Prezentarea cărții de vizită a unei personalități de talia generalului Gheorghe Văduva, prestigios membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, este un prilej binevenit de a cunoaște o persoană implicată, trudnică, cu o biografie personală și profesională impresionantă. Domnia sa este un specialist recunoscut pe plan intern și internațional în domeniul studiilor de știință militară, cu lucrări fundamentale ce fac cinste școlii românești în domeniul apărării naționale. Absolvent de filosofie, dar și al Academiei de Înalte Studii Militare din București, cadru didactic universitar, cercetător științific, autor al peste 100 de cărți de referință, dintre care 10 romane și 11 volume de versuri, al câtorva sute de articole și comunicări, doctor în științe militare, general al armatei române, activ membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, dar și membru de onoare al Academiei Oamenilor de Științe din România, iată doar câteva repere ale biografiei Domniei Sale.

Generalul de Brigadă (rtr) dr. Gheorghe Văduva s-a născut la 12 ianuarie 1940 în satul Cârlogani, orașul Bălcești, județul Vâlcea; a urmat, începând cu anul 1954, Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, apoi, din 1957 Şcoala Militară de Ofiţeri Activi, Oradea, arma grăniceri. În perioada 1967-1973 este student la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii din București. Între 1974-1976, a urmat cursurile Academiei Militare (azi, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”), pe care le finalizează ca șef de promoţie. A urmat apoi Şcoala Doctorală din cadrul acestei instituţii, domeniul Artă Militară; cursul post-academic cu profil unic pentru toate armele, absolvit tot ca şef de promoţie; alte cursuri de specialitate. 

În paralel cu profesia de bază, a avut o activitate publicistică amplă, de mare valoare și talent, amintind aici sute de articole, multe din ele citate în teze de doctorat şi referate de cercetare ştiinţifică, în volume apărute la diferite edituri. Cel mai mare impact l-a avut însă rubrica „Reflecţii strategice” din revista „Gândirea Militară Românească” şi seturi de materiale publicate la rubrica „Dialoguri G.M.R. (în revista „Gândirea Militară Românească”). 

Încercăm să abordăm dialogul cu domnul general Gheorghe Văduva, cu gândul că întrebările ce i le vom adresa nu pot cuprinde și prezenta întregul tablou al unei asemenea marcante personalități contemporane, care însumează în una și aceeași persoană atâtea vocații diferite: scriitor, ziarist, cadru didactic, cercetător, om de știință, militar de rang înalt.

Tanța Tănăsescu: Născut pe meleaguri vâlcene, mai precis la Cârlogani, lângă Bălcești, într-un județ care a dat țării cărturari de seamă, oameni iluștri, a căror listă este destul de lungă pentru a fi enumerată aici, credeți că acest loc mustind de genialitate ancestrală v-a influențat într-un fel destinul? Cum anume?

General Gheorghe Văduva: Nu cred în lucruri predestinate. Mai exact, nu m-am gândit la așa-ceva. Știu însă precis că oamenii acestor locuri poartă în ei gena populațiilor sedentare, a căror esență se află într-o anume filosofie a spațiului-plin, a spațiului-izvor, dar nu ca o sațietate, ca un prea-plin, ci ca o matriță, ca un modus vivendi. Sedentarul mulțumește naturii pentru tot. El trăiește profund, pe pământul în care s-a născut, cu rădăcinile ancestrale în pământul strămoșilor și cu ancorele pe cer. De la pământ așteaptă rod, de la cer, soare, ploaie și binecuvântare. Filosofia migratorului, îndeosebi a migratorul războinic, cel care s-a născut în șaua calului, în imensitatea și linearitatea foaierului perturbator dintre Nordul Mării Caspice și Extremul Orient, cum zice Gerard Shaliand în « Anthologie mondiale de la stratégie d’origines jusqu’au nucléaire » acestui spațiu imens și arid, este una a spațiului gol. A orizontalității. Migratorul, mai ales cel războinic, privește spre orizont, sperând că, dincolo de orizont, va găsi un loc mai bun sub soare, nu neapărat pentru a se stabili acolo (fără a ascunde însă nomadismul), ci mai degrabă pentru a-l prădui. Așa a fost mereu și tot cam așa este și acum. Vreau să spun că spațiul, adică locul în care te-ai născut, cu tot ce înseamnă el, are un rol cu totul și cu totul special în viața ta și în devenirea ta. Așa cum bine se știe, omul este fiul apei, iar apa se întoarce mereu la izvoare. Așa face și omul. Desigur, în felul său.

Am plecat demult de pe Valea Oltețului, dar și acum cântecele dintre Jiu și Olteț nu numai că mă tulbură, dar mă poartă cu nostalgie și delicatețe într-o lume tulburător de frumoasă. Nu sunt totuși un nostalgic, am introdus în 1990 calculatoare în redacție, îmi petrec 8-10 ore pe zi în fața calculatorului, înțeleg rolul uriaș pe care-l va avea societatea cibernetică în viitorul omenirii, mă ocup de multă vreme de așa-ceva, am scris o mulțime de articole și studii pe tema cogno-civilizației -, dar omul este un univers special. Desigur, între timp, lucrurile s-au mai schimbat, s-au mai nuanțat, dar esența nu se schimbă. Realizez, de multă vreme, că lumea se află într-un război continuu - am scris multe volume pe această temă - și înțeleg că va fi foarte greu ca o astfel de esență (pentru că este vorba de o esență, care ține de natura ființării, a devenirii) să poată fi schimbată. Dar în acest haos prezent mai mereu în mersul lumii spre nicăieri, există și efecte miraculoase în care sublimul primește și acceptă chip de om. 

T.T.: Ce amintiri aveți legate de aceste pitorești meleaguri, mai ales de primii ani de școală?

G.V.: Ochii mamei, cântecele fetelor și drumurile. Ochii mamei erau o imagine a unei forțe care mă impresiona totdeauna. Aveau o strălucire de arc voltaic și generau o forță pe care n-am mai văzut-o niciodată, la nimeni. Tatăl meu a murit în 1950, pe 28 octombrie, într-o dimineață. Infarct. Făcuse tot războiul. În Est, dar și în Vest. Războiul în două ape, cum îi zicea el. Mama a rămas cu patru copii. Eu aveam 10 ani, următorul frate, patru ani, soră-mea, doi ani, iar mezinul, 6 săptămâni. Bunica era foarte bătrână și aproape oarbă. Strălucirea aceea de arc voltaic i-am văzut-o, pentru prima oară, atunci, la cimitir, după ce s-a terminat ultimul act al înmormântării tatălui meu... A trecut mult timp de atunci. Toți ai mei au trecut dincolo. Eu sunt singurul supraviețuitor din acea familie extrem de puternică. În acei ani, mergeam cu oile, mergeam cu maică-mea la săpat etc. Uneori, când colindam dealurile împădurite puternic,  poienițele și locurile cu izvoare, auzeam cântecele fetelor. Astea, oriunde se aflau, cântau. Iar mie îmi plăcea să le ascult, fără ca ele să mă vadă. Nu discutam cu nimeni despre bucuria aceasta a mea. O am și acum, neschimbată. Deși vremurile erau grele, lumea era așezată în rosturile ei seculare și acest lucru se simțea peste tot. Dar, din anii care au urmat, port cu mine, mai mult decât orice altceva, drumurile.

După ce am terminat cursul secundar, patru elevi din clasa noastră am dat examen de admitere la Liceul „Frații Buzești” din Craiova. Atunci, ca și acum, era unul dintre liceele cele mai bune din țară. Am reușit toți, cu notă mare. La examenul de admitere, eu m-am dus pe jos, cale de 50 km, cât era distanța din satul meu până la Craiova. În anii care au urmat, drumul acesta îl făceam mereu, uneori chiar săptămânal, de unul singur. M-am obișnuit atât de mult cu el, încât l-am introdus în amintirile și valorile mele cele mai frumoase. De două ori, în două momente fericite ale vieții mele din acei ani, l-am parcurs în alergare. Supermaraton. Traseul era Craiova, Șimnic, Motoci, Murgaș (Picăturile), Bulzești, Bălcești, Cârlogani. M-am oprit câteva zeci de secunde la fântânile de pe traseu, să iau, ca întotdeauna, o gură de apă, pentru hidratare, apoi am continuat. A doua zi, duminică, l-am parcurs în sens invers, tot în alergare, cu aceeași bucurie infinită. În deceniile care au urmat, până acum câțiva ani, am alergat mereu, de unul singur, aproape în fiecare zi, un traseu. Cred că n-a fost o competiție - deși, de-a lungul vieții am participat la numeroase competiții, pe care, de cele mai multe ori le-am câștigat sau le-am finalizat în eșalonul fruntaș -, ci, mai degrabă, un mod de a ființa. Mie nu-mi plac competițiile. Fac parte din acest război endogen al lumii, iar eu, deși sunt militar de carieră și stăpânesc foarte bine arta militară, nu agreez războiul. Războiul, deși face parte din modul de ființare al omenirii, este cea mai mare tragedie a ei și, dacă-mi este permis un limbaj neacademic, cea mai mare mizerie a ei. Dar se pare că nu prea avem ce face. Trăim în interioritatea acestui fenomen. Care poate fi un blestem sau un mod de a trăi într-o lume care iubește și clocotește. 

T.T.: Între cele două domenii de studii spre care v-ați îndreptat în tinerețe pașii - filosofia și știința armelor - ar părea, la prima vedere, că există o incompatibilitate absolută. Cum ați reușit să le aduceți la același numitor, respectiv să le faceți să conviețuiască în biografia Dumneavoastră, într-un mod atât de armonios? 

G.V.: Filosofia este, mai degrabă, un mod de a gândi, de a cerceta, de a reflecta, de a explica, de a cunoaște. I-aș zice o știință, o practică și o artă a gândirii. Războiul este, cum zicea Clausewitz, o continuare a politicii prin mijloace violente. El poate fi înțeles ca o competiție cu arme, dusă la extrem, ca un mod de a impune o voință prin forță sau ca un mod de a te apăra împotriva celui care te atacă. Eu, atunci când am intrat în școala militară, nu m-am gândit la toate acestea. Eu nu visam să ajung militar de carieră, ci profesor de matematică sau de sport. Sau de română. Îmi plăcea să scriu, să compun. La școala militară, am ajuns cu totul întâmplător. Dar am luat-o în serios, mi-am pus neuronii și sinapsele la treabă și am înțeles, pe viu, rostul și rolul acestei instituții. Vreo zece ani, am fost comandant de pluton. Adică învățătorul soldaților. Și i-am învățat de toate, eu însumi învățând în fiecare zi această meserie cumplită.

Trageri, instrucție de specialitate, parcursuri de luptă, arme de distrugere în masă, genistică, tactică etc. Atât eu cât și ei, soldații și gradații, am înțeles războiul, învățându-l, nu ca pe vreo bravură, ca pe vreo competiție, ca pe vreo chestiune eroică, ci ca pe o necesitate existențială, ca pe o ontologie a apărării spațiului nostru de ființare pe pământul strămoșilor, singurul care ne aparține. Și care a fost apărat și pecetluit cu sabia și cu un uriaș preț de sânge. Studiile filosofice m-au ajutat nu doar să înțeleg mai bine ce, cum și de ce este așa și nu altfel în această lume kaki, ci și să văd mult mai departe. Când eram prin anul patru la filosofie, după vreo zece ani de slujbă în flancul drept al unui pluton, m-au mutat în statul major al brigăzii. Alt nivel, alte sarcini, alte învățături. Apoi cei de la gazeta „Grănicerul” din comandamentul Trupelor de Grăniceri m-au chemat la ei și m-au numit redactor cu probleme grănicerești și ale pregătirii de luptă. Și am bătut cu pasul, din pichet în pichet, zi și noapte, întreaga frontieră a României. În 1973 am absolvit facultatea de filosofie, iar în 1974, am reușit la examenul de admitere în Academia Militară (Universitatea Națională de Apărare „Carol I” de azi). Am trecut vreun an și pe la Secția Cultură din ministerul Apărării Naționale, apoi, am ajuns la ziarul central al armatei - „Apărarea patriei” se numea atunci -, ca redactor pentru probleme ale pregătirii de luptă. În fine, aici era locul meu. Fiind șef de promoție, puteam fi numit pe linie de comandă și, în câțiva ani, pe trepte foarte înalte. Dar eu nu-mi doream asta. Eu doream să cunosc foarte bine această instituție de risc extrem, instituție pe care, din păcate, foarte puțină lume o cunoaște.

Cei mai mulți dintre oameni cred că armata este o instituție de război, bună doar la război, justificată doar de fenomenul război, o instituție rea, chinuitoare, mare consumatoare de resurse și fără niciun folos concret. Oricum, țara noastră nu-și poate permite să întrețină și să susțină o armată competitivă în această epocă a exploziei tehnologice și informaționale, așa că ar trebui redusă la minim minimorum... Nu este desigur așa, dar o mare parte dintre oameni nu înțeleg profund fenomenul război, îl consideră ca fiind în exterioritatea modului în care trăiesc și vor să trăiască ei și, oricum, noi nu avem nicio putere și ar trebui s-o cam lăsăm baltă... Mai grav este că incultura militară strategică a decidentului politic este atât de profundă încât nu știu dacă se mai poate repara ceva. Cu bețe de chibrit nu poți face un pod de pontoane pe care să treacă un batalion de tancuri și cu atât mai puțin un elefant hipersonic… 

T.T.: Se știe că munca la catedră este foarte dificilă, ocupă o bună parte din timpul unei zile (predarea cursurilor, examene, mii de ore de documentare în biblioteci, participarea la sesiuni, conferințe și congrese științifice etc). Cu toate acestea, ați reușit să performați strălucit și în domenii ce pun în valoare inteligența, creativitatea, ingeniozitatea, cum ar fi munca de cercetare, precum și scrisul. Este vorba de o fericită coincidență sau avem de-a face aici cu o muncă asiduă, o puternică voință de a crea valori de referință, de a lăsa urmașilor opere solide, memorabile? 

G.V.: Eu n-am făcut niciodată minuni și nici nu cred că am să pot face vreodată așa-ceva. Am încercat însă să-mi fac cât mai bine treaba. După pensionare, am lucrat zece ani (2000-2010) la Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, din cadrul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, în calitate de cercetător științific gradul I, și, împreună cu echipa de acolo, am produs multă cogniție, într-o perioadă când era mare nevoie de așa-ceva. Am scris, împreună cu generalul Mircea Mureșan, lucrarea „Războiul viitorului, viitorul războiului”, lucrare premiată de revista „Gândirea Militară Românească”, de fapt de Statul Major al Apărării (Statul Major General cum se numea atunci), lucrare care relevă și argumentează, continuitatea războiului, războiul fără limite, războiul permanent al acestei lumi, lucrarea „Război și haos”, de asemenea apreciată cu premiul I al acestei reviste, lucrarea „Arta militară de-a lungul mileniilor”, în două volume, nominalizată, în cadrul aceluiași concurs etc. Am condus, timp de trei ani, un proiect de cercetare științifică în plan național, câștigat prin concurs, și alte două, din partea Universității Naționale de Apărare „Carol I”, ca partener principal, câștigate de Universitatea din Suceava etc. În perioada cât am lucrat la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, între multe alte lucrări, am realizat și un volum de geopolitică intitulat „Geopolitica. Teorii, areale, falii, conexiuni”, lucrare pe baza căreia am predat un curs de geopolitică la Facultatea de Științe Politice. Se adaugă volumul „Război, cunoaștere, adevăr”, plus o mulțime de studii tematice, cu ISBN, potrivit unor planuri de cercetare minuțios întocmite. Una dintre cele mai importante realizări este însă revista „Univers Strategic”, revistă trimestrială universitară de studii strategice interdisciplinare și de securitate, editată de Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, de 300 de pagini, indexată în două baze internaționale de date - E.B.S.C.O. și C.E.E.O.L. -, care apare fără întrerupere din martie 2010. 

T.T.: Dacă ar fi să țineți o scurtă prelegere unor studenți la secția de jurnalism a unei universități din zilele noastre, ce îndemnuri le-ați adresa acestora? Ce sfaturi le-ați da? 

G.V.: Este o întrebare foarte grea. Pentru că profesia de jurnalist este foarte grea. Este una dintre cele mai grele meserii - dacă se poate spune așa - din această lume. Un jurnalist trebuie să cerceteze, să se documenteze, să afle, să verifice și, în final, să elaboreze un produs jurnalistic. Acest produs - care poate fi o știre, adică o informație, o însemnare, un reportaj, un interviu etc., scris, vorbit sau televizat - poate trece neobservat, poate dărâma un mit, poate crea o statuie sau distruge un om. Uneori, este de-ajuns un singur cuvânt nepotrivit, spus sau scris într-un moment nepotrivit pentru a distruge un om sau chiar pentru a genera un război. Există o frază pe care am introdus-o, în 1991, în codul deontologic al ziarului al cărui redactor șef eram pe vremea aceea: „Dacă o singură dată, un jurnalist militar scrie, susține sau întreține cu bună știință un neadevăr, el, acest jurnalist, s-a descalificat din punct de vedere profesional pentru tot restul zilelor sale”. O frază asemănătoare se află și în unul din articolele din „Codul deontologic al jurnalistului”, de la U.Z.P.R., întocmit de mine și aprobat de Consiliul Director. Acest cod a fost publicat și în revista „Univers Strategic” nr. 3 (43) din 2020, la pp. 9-24[1].

Desigur, se poate obiecta că o astfel de schemă nu este realistă. Există multe feluri de jurnalism azi, de la cel practicat de redacții, de jurnaliștii privați, de cei din marketuri, din partide politice, din instituții de stat, din firme de tot felul etc. Iar interesele sunt cele care sunt. Este adevărat. Un jurnalist are un patron, iar ceea ce se publică trebuie să țină seama de interesele acestuia etc. Sunt multe de spus, jurnalismul nu este nici linear, nici haotic, nici bătut în cuie. Dar respectarea adevărului este sfântă în această meserie, altfel devine o clocitoare de viespi, de viermi, de vipere, de pietre de moară sau de moluște. Și totuși, una dintre cele mai subtile, mai insidioase, mai caustice și mai eficiente forme ale războiului continuu al acestei lumi împotriva sieși este cea mediatică. Iar miezul oricărei strategii, de orice natură ar fi ea, este înșelăciunea. Sfatul meu, pentru oricare jurnalist de pe lumea aceasta este să spună, să scrie să susțină și să întrețină adevărul. Eu am făcut asta la un ziar kaki, la ziarul armatei, vreme de 20 de ani, și nimeni nu s-a supărat vreodată pe mine. Dimpotrivă, toți, de la cei din conducerea armatei, la soldații de rând, m-au respectat și m-au avansat la gradul de general. 

T.T.: Sunteți prezent în viața breslei jurnalistice dovedind un talent publicistic de excepție. Ce reprezintă pentru Domnia Voastră condeiul de ziarist? Este o pasiune, un mod de exprimare personal, o cale de comunicare deschisă spre cititorii Dumneavoastră? 

G.V.: Este un mod firesc și necesar de a scrie, a susține, a întreține, prin cuvintele și formele cele mai potrivite, de la exprimarea simplă, firească, elevată și elegantă, la cea potrivită, a adevărului despre care și pentru care am scris și încă scriu. Eu nu am scris niciodată decât ce am văzut, ce am făcut, ce am simțit și ce am trăit. Pentru aceasta, am mers zeci și chiar sute de kilometri pe jos împreună cu unitățile și subunitățile armatei, am intrat, în teatrele de război, în obiectivul bombardat, în timpul bombardamentelor, am zburat cu supersonicul, am escaladat, împreună cu vânătorii de munte, trasee de alpinism dificile, am suportat răul de mare, noaptea, în timpul hulei, pe navele de război, am rezolvat timp de 20 de ani de la absolvirea facultății de filosofie, probleme de logică matematică (nu m-au ajutat la nimic în mod concret, dar mi-au prins bine pentru spiritul meu), am citit biblioteci întregi etc. etc. Cunoscând sau încercând să cunosc – atât cât a fost posibil – metehnele acestei lumi din micul meu univers (și sunt destule), m-am uimit mereu de forța uriașă care există-n noi în situații-limită. M-am încărcat cu aceste experiențe care, dincolo de funcția lor cognitivă, m-au ajutat să ies cu bine din situații grele, mai ales din situații-limită. 

T.T.: În ce domeniu beletristic vă simțiți în largul Dumneavoastră: proză, poezie, eseu literar ? Care dintre cărțile scrise de-a lungul timpului vă sunt mai dragi sufletului și de ce?

Gheorghe Văduva: În toate. La ador. Primul meu roman, scris în 1980: „Între două toamne”. Are inocența simplității eidetice a unui început de drum. 

T.T.: Ce proiecte editorialistice aveți în prezent? Printre acestea sunt și unele cu profil memorialistic?

G.V.: Să finalizez, să trimit în tipografie și să pun pe site-ul meu http://gheorghevaduva.ro, volumul de versuri „Gând îngândurat”, la această oră în curs de finalizare, să continui proiectul „Strategia militară, azi”, în trei volume: Vol. 1 „Teoria strategiei”; vol. 2 „Practica strategică”; vol. 3 „Arta strategică”, fiecare având în jur de 500 de pagini. E un proiect greu, la care lucrez de multă vreme, dar sper să am timpul necesar pentru a-l finaliza. Memorialistica este fascinantă, dar eu mă ocup îndeosebi de ce se întâmplă azi și de impactul strategic a ceea ce se întâmplă. 

T.T.: Ce prețuiți cel mai mult din viață? Și de ce? 

Gheorghe Văduva: Bunătatea, înțelepciunea și, mai ales, caracterul. Toate trei fac parte din valorile supreme, din valorile de temelie ale ființei umane. 

T.T.: Vă invităm să ne împărtășiți una din amintirile dragi legate de viața de jurnalist. 

G.V.: Fiecare contact cu realitatea din țară, din străinătate și din instituția în care am lucrat 40 de ani ca militar și zece ani în calitate de cercetător științific în domeniul apărării și securității, îndeosebi în acele proiecte cu impact strategic, a reprezentat pentru mine o experiență cu totul specială. Fiecare articol, fiecare editorial, fiecare interviu, fiecare reportaj poartă această încărcătură. Fiecare are o poveste specială, foarte frumoasă și foarte importantă din punct de vedere jurnalistic. Spre exemplu, aventura din prima patrulă a Carpaților. Un traseu infernal, în miez de iarnă, noaptea, cu urcarea de două ori spre Vârful Omu. Apoi, zborurile mele cu supersonicele existente la acea dată în dotarea Aviației Militare a României: MiG 21 și MiG 29. Unele dintre aceste momente speciale le-am descris în volumul „Ancore pe nori”, o cărămidă de 631 de pagini[2], altele sunt, cred, arhivate pe undeva. În una din zilele ploioase ale unei primăveri capricioase, mă aflam pe aerodromul militar de la Borcea, în zona cailor de foc ai Bărăganului, cum am numit eu aeronavele acelea de poveste, care tunau și scoteau flăcări nu pe nări ci pe partea dinapoi a fuselajului. Piloții își așteptau rândul la zbor, în interiorul celulei (așa se numea pe atunci camera cu foc continuu a aerodromului, unde două echipaje erau gata de luptă în permanență). Aici se afla însă și o cameră specială, cu un acvariu, cu picturile lui Țarălungă, unde piloții ascultau convorbirile din rețea ale conducătorului de zbor cu piloții. Aici, la celulă, în camera intimă a acvariului, piloții erau voioși, discutau, făceau glume etc. Afară ploua de parcă se rupseseră norii. La un moment dat, probabil, la un cuvânt pe care-l pronunțase conducătorul de zbor în rețea, s-a făcut brusc o liniște grea, ca o povară uriașă. Toți au amuțit și, într-o tăcere desăvârșită, au ieșit afară din încăpere și s-au poziționa cu fața spre panta de aterizare. Mai erau în aer trei avioane. Am ieșit și eu cu ei - și eu îmi așteptam rândul la zbor - și am continuat să-mi împart atenția vizuală între zona pantei de aterizare și dispozitivul lor. Toți încremeniseră. Unul dintre ei se postase într-un loc sub streașina clădirii și nu realiza că un șiroi de apă îl izbea chiar în moalele capului. Era atât de concentrat încât nu simțea loviturile de ciocan ale șuvoiului de apă. Erau toți ca niște statui de ceară în costumul lor de zbor, cu ochii lipiți de zona pantei.

Când apare silueta hașurată a primului avion, ochii lor o urmăresc precum proiectoarele de odinioară. Al doilea avion vine prea sus, ei încremenesc din nou, unul strigă „Prea sus!”, se aude, în difuzor, vocea conducătorului de zbor care face corecțiile necesare. Apare și cel de al treilea, care aterizează cu bine, iar ei se întorc la camera cu acvariu și picturile cu avioane ale lui Țarălungă, ca și cum nu s-a întâmplat nimic, reluându-și discuțiile și glumele de unde le lăsaseră când îi alarmase vocea din rețea a conducătorului de zbor și intensificarea vântului, a ploii și a furtunii. Oamenii aceștia – toți tineri, toți unul și unul, majoritatea dintre ei piloți clasa I, capabili să îndeplinească orice misiuni de luptă în zbor, în toate condițiile - erau atât de legați unii de alți, atât de implicați în modul lor de viață, de luptători aerieni de linia întâi, încât o asemenea realitate însemna chiar mai mult decât capătul puterilor. La urma urmei, acești oameni, trăiau în fiecare ieșire la zbor, oricât ar fi fost ei de siguri, de curajoși, de temerari și de bine antrenați, un lanț de situații-limită, pe care, poate, nu le conștientizau, n-aveau timp să le conștientizeze la vitezele supersonice și la valorile foarte mari ale suprasarcinii, dar care făceau parte, clipă de clipă, din ceea ce se numește risc extrem. Pe vremea aceea, aveam 54 de ani, am făcut vizita medicală pentru supersoniști, am trecut testele, inclusiv examenul costumului și cel al barocamerei, am solicitat să mi se permită să zbor împreună cu ei, nu pentru a-mi satisface un capriciu la vârsta mea de atunci, ci pentru a ajuta sistemul, prin cuvântul credibil, scris la fața locului, în situații-limită, în perfectă cunoștință de cauză, să repare hiatusurile existente la acea dată, în cadrul lui, atunci când Forțele Aeriene treceau printr-o situație de criză, eu însumi, înțelegând, nu din lecturi, ci din propriile-mi trăiri ce înseamnă riscul extrem în această categorie de forțe armate. Simt și astăzi, la 83 de ani, nu doar trăirile zborului acrobatic sau ale regimului hipersonic, ci trăirile efective ale acestor oameni, dimensiunile riscului extrem ale pilotului, ale formației de aeronave, ale spațiului luptei aeriene consonant cu cele ale spațiului terestru, naval și, încă de pe atunci, ale spațiului cibernetic.

T.T.: Care este părerea Dumneavoastră în legătură cu ultimele evoluții internaționale care au schimbat fundamental raporturile de forță, atât în perspectiva imediată cât mai ales în cea îndepărtată ?

G.V.: Ultimele evoluții internaționale sunt strâns legate de cele anterioare. Iar toate sunt anvelopate de o uriașă competiție geopolitică și geostrategică. Spun geopolitică, pentru că această conflictualitate este generată de interesele geopolitice ale marilor puteri și, la urma urmei, într-o formă sau alta, ale tuturor țărilor de pe mapamond. Dar fanionul îl poartă marile puteri geopolitice și geostrategice. Interesele lor geopolitice sunt, deopotrivă, teritoriale, adică pentru resurse și piețe și, legat de acestea, de putere și dominanță strategică. Cele două mari cărți - „Ciocnirea civilizațiilor...” a lui Huntington și „Marea Tablă de șah...” a lui Zbigniew Brzezinski - explică foarte clar și cum nu se poate mai bine, cu anticipație, între altele, și cauzele războiului de azi din Ucraina, care este un efect al ciocnirii acestor interese geopolitice. Nu vreau să intru în detalii aici, pentru că este vorba de un război cumplit și de o amenințare uriașă pe care acesta o conține și o generează, fiind el însuși un efect al urzelilor de dimensiuni planetare din sfera geopolitică. Spun geostrategice, pentru că geostrategia este cea care pune în operă decizia geopolitică, echipând-o cu planuri și dispozitive. Falia geopolitică și geostrategică Est-Vest trece tot pe aliniamentul Marea Neagră - Marea Baltică. Există un dispozitiv geostrategic al Vestului, care are în centrul său NATO, și mai multe dispozitive ale restului lumii - Rusia, China, India, Brazilia etc. - care nu se opun neapărat Alianței Nord-Atlantice, cea mai puternică forță militară și politico-militară care a existat vreodată pe planeta Pământ, PIB-ul țărilor care o compun având o valoare de 51 la sută din PIB-ul lumii, ci reprezintă identități care pot balansa puterea absolută a Vestului, mai ales pe cea americană, care are baze militare pe tot mapamondul, plus o forță spațială remarcabilă. Mai trebuie spus că, de-a lungul timpului, în pofida numeroaselor tratate, tratative, convenții etc. pentru reducerea armamentului nuclear și a celui convențional, procesul înarmării se continuă într-un ritm susținut. Forța strategică nucleară a Rusiei, compusă din trei armate, plus triada, are vreo opt mii de vectori, cea a Statelor Unite tot cam atâția, mă rog, cifrele variază de la o sursă la alta, iar situația internațională se degradează de la o zi la alta, în pofida progresului tehnic uriaș și a intrării lumii în epoca cibernetică și, prin urmare, în cea a cognocivilizației. Deși cauzele reale ale războiului din Ucraina se cunosc de către toată lumea, mai ales de către marile puteri planetare, nimeni nu a făcut până acum vreun gest pentru a opri acest război geopolitic fratricid, ci, dimpotrivă, sub un pretext sau altul, aproape toată lumea l-a ațâțat și mai tare. Desigur, cele două tabere – Rusia, pe de o parte, și Ucraina plus Vestul (se poate spune chiar Ucraina și Restul), pe de altă parte, au făcut ce e posibil pentru a pune și mai mult benzină pe foc. Rusia, pe motiv, că nu acceptă apropierea NATO de frontierele sale, Vestul, pe motiv că Rusia a atacat o țară suverană, membră a ONU, încălcând dreptul păcii și al războiului și, pentru aceasta, trebuie oprită. Dar nu oprită pur și simplu printr-o decizie a Consiliului de Securitate al ONU (Rusia fiind membră permanentă a acestui Consiliu, deci Consiliul de Securitate al ONU nu putea lua o astfel de decizie), ci înarmând și susținând financiar Ucraina, deci constituindu-se în parte acestui război fratricid stupid. E greu de spus cum se va termina acest război, dar întrebările care rezultă sunt numeroase și extrem de îngrijorătoare. 

T.T.: Care este opinia Dumneavoastră referitor la evoluția situației României în această conjunctură? 

Gheorghe Văduva: România nu evoluează, ci face pași înapoi, dar nu precum racul, nici precum o armată care luptă pe aliniamente intermediare, retrăgându-se în mod organizat, pentru a găsi un aliniament de apărare favorabil, ci ca o turmă speriată și dezorientată, fără cioban și fără talangă. Securitatea noastră nu depinde însă numai de ce se întâmplă (sau nu) pe teatrul de război din Ucraina. Noi am pierdut deja o primă etapă a unui război extrem de important, cel al securității și apărării ființei și ființării neamului românesc pe pământul României. Un război cu un inamic nenominalizat și necunoscut, care ne-a distrus, cu propria noastră participare sau cu propria noastră mână, echilibrul demografic (populația României a scăzut cu aproape două milioane de oameni, din 1990 până azi, iar spuma creierelor, populația calificată și înalt calificată, adică peste cinci milioane de oameni au emigrat temporar sau definitiv în Vest, echipând economia Vestului cu forța de muncă de care avea mare nevoie, în dauna economiei românești, aproape complet distrusă sau redusă la mici făbricuțe și antreprenoriate, care nici măcar nu se pot constitui într-o economie de subzistență. Nu știu dacă cineva a planificat aceasta, dar asta a rezultat. Desigur, facem parte din UE, din NATO, din clubul select al Vestului, ceea ce înseamnă foarte mult, dar nu totul. Bilanțul ultimelor decenii privind demografia, economia, agricultura, fondul de semințe, calitatea vieții, sistemul educațional, sistemul de apărare și securitate națională, calitatea și competența demnitarilor, proiectele de viitor, resursele și orizonturile supraviețuirii națiunii și multe, foarte multe altele este cât se poate de îngrijorător. O foarte mare parte din cei care au primit votul națiunii n-a răspuns în niciun fel așteptărilor națiunii. Iar această realitate nu este una de laissez-faire, ci una de securitate națională, de risc extrem, care, după cum se vede, Gheorhe Văduva, în Cheile Râșnoavei, pe traseul de cățărare Cezar Manea, în prima regrupare nu îngrijorează pe nimeni. Ceasul al doisprezecelea a trecut, poate ne vom trezi în cel de al treisprezecelea...

T.T.: Ce mesaj doriti să transmiteti cititorilor care vă citesc studiile și lucrările? Dar membrilor Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, pe care o onorați cu prezența și activitatea Dumneavoastră?

 V.: Jurnalistul este un luptător singuratic, în armata singulară a adevărului, care nu-i va aduce niciodată glorie, ci doar măsura unui travaliu fără măsură, adică a unui modus vivendi în slujba informației și a adevărului. Să ne strângem rândurile, să echipăm teoria, practica și arta jurnalistică cu valorile create de înaintași, cu forța inteligenței, a caracterului și, mai ales, a înțelepciunii, să ne chibzuim pașii, gândurile și orizonturile noastre de așteptare, de cunoaștere, de înțelegere, de creație și de cercetare, onorând o profesie care nu aduce glorie, ci doar lumină și înțelepciune pentru adevăr și cunoaștere. Ceea ce dă forță și strălucire acestei profesii. Să creezi lumină pentru adevăr, nu pentru strălucirea ta. Mă simt onorată pentru faptul că mi-ați acordat acest interviu, știind că timpul pentru Dumneavoastră este atât de prețios. Vă multumesc, cu deosebită stimă și prețuire![3]