Logosului, poetul - filosof a devenit un monarh al împărăţiei cuvintelor, înzestrându-le şi înnobilându-le cu frumuseţea spiritului său profetic, dându-le fiecăruia o grăire aleasă, o sinteză personală în care se recapitulează viaţa în tot ce are ea mai frumos şi real, dar şi o dimensiune de comuniune mărturisitoare.
Înfrumuseţarea poetului - filosof, creştin ortodox dacoromân nu se poate realiza în afara sublimului poeziei ce se prelinge din divinul haric al cugetării sale celeste! În culmea poeziei ce fascinează cu muzica sa, urcă frumuseţea pură a poetului. În adâncul metafizic pogoară misticul în sacralitatea sa, aureolându-l pe filosof. În piscul Filocaliei sale unde se aşează Sofianismul se reflectă divin teologul.
Cel învrednicit de o astfel de regală cinstire este un profet al cuvântului, Care Îl călăuzeşte vieții sale religioase în toate gândurile, cuvintele, faptele, suferinţele, jertfele, ce converg răstignirii înspre Înviere, îndrumându-ne îndeosebi armonia din suflet, atât de necesară întâlnirii cu sinele, cu frumosul, cu adevărul, cu iubirea, cu libertatea, cu Fecioara Maria, cu Dumnezeu.
Frumuseţea creştinului ortodox dacoromân, mărturisitor, sălăşluieşte în inima sa curată, iubitoare, rugătoare, arzătoare prin strălucirea Duhului Sfânt. „În inimă zace adevărata frumuseţe, adevărata şi veşnica valoare a omului. Ea este centrul tainic al omului, ea este tăcută, în ea este ascunsă frumuseţea nepieritoare a duhului, autentica frumuseţe” (Părintele Sofian – Duhovnicul, op. cit., p. 41).
Cuvântul grăit/ scris trebuie gătit frumos, fiindcă e identitatea celui care îl rosteşte! Inima trebuie să fie Altarul sufletului unde se oficiază liturghia Frumosului în toate! În Emin s-au întrupat deopotrivă Marea şi Muntele, Apa şi Soarele, Pământul şi Cerul Patriei, Muzica şi Jocul, Doina şi Legenda, Versul şi Cugetarea, Suferinţa şi Iubirea, Jertfa şi Crucea, Adevărul şi Dreptatea, Armonia şi Frumosul, Harul şi Dorul!
Mihail Eminescu - Eminul-Căminul nostru spiritual a ţâşnit din Sânul sacru, adânc şi cald al pământului primordial şi din Hrisoavele de aur ale istoriei noastre! În El au ars, au mocnit, au clocotit, s-au revărsat, s-au măcinat, s-au frământat, au dospit, au crescut, s-au înmulţit toate încercările, toate suferinţele, toate durerile, toate prigonirile, dar tot în El s-a rumenit pururea şi credinţa în viitorul neamului! „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;/ Căci rămâne stânca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (Opere I.Poezii).
Numai un Vlăstar adevărat, numai un Crai frumos, numai un Odor ales, numai un Fiu-Dor putea să-i dorească Maicii sale Mari - Patria, Dorurile Dorurilor!
Radu Gyr - cel mai mare Poet al Crucii i-a închinat celui mai mare Poet român - Eminescu, un poem aniversar, brodat genial pe brocartul sufletului său carpatin.
Baladă pentru Eminescu[1]
„Te-au slăvit în cărţi şi în poeme/ şi te-au înălţat iconostas,/ ca să fulgeri tânăr peste vreme,/ cu vecii de cremene sub pas.// Te-au crezut: gigantic Sfarmă-Piatră/ care sparge piscul viforos,/ şi fierar înfierbântând, pe vatră,/ vorbele călite sub baros.// Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme./ Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger./ Şi-au cules, din pana ta, blesteme,/ viscole şi răzvrătiri în cer...// Ci, netrebnic, eu adulmec zării/ paşii tăi pe unde te-au fost dus/ şi-nsetat pe drumurile Ţării/ dibui urma ta de blând Iisus.// Caut picurii de sânge, neşterşi încă,/ ai crucificării pe furtuni/ şi sărut lumina lor adâncă/ şi-i ating cu mâini de rugăciuni.// Umbră care trepte-nalte suie,/ dăruind azur din mâini subţiri,/ sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,/ scânteind, înalt, din răstigniri.// Frânt de-o stea şi-ngenunchiat de-o floare,/ biruit de ramuri de arin,/ îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,/ ars ca Nesus în cămaşă de venin.../ Nu, tu nu eşti meşterul, nici cneazul,/ nu eşti înstelatul împărat./ Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul,/ tu eşti marele însângerat!// Te-ncrustăm, zadarnic, în agată/ şi-n icoane noi pe flori de crin./ Crinii nu vor stinge, niciodată,/ umbrele cununilor de spin.// Eu nu-ţi pipăi steme şi nici laur.../ Numai rănile mă plec şi ţi-le strâng/ şi le fac medalii mari de aur, -/ în genunchi, le-nchid în inimă şi plâng” (Radu Gyr, Balade, Ed. Lucman, Bucureşti, 2006).