Aflat în debaraua numită, nu se ştie pe ce criterii, „Birou redacţional”, domnul director Calistrat Cepoi (Sisi cum îi spun colegii) simte o nevoie imperioasă să se dea cu capul de pereţi. Ca să-şi mai tempereze impulsul apucă sticla cu trăscău de la piciorul mesei şi trage un gât zdravăn. Acest panaceu îşi face pe deplin datoria şi tendinţa suicidară intră în regres lăsând loc unei tragice introspecţii pe tema: cum dreacu’ am ajuns aici?

Chiar aşa! De mai bine de şase luni hebdomadarul „Muncă şi Capital”, o prestigioasă publicaţie economică, se afla cu încasările pe roşu, un roşu din ce în ce mai viu, iar speranţele de redresare păreau mult mai departe decât planeta Pluto. Ideile briliante şi comentariile competente nu mai atrăgeau cititori, iar retururile erau foarte asemănătoare cu livrările! Cei zece reporteri şi cele cinci secretare de redacţie, de mai bine de jumătate de an munceau (aici este vorba de un eufemism!) fără nici o remuneraţie, iar rezultatele…

În zadar pigmentase el analizele pestei porcine cu imaginile unor top modele fără sutien care ţineau un purcel în braţe, degeaba la comentariile despre calitatea produselor lactate alte fete se jucau într-un mod ispititor cu ţâţele vacilor, iar la abordarea creşterii inflaţiei alte imagini cu fete care stăteau cu fundul gol spre privitor sugerau ce ne aşteaptă în plan economic. Nimic! Părea că segmentul de piaţă al cititorilor unei reviste economice de prestigiu orbise sau cine ştie, cititorii aveau alte orientări sexuale, că şi la asta te poţi aştepta. Spectrul şomajului rânjea sumbru pentru colectivul redacţional, iar soluţii nu prea mai apăreau!

Şi cum se putea să fie altfel dacă într-o ţară unde sistemul de transport rutier se află cam tot la dimensiunile construite de romani şi este la concurenţă cu cel feroviar, o ţară în care sistemele sanitare sunt tot în vremea lui Hippocrates, mai puţin jurământul acestuia care nu mai are nici o valoare, de învăţământ, cultură, educaţie ori productivitate se vorbeşte doar la mitinguri sau la acţiunile sindicale, o lume întreagă, toată media, plus gospodinele aflate la coafor se dau de ceasul morţii să dezbată nişte plăcuţe de înmatriculare pe care un tip cu un umor cam dubios le afişase, iar partidul aflat la guvernare le considera jignitoare şi declanşase o adevărată vânătoare pentru a-l condamna pe glumeţul de ocazie?

Bă, ce dracu’!? În ce fel de ţară ne aflăm!? rosti gura cam încleiată a directorului, emiţând astfel interogaţia care frământa de aproape trei decenii întreaga populaţie… Cum nu vedea nici o şansă de a găsi un răspuns, mai ridică o dată sticla la gură, dar nu apucă să pună limba pe elixir. Uşa se buşi de perete şi în cameră intrară două fiare: un crocodil şi un şarpe! Camera deveni brusc sufocantă, iar bietul director al hebdomadarului retrase cu regret sursa de supravieţuire de la gură. Suspină din adâncul sufletului mai ales că pe crocodilul cu costum Armani îl şi cunoştea! Era avocatul firmei care patrona publicaţia! Şarpele, şi el cu costum de firmă, dar cu tăietură englezească, îi era necunoscut, dar după privirea cu care îl ţin-tuia nu prea păreau a fi şanse de un păhărel împreună…

- Băi, Calistrate, ce noroc pe capul tău! Băi, tu ai făcut în scăldătoare, că altfel nu se explică! De ieri ţi s-a aprobat concediul, inclusiv restanţele! Bine, e fără plată, dar sunt convins că ai pus tu ceva deoparte de când eşti director. Aşa că, hai, ia-ţi lucrurile, deşi nu prea văd ce ai putea să iei, şi tai-o pe Coasta de Azur, la vreun safari prin Africa ori, şi mai bine, la Olăneşti, până nu se răzgândesc şefii! Nu-ţi face griji, aici va prelua toată munca domnul Thibolt Chişcă, un om nou, de-al nostru, şcolit la Londra.

Numitul Thibolt era desigur un şarpe modificat genetic deoarece reuşi să arate că are buze pe care le şi întinse un milimetru atât cât să mimeze un rânjet ceva mai tăios decât o sa-bie de samurai.
Lămurit acum în ceea ce priveşte scopul vizitei, directorul îşi luă sticla, le spuse, cu toată sinceritatea, celor doi: tu-vă muma-n…  şi plecă, cel mai probabil, în concediu la prima crâşmă din cartier.
Crocodilul îi strânse mâna noului director şi îi aminti cam în treacăt că dacă în prima lună nu apar rezultate pozitive în balanţa de plăţi ar fi bine să se gândească şi el la un concediu pe Rivieră.
Şarpele mai lăţi cu un milimetru despicătura unde oamenii au de regulă gură şi sâsâi:
- Şefu’, io am altă abordare bre, că nu digeaba făcui ziaristică pă la Londra.
- Ştii că eu ţin la tine, însă politica firmei… Cutra dreacu’, gândi în acelaşi timp avocatul, parcă n-aş şti că te-a trimis mă-ta aia care face pe ministra şi încasează tot ce prinde, iar la Londra ai stat numai în cluburi timp de un an cu bursă de la minister…

Se despărţiră privindu-se cu prietenie, deschis, în ochi şi urându-şi o zi bună, aşa cum de altfel începuse…

Directorul Thibolt se aşeză cu scârbă la birou şi în următoarele cinci minute redacţia se redimensiona. Acum mai rămăseseră pe ştatul de plată doar două secretare, tinere, cu mari abilităţi de a culege informaţii de pe internet şi suficient de motivate pentru a-şi păstra slujba cu orice preţ (alt eufemism!). Aici se putea observa destul de lesne strălucita strategie managerială a noului director!

A doua mişcare a directorului a fost vizita de a doua zi la facultatea de ştiinţe economice şi capacitarea cadrelor didactice pentru a publica articole pe aceste teme. Cu specificaţia că vor fi plătiţi pentru munca lor. La auzul cuvântului fermecat: plată, toţi au intrat în trepidaj şi încă de la prima oră a zilei următore la redacţie au început să curgă articole pe diferite te-me mai mult sau mai puţin actuale ale economiilor lumii.

În consecinţă, următorul număr al publicaţiei apăru într-o formă festivă, cu articole semnate de nume grele ale domeniului, dar şi cu fotografiile fetelor care ţineau la sâni viţei sau purcei de lapte. Doar prima pagină era cu totul diferită faţă de numerele anterioare. Afişa fotografia unui homeless peste care o pată sângerie scotea în evidenţă un text scurt scris mare, cu negru: Şocant! Dispar pensiile! Brusc, publicul ţintă al publicaţiei se mută de la cei câţiva amatori de informaţii economice la milioanele de pensionari dispuşi oricând să moară pentru drepturile lor sacre.

Ziarul dispăru din chioşcuri cu viteza de propagare a unei bârfe despre una din reginele micilor ecrane. Seara, în holurile blocurilor, în parcuri sau la cozile de circumstanţă pentru prinderea unui bilet gratuit la tratament în staţiunile Slănic sau Techirghiol, se discuta cu aprindere un mic text înserat în chenar negru pe pagina a treia. Conţinutul său era devastator: Din sursă absolut sigură şi de mare încredere, vă informăm că guvernul are în proiect o lege care va face posibilă dispariţia sistemului de pensii. Măsura este justificată de colapsul bugetului asigurărilor sociale, unul prelungit, care durează de ani şi ani. Pensiile vor fi înlocuite cu un circuit performant de asigurare a două mese calde la cantinele de cartier.

A doua zi pieţele erau pline de protestatari, nu numai dintre cei vârstnici, dar şi de unii care aşteptau ieşirea la pensie, plus mulţimea de gură cască şi, inevitabil, mitingiştii de profesie, aceia cu bustul gol, tatuaje şi raşi pe cap! Sindicatele ieşiră şi ele la atac, iar ameninţările lor cu greve generale şi jos guvernul ticălos au fost susţinute chiar şi de preşedinte care a acuzat guvernul de trădare şi distrugerea ţării.

Nici guvernul nu a stat cu mâinile în sân! Pe toate posturile de televiziune au apărut miniştri şi oameni de la vârful partidului de guvernământ care au dat nişte explicaţii atât de tâmpite încât toată lumea a fost convinsă că ştirea era adevărată şi că de fapt se cocea ceva în spatele zâmbetelor de tip electoral sau a costumelor cu cravate asortate.

Jale! Întreaga societate luă foc, iar mass-media începu să dezbătă cu furie ştirile chiar dacă uitaseră de unde se plecase. Următorul număr al hebdomadarului fu tipărit într-un tiraj de zece ori mai mare, iar pe prima pagină era o fotografie sumbră rămasă în arhive din vremea marii crize a secolului trecut. O coadă imensă de oameni sărmani care aştepta masa la cantină. Tot pe fond roşu sângeriu era un text scurt: Au apărut primele cantine de cartier care asigură două mese calde tuturor pensionarilor arondaţi. Atât! Nici nu mai spunem că universitarii se pliaseră ferm pe problemă, iar articolele lor, pline de argumente confirmau scenariul prognosticat.

Grevele şi mitingurile de protest aruncară ţara în haos! Era şi timpul, deoarece guvernul o ţinea sus şi tare că economia duduie, iar bugetele asigurărilor sociale sunt mai mari de-cât oricând în istoria acestei ţări. Fură schimbaţi nişte miniştri, inclusiv cel de la sănătate care nu avea nici o treabă cu pensiile, sperându-se că lucrurile vor intra pe un făgaş normal! Nimic! Poporul ştia ce are de făcut! Greve şi bătăi cu jandarmii care nu îi dădea voie să intre în clădirea guvernului să stea el de vorbă, aşa ca de la om la om, cu prim-ministrul.

În context, mergându-se pe firul evenimentelor, se descoperi cine este la capătul agitaţiei. Prin urmare, preşedintele, care de mult voia să dea de pământ cu acest guvern care era din opoziţie, îi oferi directorului, foarte discret totuşi, medalia: Serviciu Credincios cu Flamuri şi Spade care avea şi unele beneficii materiale destul de consistente. Nici guvernul nu a stat deoparte! A oferit publicaţiei o serie de reclame excelent retribuite care au făcut ca bugetul propriu să treacă mult peste încasările din vânzări, şi ele foarte mari, dar şi să asigure sume consistente patronatului care a aprobat la rândul său mărirea cu un procent a sumelor pentru universitari. Lucru foarte bine văzut şi mobilizator, deoarece ei nu puteau face comparaţii, fericite în acest caz, decât cu salariile lor.

În fine, anul a trecut cu importante succese economice pentru o publicaţie de stânga cum era Muncă şi Capital, chiar dacă economia ţării atârna precum vestita sabie a lui Damocles peste capul tuturor.
Uşa capitonată a luxosului birou, sediul de creaţie al managerului publicaţiei se deschise uşor şi prin ea se strecură avocatul trustului. La fel de bine îmbrăcat însă foarte timid şi respectuos:
- Stimate colega şi dragul meu prieten, vin din partea Consiliului de Conducere şi vom face puţină vorbire despre succesele remarcabile obţinute în acest timp de această publicaţie ce cu onoare o conduci. Este vorba de o bonificaţie pe care consiliul ţi-o acordă pentru bune rezultate! Fiind vorba de o cifră cu şase zerouri, ai toate motivele să te bucuri! Totuşi, aşa, ca între prieteni, cum de ai reuşit acest miracol economic, mai ales că la început nu credeam că vei apuca primul salariu? Cu scuze pentru sinceritatea mea proverbială!
- Simplu! Le-am dat tuturor ceea ce de fapt îşi doreau: motive de scandal şi ură, dezordine şi mizerie morală! Este reţeta cea mai bună care nu dă greş niciodată!
- Domnule! Chapeau bas! Se vede înalta şcoală a Occidentului civilizat!