Nu progresul în sine este problema, deși confortul și tabieturile vieții moderne îndepărtează oamenii de tradiții și de simplitatea naturală a vieții. Prea multe informații, prea multe lucruri de gândit și făcut, care îți ocupă aproape tot spațiul în care ar trebui pur și simplu să trăiești, să te bucuri de viață, în sensul lucrurilor mărunte. Cred că la baza dezastrului este chiar intentia „unora” de a face viețile oamenilor așa, tocmai pentru a le ocupa complet atenția cu lucruri care să îi distragă de la esența existenței și a vieții și a-i conduce mai ușor (conspirație, evident).

După doi ani de umilință au învățat și cei mai scârboși dintre noi sensul demnității

Timp de doi ani de zile am scris despre absurditatea acceptării unei dictaturi sanitare pentru iluzia siguranței (pe care s-au găsit unii să o speculeze cu mult cinism, cum se întâmplă cu toate slăbiciunile noastre). Până la urmă însă, chiar și permanentizarea păcii este o siguranță iluzorie, brutalizată periodic de homeostaza naturii umane (care ne tulbură când o vedem în toată splendoarea ei). Ca atare, s-ar putea să ne fi venit vremea să închidem ochii și să așteptăm/acceptăm. Sigur, ne putem și zbate în opoziție, dar dacă determinarea uneia dintre părți înclină inflexibil spre violență, nici opoziția nu se va putea înfăptui cu vorba bună. Suntem ce suntem și din când în când ne sună ceasul.

După cum ar fi spus și marii noștri învățați dacă ar fi prins vremurile astea, decât revenirea la obligativitatea de a umbla cu partea dorsală a unui chilot pe față, mai bine un război cu urmări catastrofale, întrucât cei cu demnitate ar alege oricum suferința fizică în locul umilinței, iar cei fără demnitate trăiesc doar pentru a întreține umilința celorlalți, deci nu merită să trăiască. Dar, ce bine că nu avem de ales între una și alta, căci după doi ani de umilință au învățat și cei mai scârboși dintre noi sensul demnității. Nu-i așa?!

Obsesia „căpătuielii”

În limba română avem un verb care descrie extraordinar mentalitatea în baza căreia s-a făcut praf lumea asta - verbul este „a se căpătui”. Obsesia „căpătuielii” este sursa celor mai crunte conflicte interioare, degenerate invariabil în conflicte interpersonale, care mai departe nasc la rândul lor conflicte sociale, cu toate formele pe care acestea le iau funcție de criteriul de constituire a grupurilor aflate în conflict. (Este primul gând care mi-a venit în minte citind rândurile domnului Dorian Furtună despre vocație - recomand cu drag. Am mai vorbit despre lipsa sensului zbaterii lumii actuale, iar sursa este de căutat exact acolo, în stabilirea traseului prin viață în total dezacord cu structura interioară a individului. Iar de aici discuția ar trebui întoarsă și extinsă la mizeria vieții trăite “pe proceduri”, mecanismul prin care nulitățile lipsite de vocație înlătură profesioniștii cu adevărat chemați pentru anumite domenii de activitate).

„Evaluări standardizate pentru roboțeii interschimbabili

Dragi părinți, iată că vocea elevilor a fost auzită, copilașii voștri nu vor mai fi evaluați prin teze cu subiecte alese de profesori, ci prin „evaluări sumative standardizate”, pentru că, așa cum bine știți, copilașii voștri sunt standardizați și deci dispensabili, lipsiți de personalitate și de identitate. Dacă se strică, nicio problemă, avem de schimb. Țineți minte și urlați în pernă.

Bine, femeie!

Cea mai curajoasă decizie din ultimii 30 de ani, începând, cu toată opoziția focarelor de infecție numite inspectorate școlare a fost debirocratizarea activității educaționale, în sensul intoarcerii actului didactic la natura lui organică, vie, vocațională.

Toată mizeria din învățământ este posibilă numai și numai din cauaza birocrației de tip corporatist, hârtiile fiind folosite pentru a strivi personalul didactic incomod, cu bovinizarea docilă a majorității cadrelor didactice (și nici nu știu cât putem să-i invinuim pe oamenii aceștia, dacă mă gândesc la mecanismele infernale prin care sunt călcați în picioare atunci când nu închid ochii la mizeria, de multe ori infracțională, din sistemul de educație). Așadar, debirocratizarea este singura decizie cu adevărat revoluționară pentru reprofesionalizarea învățământului românesc (cândva o să relatez și cât de dureros am avut ocazia să-mi văd verificate concluziile).

Între timp, felicitări tuturor cadrelor didactice cu rezultate concrete, care continuă să reziste în mocirla submediocrității fardate birocratic sub forma „portofoliilor” și diplomelor