„Dați-mi mame creștine și voi schimba fața lumii!” (Mihail Eminescu)
„Maica Domnului este Modelul suprem pentru Femeia creștină din toate timpurile și locurile!” (Petru C. Baciu)    

Marieta Iordache - Maica Mihaela

âMaica Mihaela a fost neinspirat poreclită de patriarhul Justinian Marina, „Spiridușul” Vladimireștilor (spiriduș - copil vioi, zburdalnic), fiindcă în realitate, prin gând, cuvânt, dar mai ales prin faptă, prin har, prin jertfă și prin iubire a fost Spiritul Vladimireștilor.

Eruditul monah ortodox Andrei Scrima, Flacără a Rugului Aprins, a denumit-o spiritus rector, iar avocatul comunist Petre Pandrea: „C'est une abbesse, c'est une vraie grande dame!”

Marieta și fratele mai mare Nicoară erau mlădițele Iordache ale unei vechi vițe de răzeși din Moldova de Jos. Epoca Jertfelnică a veacului al XX-lea avea să le confere martiriul și mucenicia. Marieta a urmat firul spiritului spre cursurile Faculltății de Litere și Filosofie și pe cel al trupului sănătos, sportiv în cadrul Academiei Naționale de Educație Fizică. Împreună i-au armonizat spiritul și caracterul care i-au conferit o mare demnitate ortodoxă și noblețe valahă. Era Diana Daciei, însetată de cerul și pământul străbun, de ape, aer, munți, cuvânt și lumina din Lumină.

Când dictatorul trădător de țară, Carol al II-lea își serba cu nonșalanță, cu tot fastul și camarila, instaurarea dictaturii sale, la 8 Iunie 1938, pe stadionul ANEF, tânăra profesoară aflată în careul de gimnastică a smuls microfonul din mâna speaker-ului strigându-i Canaliei regale să elibereze întemnițații religioși, nevinovați din închisori, între ei fiind și fratele, prof. univ.dr. Nicoară Iordache.

Stupoarea a fost generală. Călăul s-a învinețit ca părul amantei sale, ochii mai să-i iasă din orbite, iar răgetul de fiară a împroșcat duhoare în jur. Marieta a fost internată la Mănăstirea Suzana, unde se afla o parte din Elita Feminină a Patriei: Anastasia Popescu, viitoarea profesoară „Mama Sica”, sora lui Tudose Popescu, unul dintre luminații Neamului, Mary Polihroniade, văduva martirului avocat Mihail Polihroniade, ucis în lagărul de la Râmnicu Sărat, doctorița Ana-Maria Marin, văduva eroului-martir Vasile Marin, ucis la Majadahonda ș.a. A evadat, apoi a stat 2 ani de zile în podul casei părintești, iar în anul 1942, a trecut pragul monahismului prin poarta Mănăstirii Vladimirești, dobândind în scurt timp vocația mistică. În anul 1955, Conducerea Mănăstirii a fost arestată: stavrofora Veronica Gurău a primit 15 ani, iar Maica Mihaela și părintele duhovnic Ioan Iovan câte 20 de ani. Roasă de suferință, măcinată de boală și consternată de frig Maica Mihaela a primit cununa muceniciei în Primăvara anului 1963, în temnița de la Miercurea Ciuc, lăsând urmașilor, urmașilor noștri un mesaj testamentar.

„Naționaliștii-creștini nu au greșit în principiu. Ei au vrut să scoată neamul românesc din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăț și necredință... Dacă am greșit că am scos sabia, atunci cînd vrăjmășiile ne copleșeau din toate părțile, am și primit cu seninătate să ne plecăm capul sub ea. Viețile curmate – ale noastre și ale vrăjmașilor noștri - vor sta în cumpănă în fața lui Dumnezeu. Nimeni nu are dreptul să frângă vieți omenești. Noi n-am dorit să ucidem, ci să ne apărăm de cei ce ne-au ucis cu sutele... Am vorbit despre Hristos și am mers - în parte, după puteri - pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos, viețuind întru El. Drumul acesta înseamnă Dragoste și numai Dragoste. Toate celelelalte le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaște voia Lui și de a o împlini întocmai, chiar cu prețul vieții noastre...” (Rost-Revistă de cultură creștină și politică, an VI, Aprilie, 2008) ” 

Zorica Lațcu - Maica Teodosia

Poeta Zorica Lațcu a intrat în monahism sub numele de Teodosia, la Mănăstirea Vladimirești în anul 1948. Șapte ani mai tîrziu, regimul comunist a desființat mănăstirea, iar anul următor, în 1956, Maica Teodosia este întemnițată religios 3 ani de zile. S-a atașat spiritual de Mănăstirea Sâmbăta de Sus, păstorită de marele mistic al Ortodoxiei, Starețul-duhovnic Arsenie Boca, care devine îndrumătorul spiritual al misticei poete, iar nemuritoare maică - lirică îi dedică seraficului vultur mistic al Daco-României, volumul de poezii, Poemele iubirii.   

Maica Teodosia s-a mai bucurat și de prietenia misticei eseiste Aspazia Oțel Petrescu, a Maicii Mihaela-Marieta Iordache și de prețuirea altui mare mistic, Arhimandritului Teofil Părăian, care i-a memorat un volum de slove, din care recita angelic și bucuros, deseori, înălțându-ne.

Poeta mistică Maica Teodosia nu era doar o Flacără lirică, ci și un Poem-Rug, aprins de iubire ce se mistuia, dar prin harul de Sus, focul lăuntric devenea o undă liniștită de apă, în slova ei perfectă. „Poezia Zoricăi Lațcu, mărturisea prietena ei Aspazia Oțel Petrescu, ne așează în misterul iubirii, iar harul ei versificator este el însuși un miracol” (In Memoriam Spice..., op. cit.)

Autoritatea viziunii sale poetice o imprimă inspirația harică și dimensiunea ascetico-mistică a poeziei pure de esență creștin-ortodoxă. Inspirația-harul poeților creștini ortodocși are un dublu caracter, divino-uman. Dumnezeu-Duhul Sfânt are Darul de a o/ îl provoca și dărui, iar poetul are rolul de a/ îl invoca și primi. Copleșit de mesajul divin, poetul trăiește alternativ starea apofatică și catafatică. În sacra comuniune a Luminii divine - Dumnezeu și Artistul liric, respectiv poetul valah, primește frumusețea și regalitatea cuvântului, a slovelor serafice prin tăcere ori negrăire.

Poeta noastră mistică primește din Cer, mesajul divin sub forma mănoaselor picături de ploaie primăvăratice, adunate într-un scoc, din care se prelinge înspre noi, șuvoiul poemului divin: „Mai dulci ca mângâierile/ Din streșinile Cerului/ Îmi picură Tăcerile/ Și cad în ploi – în lung șiroi/ Clipă de clipă - picuri moi/ Eu ca-ntr-un joc/ Fac din poemul meu un scoc/ Să curgă-n el mereu din cer/ În picuri ploaia de tăceri -/ Și ploaia cade tot mai des/ Pe scoc să curgă-n val dă ghes” (Zorica Lațcu Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, București-2000).

 

Iolanda Popescu

Iolanda Popescu s-a născut într-o zi autumnală din Octombrie, în anul 1916. Înzestrată de Dumnezeu, cu o inteligență sclipitoare și împodobită cu un caracter de o rară frumusețe, Iolanda a absolvit Facultatea de Medicină din Iași, devenind un strălucit medic psihiatru, ce s-a alăturat cu onoare șirului neprețuit de doctori fără de arginți.  Doctorița Iolanda Popescu era ea însăși o ființă solară care a parcurs drumul vieții pe pământ, de la Răsărit spre Apusul Învierii, cu distincție, dăruire și blândețe, permanent întru împlinirea sensului vieții vlah-ortodoxe,care s-a clădit pe credință,adevăr, libertate, jertfă, iubire și înviere.

„Avea ochii luminoși, zâmbetul, o căldură umană ce te fermeca. Ochii aveau reflexe verzi de o limpezime cuceritoare... Ea considera că realizarea eu-lui ca scop în sine este pierdere de vreme și crează conflicte, nefericire, durere... Fericirea omului nu constă în realizarea dorințelor egoiste, ci în faptul de a se dedica unui „ce” care înseamnă mai mult decât el însuși, se poate face unealtă desăvârșită a unor idei care să-l ridice mai presus de viața individuală spre Patrie, spre omenire, spre Dumnezeu” (Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București, 2008)

Eugenia Roșca Otparlic

Eugenia a fost o minunată Fiică a Bucovinei valahe, cu părinți cucernici, patrioți și ospitalieri. După ce a terminat cu brio cursurile liceale la Cernăuți, unde s-a remarcat prin frumoase poezii, publicate în revista Colegiului, a urmat apoi, și a absolvit cu magna cum laudae, Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității Iași. Elanul poetic, mistica religioasă, zelul profesional, căldura familiei și lumina vieții - pruncul Mihai Otparlic, care se afla în ajunul nașterii, când brutele de milițeni a smuls-o din starea ei și au aruncat-o în duba neagră, cu presimțiri cernite, i-au fost curmate prin întemnițarea religoasă la Mislea, Miercurea Ciuc și alte temnițe feroce.

Regimul concentraționar din temnițele presărate în toată țara sovietizată, prin metodele diabolice de exterminare a fortuit ființa ei spirituală, cu o platoșă mistică, asemeni tuturor camaradelor ei de jertfă și iubire, alăturând-o cu onoare Cetelor providențiale. „Eugenia era o ființă gingașă, nespus de talentată și nespus de generoasă, o adevărată bucurie să o ai în preajmă... La Mislea ne-am bucurat cu toate de talentul său de poetă și de sculptoriță neîntrecută în os. Ne-a luminat zilele de surghiun cu superba ei romanță, fredonată zilnic: „Aș vrea să scriu despre iubire,/ Despre noroc sau despre moarte,/ Dar colțul meu de cer subțire/ E prea înalt, e prea departe.// Aș vrea ca mâna prin zăbrele/ Să poată apuca o stea,/ Dar stelele-s la fel de grele/ Ca sufletul, ca viața mea.// Aș vrea să scriu lângă fereastră/ Povestea ca o închipuire/ Ce seamănă cu viața noastră, Aș vrea să scriu despre iubire.// Aș vrea ca palmele întinse/ Să-ți netezească fruntea tristă/ Dar palmele sunt reci de vise/ Și strâng doar lacrimi în batistă” (In Memoriam Spice, op. cit., p. 161).

Maria Roșca Brahonschi

Ardealul, la fel ca toate celelalte țări valahe ale Daciei Mari, a dat Patriei, Neamului și Cerului, epocă de epocă, mulți Fii și Fiice strălucitoare prin creație, har, jertfă, frumusețe și iubire.

Între Fiicele ideale ale Ardealului valah se numără și nemuritoarea Maria Roșca, care și-a îmbrățișat camaradele de suferință, demnitate, ideal și jertfă cu frumusețe și iubire statornică. Ea descifra fibra princiară a neamului său în roca nemuritoare carpatină, în pulberea sacră a țărânii, în mireasma florilor, în aburul pâinii, în lacrima vinului, în surâsul zămislit al Voronețului ceresc, în zâmbetul matinal al Aurorei boreale, în cântece, dar și în motivele regale populare. Sufletul ei mare, care i-a așezat anii tinereții pe Flamura iubirii de țară și pe Crucea Golgotei românești și-a pus amprenta eternității pe numeroasele ctitorii, așezăminte, mănăstiri, monumente, între care cel mai monumental rămâne, calvarul Aiudului, în sânul căruia sălășluiesc sfintele oseminte din gropile comune, ridicat între 1992-1999.

Calvarul Aiudului  este Catapeteasma de pe Râpa robilor din Aiud, unde liturghisesc serafic sufletele sfintelor moaște, ale întemnițaților religioși, uciși între anii 1947-1964. „Monumentul are în partea de sus șapte cruci îngemănate, ce simbolizează unitatea în suferință pe care au avut-o martirii, iar crucea mare de deasupra reprezintă Crucea Neamului pe care ei au dus-o în spate. Brațele Crucii mari sunt puțin înclinate, fiecare având câte o gaură ce reprezintă ochii suferinței neamului românesc, ochi care sunt îndreptați spre cer și imploră mila lui Dumnezeu pentru români” (Traian Dorz, Locurile noastre sfinte, Ed. „Oastea Domnului”, Sibiu-2010, p. 93). 

Numele Iolandei strălucește în Pantheonul sacru al Neamului, luminându-ne cu mândrie!

Maria Niculescu

Fecioarele, Femeile și Mamele pelasgo-geto-daco-române de-a lungul istoriei arhimilenare și legendare, s-au desprins de lumesc, de profan, de cotidian, întrupându-se sacru, transcedental în ipostazele de Eroine, Martire, Mucenițe și Sfinte ale Cerului nostru serafic. Despre Ele, ne-a mărturisit cu admirație și mândrie, alt mare Erou al Neamului, Luptătorul, Poetul, Scriitorul Crucii, Fiul de Aur al Bacăului, Petru C. Baciu. „Aceste Ființe solare au concentrat forța neamului nostru, uimindu-ne de capacitatea lor de jertfă și viziune lucidă asupra vremurilor în care trăiau. N-au dat înapoi nici o clipă, pe brațele lor au legănat destinul nostru ca neam, crescând și educând voievozi, eroi, patrioți, martiri, preoți și monahi... Obrazul curat și luminos al acestor eroine ale neamului a fost pălmuit de brutele regimului comunist, pieptul cald le-a fost strivit, mâinile însângerate, mândrele haine, țesute de ele în nopțile lungi de iarnă, le-au fost rupte, frumosul păr feciorelnic le-a fost smuls. Un alt exemplu luminos, în sensul sprijinirii rezistenței armate din munții Uturea-Solonț, a fost Maria Niculescu, apărătoarea Cetățuiei Bacău, un suflet curat, sensibil la suferințele neamului, ea a înfruntat alături de noi comunismul, suferind anchete, închisoare și umilințe de la securiști” (Petru C. Baciu, Sunt strigătul din urmă, Ed. Babel, Bacău-2012, p. 101).

Ana-MariaMarin 

Ana-Maria Marin își are rădăcina dintr-un trunchi vechi, aristocrat, respectiv baronul evreu Edmond van Saanen, un apropiat al lui Napoleon al III-lea și prințesa Gessi din Veneția. Baronul ajunge ministru de externe al lui Al. I. Cuza, din care vor ieși șapte feciori, unul dintre ei fiind bunicul fiului ei. Tatăl ei, ofițer român, Ropală s-a căsătorit cu mama ei, o evreică încreștinată, din care se vor naște un băiețel și o fetiță Ana-Maria, ce v-a urma cariera medicală. În ziua când și-a luat internatul s-a căsătorit „cu un tânăr inteligent și cultivat”, care venea din Homorod. Mama lui preoteasă a emigrat în Principatele Române, împreună cu Părintele, orbit de unguri.

Căsătoria era bine închegată, armonioasă, zelul naționalist al lui Vasia (Vasile) urcase spre apogeu, alături de Cavalerul harismatic, Cavalerul Zeloasei Conștiințe al tineretului ortodox, dar soarta lumească, nefirească s-a supus grație demnității creștine și cavalerismului ortodox, descendent din cavalerismul trac, predestinării destinului, înrolându-se voluntar în războiul religios din Spania regală, acolo unde, „se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos”.  

În ziua de 13 Ianuarie 1938, la ora 13, un tanc sovietic ucigaș, omoară într-un tranșeu din satul Majadahonda, pe Vasile Marin și Ionel Moța, alături de 60 de spanioli. La 13 Februarie 1938, cei doi Eroi-Martiri, și-au găsit odihna pe un car tras de șase boi albi, prohodiți de cler, de ierarhi, de aproape toată suflarea Bucureștiului, mai puțin de Carol al II-lea și roșcata lui Duduie.

Majadahonda

„Oraș cu amurguri târzii,/ Cu răni sângerânde-ntre coaste,/ Te bat vânturi reci și pustii/ Și un vânt venit de departe./ Îți șuieră-n noapte/ Vis de măriri, nostalgii/ Ce te-ntorc în trecutul uitat de copii.// Pentr-o clipă învie din nou Rocinante/ Și cavalerii tristei figuri își scot săbii din teacă/ Să apere Crucea. Păgânii se-neacă/ În sânge. Se-ntorc caravane-ncărcate/ De Duh și gânduri curate/ Între zăpezile roze pe creste/ Și pinii înnegriți de timp și poveste.// Ceasul tău prinde a bate, cetate; cu trecut și virtute/ Nu te scufunzi în mlaștini mărunte;/ Munte-ți fu pieptul în pagini de carte.// Te apără pietre sculptate, cavaleri în armuri,/ pânze pictate, glorie, mănăstiri și morminte;/ Acum ani mulți, dintr-o gară,/ Plecau șapte voinici spre Soare-apune,/ Se spune... să lupte, să-nvingă, să moară.// Lăsau dragoste, mume și țară.../ Acum s-au pierdut în zări depărtate,/ Sângele li s-a amestecat cu pământul din vale,/ Dar amintirea lor din cetate străbate/ Și umbra lor e strajă lângă Cruci și Altare” (Ana-Maria van Saanen).

Ana-Maria Marin a trecut prin trei arestări. Cea de a doua i-a adus pedeapsa capitală, dar a fost grațiată. Între arestări și după, și-a profesat fidel vocația îngrijind bolnavi și suferinzi. A plecat în exil și s-a întors după 1989, trecând pragul iluziei libertății, riscând să spună Adevărul, așa cum remarca marea Mistică a Crucii, eseista creștin-ortodoxă Aspazia Oțel Petrescu.

„Din imensele și încă nedeplin cunoscutele hecatombe se ridică rumoarea ce poate fi auzită doar de conștiințele vii, curate. Este uluitor faptul că glasurile tuturor celor ce nu mai sunt, exprimat prin cei care mai adastă într-o dezolantă înserare, nu cer nici răzbunare, nici răscumpărare. Se cere doar aducerea în lumină a adevărului prin care s-a martirizat un neam binecuvântat, pervertindu-i pe parcursul atâtor ani de întuneric sufletul bun și smerit. Vor trebui scoase la lumină toate adevărurile ce ne dor și ne vor durea încă până ce, în lumina dezvăluirilor, va tremura lacrima părerilor de rău, până ce se va recunoaște cinstit și curat că este operă diabolică să iubești în chip atât de nerușinat minciuna ce ți-ai luat-o drept adevăr, încât să îndrăznești totul, chiar și inimaginabilul, pentru a distruge tot ce ți se opune. Până când se vor cunoaște toate avem datoria să aducem mărturii, să dezvăluim treaptă cu treaptă întreaga scară a suferințelor îndurate de fii acestui mereu și mereu încercat popor, de-a lungul dăinuirii sale” (Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Elisavaros, București-2008).

Ana-Maria van Saanen s-a întors Acasă, în România martirizată, cu conștiința străfulgerată de a mărturisi Adevărul despre realitatea faptelor, de fapt a monstruozităților care, s-au comis în Patria noastră creștin-ortodoxă, însângerând-i și cernindu-i destinul. „A venit momentul să mă întorc acasă, deși știu că România este supusă neo-comunismului... Depun mărturia unei vieți și încă a multor vieți pentru ca să se cunoască Adevărul!... Acum suntem pedepsiți, pentru că am ucis în mod barbar un Om care nu merita pedeapsa, că totul era făcut ca și răzbunarea să cadă asupra noastră, deși pe El nu-l puteam înlocui. Cerând iertare Domnului lângă altar, ne rugam ca acela care-l va înlocui să se nască și să crească sub un Stejar de la noi, să aibă curaj și să nu-i fie frică de vecini” (Ana-Maria Marin, Povestea Neamului Românesc scrisă de o bunică pentru nepoata sa, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu-1999, p. 80).

Jertfa întru Iubirea lui Hristos aduce cununa de mucenic, muceniță pe care Crăiasa Cerurilor – Fecioara Maria o pune pe capul fiecărui martir sau martiră!