Într-un interviu acordat la 4 decembrie 2000, în locuinţa sa din Bucureşti, generalul de divizie (în retragere) Alexandru Petricean a rememorat evenimentele la care a fost martor de-a lungul carierei sale. După o scurtă biografie, fostul locţiitor al Direcţiei de Informaţii a Armatei (1963-1970) şi locţiitor al şefului de stat major al Gărzilor Patriotice (1970-1988) şi-a prezentat colegii români şi străini cu care a fost la Moscova, în timpul cursurilor desfăşurate la începutul anilor '60 la Academia Militară Superioară „Klement E. Voroşilov". Totodată, generalul român a descris concepţia sovietică de ducere a acţiunilor de luptă în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. (Dr. Petre Opriş)

Autobiografia generalului Alexandru Petricean

M-am născut în comuna Ferneziu (judeţul Maramureş) în 1926. În acea perioadă, tatăl meu lucra ca muncitor topitor la uzinele metalurgice din Ferneziu. Am urmat cursurile primare în comuna natală, iar cele liceale în Baia Mare. Apoi, am fost trimis de către partid la şcoala militară, în anul 1946. Am absolvit cursurile respective după doi ani, am fost înălţat la gradul de sublocotenent şi m-au repartizat la Brigada 9 Tancuri din Bucureşti, pe o funcţie de comandant de pluton. Ulterior, am primit o funcţie de comandant de companie, iar în toamna anului 1950 m-am prezentat la examenul organizat la Facultatea de tancuri şi blindate din cadrul Academiei Militare. După absolvirea cursurilor de la Academia Militară în anul 1952, am fost avansat la gradul de căpitan şi am rămas în Academie pentru a preda la catedra de tancuri şi blindate. De fiecare dată am fost apreciat cu calificative foarte bune.
În anul 1957 am fost avansat la gradul de maior, iar în anul 1959 am fost selecţionat pentru a urma cursurile Academiei Militare de la Moscova. Înainte de a pleca la Moscova am participat la un curs de pregătire împreună cu şapte ofiţeri români, timp de opt luni. A fost un curs de limba rusă, dar am făcut şi matematică, şi fizică, şi istorie. Tot cursul s-a desfăşurat în România şi am avut doar profesori români. La cursul respectiv, cel mai mare în grad era colonelul Crăciun, şeful Direcţiei Control Financiar a Marelui Stat Major. Urma lt.col. Nicolae, şeful Secţiei politice la Corpul de Armată al apărării antiaeriene de la Ploieşti. Toţi ceilalţi am fost maiori: Lazăr Nicolae, Chiriti Vasile, Florescu Haralambie, Sabău Gheorghe şi Pletosu Dumitru. În afară de mine, ceilalţi maiori erau de la trupe, lucrau în statele majore ale unor unităţi. Toţi eram absolvenţi ai Academiei Militare din ţară pentru că la această Academie („Klement E. Voroşilov", de la Moscova - n.a.) erau trimişi numai absolvenţi ai Academiei (Militare de la Bucureşti - n.a.). Eu spuneam că am avut un mare avantaj deoarece am fost aproape 10 ani profesor la Academie. Eu îmi însuşisem în condiţii foarte bune toate problemele de tactică generală, artă operativă şi strategie cât am lucrat în Academie. Îmi însuşisem foarte bine regulamentele – pentru că predam aşa ceva – şi am constituit şi un sprijin foarte mare pentru ceilalţi ofiţeri din grupă.

Colegii străini ai generalului Petricean

La Moscova, am avut colegi din toate ţările socialiste. Am avut din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Germania Democrată, Albania. Însă albanezii, în ultima parte a cursului, au fost renegaţi. Sovieticii au avut un conflict cu albanezii atunci, în 1961, şi i-au expulzat din ţară. I-au trimis la Marea Baltică şi i-au urcat pe un vapor de-al lor, de-al albanezilor. Am avut colegi din China – separat, ei făceau cursuri separat, am avut din Coreea de Nord şi Vietnam.
Ulterior, m-am întâlnit cu ungurii, la aplicaţii. Din partea lor a fost la Moscova şeful Marelui Stat Major, Ugrai Ferencz. La o aplicaţie care s-a desfăşurat în 1962 pe teritoriul Ungariei, eu, lucrând în Marele Stat Major, am fost trimis ca reprezentant al armatei noastre pe lângă armata ungară, ca să ţin legătura şi să informez despre problemele care apăreau. Atunci mă ocupam cu ducerea acţiunilor de luptă. După terminarea aplicaţiei, a venit şi Leontin Sălăjan, care era ministru, a venit şi generalul Ion Tutoveanu. Şi, într-o discuţie pe care au avut-o, Leontin Sălăjan i-a spus lui Tutoveanu: «Lăsaţi-l pe Petricean să meargă să-şi vadă colegii». Era într-o joi, chiar în săptămâna de Paşti a ungurilor. Eu trebuia să vin acasă, dar Sălăjan i-a spus lui Tutoveanu să mai rămân acolo. Şi atunci am rămas la Budapesta. Am stat o zi la Ugrai Ferencz, iar după aceea m-a trimis la Kaposvar, unde se afla o divizie mecanizată comandată de un general, Szabo Ioşca. Acesta mi-a făcut o primire extraordinară, frumoasă de tot. Şi, în ziua de Paşti, ei au organizat o vânătoare şi m-au întrebat: „Mergi şi tu la vânătoare?". Eu, bineînţeles, am spus că „da". În ziua aceea au venit la vânătoare şi câţiva demnitari maghiari: ministrul Industriei, ministrul Problemelor Publice, ministrul Justiţiei. Kaposvar era şi reşedinţă de regiune, cum erau şi la noi regiunile atunci. Şi, până când s-au adunat cu toţii acolo, am venit şi eu cu generalul Szabo Ioşca. Şi mi-a făcut o primire foarte frumoasă, mi-a dat şi un cadou, o casetă mică cu inscripţiile lor naţionale. Am fost şi la Pecs, unde era mina lor de uraniu. Am plecat apoi spre Iugoslavia, aproape de frontiera cu Iugoslavia, la un conac al unui fost grof. Acolo: masă, băutură şi nu ştiu mai ce. Şi, după aceea, am plecat la vânătoare. Era un stand organizat, cu foişoare, şi în faţă o poiană. După ce am ajuns acolo, au adus vin, băutură. După masa de prânz am jucat şi volei, am jucat şi şah. Apoi, spre seară, oboseala m-a ajuns. Am fost în toate ţările socialiste. Odată, când am fost la aplicaţie în Bulgaria, m-am întâlnit cu Semerzed, şeful Marelui Stat Major al Bulgariei.

Strategia militară sovietică

Concepţia sovieticilor de ducere a războiului este cunoscută. Ei acţionau pe direcţiile Vest şi Sud cu Fronturi. La acel nivel, ei nu luau în considerare acţiunile duse de regimente, ci pe cele ale divizilor şi armatelor. Sovieticii aveau o armată foarte puternică. Acţiunile duse de către sovietici, într-o operaţiune a Frontului pe direcţia Vest, aveau stabilit ca obiectiv final cucerirea Ruhr-ului, adică Germania Federală. Aplicaţiile militare sovietice pe hartă începeau pe teritoriul Uniunii Sovietice, continuau în Polonia şi Cehoslovacia, şi ajungeau în Germania. De asemenea, existau direcţia nord-italiană – care ajungea până în Franţa – şi direcţia greacă – care străbătea România, Bulgaria şi Grecia, până la Marea Mediterană. Acestea erau direcţiile principale pe care se desfăşurau aplicaţiile. Iugoslavia nu era de partea NATO; era o ţară izolată şi nu s-a „lucrat" pe teritoriul Iugoslaviei nici o aplicaţie. Noi lucram împotriva inamicului. Inamicii erau consideraţi Germania Federală şi toate ţările capitaliste. În aplicaţiile respective, îndeplineam pe rând toate funcţiile. De exemplu, pentru un exerciţiu de luare a hotărârii erai comandantul Frontului. Pentru un exerciţiu de întocmire a planului de acţiune erai şeful statului major. Pentru un exerciţiu de asigurare artileristică erai comandantul artileriei. Pentru un exerciţiu de asigurare genistică erai genist etc. Am început cu comandarea unei armate şi am terminat cu comandarea unui Front. Recomandarea pe care mi-au făcut-o sovieticii în foaia de notare, după absolvirea Academiei („Klement E. Voroşilov" – n.red.), a fost să lucrez într-un stat major de mare unitate românească sau în cadrul institutelor de învăţământ. Pe de altă parte, am învăţat atunci şi diferenţele dintre concepţia românească şi cea sovietică de ducere a războiului. Noi, românii, nu ne permiteam să pierdem nici un batalion în luptă, pe când sovieticii nu ţineau cont de aşa ceva. Pentru ei, totul începea de la divizie în sus: pe direcţia aceasta mai băgăm o divizie, mai băgăm o armată, mai băgăm alte trupe şi aşa mai departe.

Ataşaţii militari ai României

Când lucram la Direcţia de Informaţii a Armatei erau destui ataşaţi militari. Iar pregătirea lor tactică era extraordinară. Erau şi din punct de vedere militar, şi din punct de vedere informativ foarte bine pregătiţi. Dar erau puţini. În perioada 1964-1965, noi am încercat să luăm legătura cu cei care au fost trimişi în străinătate pe linie de ataşaţi sau pe linii acoperite înainte de anul 1944. Din păcate, am întâmpinat foarte mari greutăţi deoarece oamenii aveau reţineri. Le era frică. Ce s-a întâmplat? Aceştia au fost epuraţi din armată începând din 1946. Unii au fost persecutaţi, alţii au fost închişi. De aceea, chiar dacă am dorit în 1964 să beneficiem de experienţa lor, foarte puţini dintre ei au acceptat să colaboreze cu noi.