„Pe lîngă plopii fără soț/ Adesea am trecut;/ Mă cunoșteau vecinii toți –/ Tu nu mai cunoscut” (Mihail Eminescu).

Între Copacii cu care Dumnezeu a înfrumusețat Creația Sa, cu Codrul Măriei Sale, Plopul are o menire aparte. El este foarte înalt și drept, ca un Mire princiar carpatin, zvelt ca un Cavaler medieval, cu coroană voievodală, verticală, țuguiată înspre albastrul Cerului, având rădăcinile puternic înfipte adânc până în măduva legendarilor noștri Străbuni. Plopul are ramurile dese și sensibile pe care tremură permanent mii de frunze, ca mii de lacrimi din ochii mamelor, muierilor care aveau copiii, ori fecioarelor cu  bărbații sau logodnicii pe front, în războaie ori în temnițele habsburgo-maghiare, carliste și comuniste.

Plopul are aura sa verde, binecuvântată de Albastrul-Cer și umbra albastră binecuvântată de Verdele-Pământ, la poala căruia se mlădie iarba verde, tresărind odată cu frunzele lui când trilul Ciocârliei se revarsă risipitor din marele văzduh senin, surâzător și îmbujorat.  Plopul , asemeni rapsodicei Mierle în concertele ei fascinante, cotidiene, cântă și fluieră!

Ernest Bernea

 Trei plopi

 „În dreptul ferestrei mele sunt trei plopi. De când am intrat în această casă i-am simțit aproape; ei îmi știu gândurile, îmi știu durerea. Azi sunt mai grei de suflet. Vântul bate, bate mereu și frunza galbenă de vreme zboară departe pe drum. Acum o frunză, apoi alta și mai apoi o fluturare bogată, într-un joc necontenit, se ating de pământ și iarăș zboară ca la o teamă de a nu muri deplin. După o noapte senină cu brumă deasă, plopii au rămas pleșuvi. Plopii nu mai vorbesc în șoaptă, nu mai fâlfâie gânduri ascunse în zare de aur. Acum flueră adânc și îndurerat. S-a așternut somnul iernei peste chipul lor” (Ernest Bernea, Lumini în Necunoscut - poeme în proză, Ed. Timpul, Iași-2000).

 Solitarul plop se înconjoară legat de glie, prin simplitatea naturii sale, veghind spre lumea valahă în ce are ea mai de preț și mai durabil, întru angajarea sa pe calea afirmației spirituale. Legendele traco-geto-dace vorbesc de trinitatea Plopului: alb, tremurător și negru, exprimând dualitatea ființei, iar între ofrandele sacre ale antichității se număra și jertfa Plopului alb.

 Ion Pillat

 Plopul  

 „Născut din țarină spre cer se-avântă/ Ca un izvor de ramuri și de foi.../ Și doru-l mână, norilor, spre voi,/ Dar lutul rădăcina-i înmormântă.// Vioară e - și-n vântul serii cântă./ Ce suflet plânge în buștean greoi?/ Ce gând de aur piere prin noroi,/ Căzându-i frunza, aripa lui frântă?// Când va suna a Morții grea secure,/ Atuncea doar, din lemnul de pădure,/ Din flăcări fumul alb o să învie/ Plutind senin pe-al cerurilor larg.../ Sunt, Doamne, Plopul cel legat de glie/ Întins spre infinit ca un catarg.” (Ion Pillat, Pe Argeș în Sus, Ed. Minerva, București-1984)

Plopul prin simplitatea genei sale, prin măreția aspirației spre înalt, prin verdele nobleței sale, călăuzește caracterul omului în ordinea sa moral-spirituală, într-o dimensiune definitorie!

Simplitatea sa princiară, imprimă naturii sale, tendința spre o mare atitudine și profunzime, ca model omului solitar și solidar în caracteristica esențială de stâlp al vieții sale morale. Plopul valah este înfrățit cu Madona alcie getă și siberianul Mesteacăn scit.

Salcia - semnifică un simbol al Legii divine, respectiv simbolul fertilității și al nemuririi. Ramurile tăiate și puse în pământ unde primește umezeală, înverzesc și cresc viitoare sălcii. În   Tibet, Salcia este Arborele central, adică Arborele vieții. Lao-Zi (sec.VI, î.Hr.), marele înțelept chinez, avea ca sanctuar al său, unde medita și crea, pentru discipolii săi, Salcia. Salcia este arborele binevoitor al Fecioarei Maria, al Mironosițelor, Mamelor și Fecioarelor geto-dace, al sf. Bernard de Clairvaux (1091-1153), al Părintelui Arsenie Papacioc, al poetei Magda Isanos, al Maicii Mucenițe Mihaela Iordache, al Maicii pătimitoare Mihaela Portase, al Maicii Veronica Gurău, al Maicii eroine Tatiana Răduleț, al temerarei eroine Elena Bagdad ...

Plopul este favoritul Sfântului Ierarh Nicolae, al Luceafărului Eminescu, al marilor poeți Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Andrei Ciurunga, Ion Pillat, Mihai Codreanu, Aurelian Bentoiu, al filosofului Ernest Bernea, al Mucenicului Gherasim Iscu, al eroului-martir maiorul Nicolae Dabija, al marelui erou Traian Trifan, al neînfricatei partizane anticomuniste Maria Plop ș.m.a.

Mesteacănul este copacul de taină al lui Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor, al martirului Gheorghe Jimboiu, al filosofilor creștini ortodocși Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, al părintelui-poet Alexei Mateevici, al părintelui-scriitor Dimitrie Bejan ș.m.a.

Plopii

 „Stau plopii drept, cu ochii mici în brațele întinse către cer, gata să fie deschiși după somnul adânc al iernii doborâte. Soarele spală cu mâinile sale de raze trunchiul înăsprit al plopilor. În înălțime, tăcut se mișcă duhul vieții de mâine ca un abur venit din altă lume. O, voi, copaci senini, însetați de lumină, întindeți brațele voastre pe trupul meu biruit, întindeți puterea nouă a primăverii ce mă chinuie cu prospețimea ei. Copaci blânzi, sunt fratele vostru întristat. Mă cheamă pământul să mă dea hrană vouă. Plopii stau drept, mișcând degete mici; unul mai tânăr s-a logodit cu o rază plină de foc. S-aude un cântec de iubire.” (Ernest Bernea, Lumini în Necunoscut..., op. cit.)

Mesteacănul - este prin excelență copacul sacru al Siberiei. Legendele grecești îl considerau Stâlpul cosmic, care are 7, 9, 12 crestături, ce simbolizează nivelurile cerești. Este prefigurat ca o Scară pe care coboară energia cerului și urcă spre înalturi aspirația omului.

Marele patriot, Dimitrie Bejan, preot-profesor, colonel militar, în al doilea război mondial, a căzut prizonier la sovietici și a fost deportat în lagărul internațional, fosta mănăstire Oranki, unde doar români erau peste 15.000 de prizonieri. El era comandantul-deținut al tuturor ostașilor deportați. Cea mai apropiată graniță era la cca. 4.000 km. Peste întinderea albă, nesfârșită guverna permanent gerul și foamea. Când era cel mai cald erau -40 de grade C. Pe vremea aceea, de la Kiev în sus Rusia era toată o pădure de pini și mesteacăni. „...Sunt o frumusețe, povestea părintele Bejan, pădurile de mesteacăn. Primele hârtii pe care am scris eu o carte, le-am scris pe foi de mesteacăn. Tăiam chituci de mesteacăn, cojeam frumos, se pot scoate 10-12 foi foarte fine, pe care le scrii când sunt moi, și pe urmă le strângi ca pe un sul, ca papirusul din Egipt. Nu ține mult, dar tot ține să citești de vreo 10 ori... Acolo m-am apucat de scris pe foi de mesteacăn un fel de istorie a Basarabiei și a Bucovinei de Nord, intitulată Hotarul cu cetăți, adică cetățile Basarabiei de pe Nistru, care au circulat în lagăre și în pușcărie. M-a reclamat un evreu din Cernăuți, Terleski. M-au arestat și m-au trimis la temnița Liublianka din Moscova. M-au judecat și m-au condamnat la moarte... Dar Dumnezeu a vrut să trăiesc” (Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile Suferinței - Viața unui Preot Martir, Hârlău-Iași-2002, p. 51,58).

Mesteacănul

 „În vârful dealului, la cotitura ce șerpuiește spre sat, un mesteacăn pletos își scutură trupul ca prins de friguri. Apele vântului curg în valuri moi, curg din izvoarele munților păduroși. O pasăre înfige un țipăt îndurerat în inima serii. Mesteacănul cântă neîncetat tristețea frunzei alungate de visul nebunesc al toamnei; din coarda ramurilor sale țâșnește fluerat de naiu; e fluer alb de aplecată coamă, e biciul zării cenușii. Un freamăt nou, un freamăt stins, alungă cerul peste culmi. Sus între nori, deschisă serii, o stea clipește rece cădelnițând miros sacru peste pădurea-ngălbenită.” (Ernest Bernea,op.cit.)

Plopul pe cât este de înalt, pe atât este de smerit. Este sfios ca o fecioară, zvelt ca un atlet al Iliadei, melancolic ca nufărul, dar și un rafinat artist înclinat spre cântec, doină și poezie.  De departe și de aproape Plopul, pare un Turn de veghe asupra ținuturilor ce le stăpânește. El, precum Omul simplu (creștinul profund), trăiește viața în plin și esențial în care se reflectă creația sa spirituală întru firescul și armonia ei metafizico-mistică.  

Mihai Codreanu (1876-1957), prof. univ. la Conservatorul de Artă Dramatică Iași, supranumit Patriarhul sonetului românesc, a făcut parte din cercul „Vieții românești”. Confratele său Al. A. Philippide, mărturisea: „Dacă sonetul nu ar fi existat, Mihai Codreanu l-ar fi inventat ca să se poată exprima” (Al. A. Philippide, Adevărul literar, 3 Ianuarie 1932).

Sonetul geto-daco-român este fracul princiar al lirismului regalo-carpatin!

Plopul

 „Stă drept în sus; - iar sobra majestate/ A ramurilor sale-n mlădiere,/ Vibrează calm în magica tăcere/ Din visătoarea lui singurătate.// În crengi, ușor... tot mai ușor, străbate/ Încetinel, zefiru-n adiere.../ Și-un freamăt lin, un freamăt de mistere,/ Foșnește-n frunze-alene clătinate.// Ce simțitor e plopul meu din vale:/ Când râzi, pătrunde-n ramurile sale/ Un viu concert de râsete-n surdină;/ Iar dacă plângi, în plop ecoul zboară.../ Și frământat de jale, se-nfioară/ Din vârf de crengi și pân-la rădăcină” (M. Codreanu, Sonete și Aforisme,Ed. Junimea-Iași, 1982).

Frunzele Plopului sub bagheta zefirului, în tremurul lor simfonic, par niște minuscule gondole ce plutesc în atmosfera mirifică, îngânând concertul majestos al păsărelelor!  În preajma Plopului, aerul are limpezime de lacrimă, iar Coroana lui parcă sprijină Cerul! Din regalul mărinimiei sale de Maecenas, Plopul nă dăruiește Furnirul pentru mobilă și neprețuita Celuloză din care se țese HÂRTIA, fără de care scrisul, poezia, sonetul, psalmul, proza, drama, comedia, Cartea nu ar putea exista, lipsindu-ne astfel, de înțelepciunea ei.

În Zodiacul Universal, Plopul aparține perioadelor: 4-8 Februarie; 1-14 Mai; 5-13 August. Nativul este frumos, subțire, familiar, elitist, cu o inteligență mereu vie, sentimental, vesel, optimist, ingenios, simț practic, înclinat spre luptă, credință, adevăr, demnitate și onoare. Aura falnicului Plop a înnobilat o parte a dinastiei răzeșilor, oltenilor, precum și unele localități: Plopana - Bacău, Plopeni - Prahova, Plopii - Slăvitești-Teleorman, Plopiș - Munții Plopișului, în NV, M-ților Apuseni, între Barcău și Crișul Repede, Plopșoru - Gorj, Plopu-Prahova.

Aurelian Bentoiu s-a născut în 29 Iunie 1892, Ziua Sf. Apostoli Pavel și Petru, în com. Făcăeni, Ialomița. După clasele primare și secundare a urmat Colegiul „Gheorghe Lazăr” din capitală, școala de ofițeri de infanterie, apoi s-a înscris la facultățile de Filosofie și Drept, întrerupte, fiind mobilizat pe front, rănit la Turtucaia, iar după refacere pe frontul din Moldova, ajungând la gradul de căpitan. După război și-a continuat facultățile, fiind licențiat în Filosofie și Drept. Vorbea fluent engleza, franceza, germana, italiana, latina, spaniola, excelând ca traducător. După o scurtă ucenicie în biroul lui Istrate Micescu și-a deschis propriul cabinet de avocatură, apoi debutează fulminant în politică, în partidul liberal. În Februarie 1948, a fost arestat, 8 ani fără sentință, eliberat în Iunie 1956, iar până în Noiembrie 1957, și-a editat din memorie poeziile scrise în temnițe. În Iulie 1958, a fost rearestat. Cu două zile până la împlinirea vârstei de 70 de ani, pe 27 Iunie 1962, a urcat la ceruri din închisoarea Jilava.

Simetria vieții martirului-poet al Crucii, Aurelian Bentoiu s-a intersectat cu cifra-simbol 14:  1892-1906, 14 ani la Făcăeni;  1906-1920, 14 ani liceu, școală militară, război, universitate; 1920 – 1934, 14 ani avocatură; 1934-1948, 14 ani om politic; 1948-1962, 14 ani în temnițe, cu o întrerupere de 2 ani, dar în Închisoarea cea mare... Din trunchiul Bentoiu, un alt vlăstar a fost ales martir al Neamului, Ion Bentoiu (1883-1952), profesor de română și greacă, senator PNȚ, primar de Constanța, decorat cu Legiunea de Onoare Franceză, arestat în primăvara anului 1952, fără judecată și după torturi zilnice, a fost omorât în luna August același an, în temnița-mănăstire Văcărești, retezat ca un falnic Plop.

Plopul

 „Cu sufletul atins de suferință/ La orice freamăt frunza ta tresare,/ Iar creștetu-ți râvnește către soare/ Așa cum cată-n slavă o credință.// Cu sfredele de gânduri temerare/ Îmi răscolește șubreda ființă/ Și ne-ncetata ta înfiorare,/ Și pururea-ți spre-nalturi năzuință.// O, zvelt avânt, sorbind setos lumina,/ Îndemn mi-ai fi, de luptă spre mai bine,/ În zbuciumata vieții încleștare,/ Dar cum te-nfige-n humă rădăcina,/ Văd tragedia omului din tine,/ Și-ndemnul mi se frânge-n resemnare.”(Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii-Poezii din Închisoare, Fundația Acad. Civică, 2001)

Eseul este închinat marelui Ierarh geto-dac Nicolae, în mod expres unuia dintre Fii aleși ai Patriei și ai Neamului, Nicolae Plopeanu și purtătorilor sfântului nume.
Cinstire Înaintașilor Marilor Poeți ai Crucii!
Laudă falnicului Plop!

Întru mulți ani binecuvântați Fiilor spirituali ai Sfîntului Ierarh Nicolae!